OMUL DUHOVNICESC ŞI OMUL FIRESC (I)

Mântuitorul spune că există o cale largă ce duce la pierzare pe care merg mulţi şi o cale strâmtă ce duce la mântuire pe care merg puţini. Tot aşa Sf Pavel ne spune că omenirea este divizată din punct de vedere religios în doua părţi mari. Pe de o parte sunt cei care au primit Duhul lui Dumnezeu şi se lasă călăuziţi de har al cărui templu s-au învrednicit să se facă. Aceştia sunt numiţi de Apostol oameni duhovniceşti

Pe de altă parte sunt oamenii fireşti (psihici, psihikos antropos) care lăsându-se conduşi de poftele lor „nu îl cunosc pe Dumnezeu şi nu se supun evangheliei” (II Tes 1, 8). Ei trăiesc „în patima poftei”(I Tes. 4, 5), „n-au crezut adevărul, ci le-au plăcut nedreptatea”( II Tes 2, 12).

Diferenţa dintre omul duhovnicesc şi cel firesc este aşa de clară în epistolele pauline: „Omul firesc nu primeşte pe cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni”(II Cor 2, 14-15). Şi iarăşi: „Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după duh, cele ale Duhului. Căci dorinţa cărnii este spre moarte, iar dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Rom 8, 5-6). Totuşi, acel „nu poate să înţeleagă” nu are sens absolut, fiindcă sunt momente în viaţă când Duhul Sfânt prin puterea Evangheliei dăruieşte omului posibilitatea unei astfel de înţelegeri. Şi aşa „a nu putea vine de la a nu voi” va spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Spre deosebire de omul firesc care este limitat la propria sa capacitate de înţelegere, omul duhovnicesc a primit în suflet învăţătura cea mântuitoare şi s-a renăscut prin revărsarea harului în viaţa sa. Contrasul dintre duhovnicesc şi firesc are o însemnătate universală „două lumi îşi dispută supremaţia, atât în viaţa insului cât şi în viaţa omenirii” . „Cei trupesti nu pot face cele duhovniceşti, nici cei duhovniceşti cele trupeşti, după cum nici credinţa nu poate săvârşi faptele necredinţei nici necredinţa faptele credinţei.”

Omul duhovnicesc se leapădă de o mentaliate şi de un anumit mod de viaţă pentru a primi o altele noi. Puterea duhovnicescului rezidă din slăbirea trupescului şi invers. Pentru a ne întări în omul cel duhovnicesc trebuie să se diminueze şi să se înăbuşe dispoziţiile pervertite ele trupescului. De aceea Sf Pavel îndeamnă pe cel renăscut duhuvniceşte să umble în Duhul şi să nu caute cele ale trupului: „ În duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului, căci trupul pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva trupului” (Gal 5, 15-16). Prin „trup” se înţelege omul întreg care este stăpânit de gânduri şi pofte amăgitaore.

Omul psihic sau trupesc nu primeşte adevărurile Duhului lui Dumnezeu, pentru că pentru el sunt o nebunie şi nu poate să le înţeleagă fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Este ca şi cum ai vorbi orbului despre culoare. Nu stă în puterea unei înţelepciuni omeneşti să atingă această performanţă. Cine se bazează pe abilitatea sa pedagogică de a trasmite învăţătura creştină sau pe capacitatea de înţelegere a minţii omeneşti, în mod sigur falimentează.

Omul duhovnicesc, însă toate le judecă (I Cor 2, 15), adică le judecă corect fiind că are „gândul lui Hristos”. A avea gândul lui Hristos nu înseamnă a şti toate cele pe care le ştie Hristos, ci doar a cunoaşte cele pe care El le-a descoperit lumii prin Evanghelia Sa. „Adânci cu totul sunt gândurile lui Dumnezeu” (Ps 35, 6; 91, 5) de aceea nimeni nu le cunoaşte (Rom. 11, 34). Omul duhovnicesc ştie că singura şansa de a înţelege ceva „din adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu” este aceea de a dobândi „gândul” smereniei „care era şi în Iisus Hristos” (Fil 2, 5).
Cel duhovnicesc le ştie şi pe ale sale şi pe ale celui firesc, dar cel firesc nu ştie nimic din cele ale omului duhovnicesc. Cuvintele Sf Pavel ”pe el însă nu-l judecă nimeni” înseamnă că el nu poate fi înţeles de nici un om trupesc, fiindcă adevărurile pe care le cunoaşte sunt din planurile lui Dumnezeu şi nu din cele ale omului, iar omul nu are nici un instrument produs de înţelepciunea sa prin care poate să cunoască cele descoperite prin Evanghelie. în Acel „nimeni” nu trebuie înţeles în sens absolut ca şi cum omul duhovnicesc ar fi mai presus de orice control. Şi el este predispus riscului de a cădea în ispită: „Fraţilor chiar dacă va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca aceste cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi ca să nu cazi şi tu în ispită” (Gal 6, 1).

Nu există stări pietrificate nici în bine, nici în rău; omul firesc dacă îşi deschide inima spre revărsările harului poate să devină duhovnicesc, iar omul duhovnicesc dacă se leneveşte poate să cadă din starea sa şi să devină iarăşi firesc.

Va urma.

Vasilică Nica