miercuri, 17 martie 2010

Pelerinaj aniversar la Certege - 2010

Vă punem la dispoziţie un material informativ despre întâlnirea ce a avut loc la Certege, 27 februarie 2010, cu ocazia împlinirii a 122 de ani de la naşterea părintelui Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al Oastei Domnului.


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

6 comentarii:

Mariana spunea...

I. Fusesem în vara trecută pentru prima dată la Certege mânată de un dor foarte mare...
Abia am reuşit să îmi fac bagajele de atâta emoţie! Urma să întâlnesc locuri şi fraţi pe care nu i-am întâlnit niciodată...
Fraţii care erau deja acolo, ne dădeau indicaţii prin telefon cum să ajungem. Am călătorit toată noaptea...Nu am dormit deloc; nu reuşeam nicicum...
Pe la amiază urcam pe drumul îngust de munte străjuit de un râu limpede. Simţeam că inima îmi iese din piept. Mergeam să mă întâlnesc cu Istoria, cu sfinţii oastei, cu Cerul .
Înainte de a ajunge, am oprit pe malul râului...parcă aveam nevoie de o mică pauză înainte de un mare consum emoţional. Ne-am răcorit feţele în apa râului, apoi am plecat mai departe.
Peisajele erau năucitoare! Verde mult şi deasupra seninul cerului. Pajiştile pline de flori, gardurile de bârne de lemn, casele mici, cuminţi, miroseau a sfinţenie...Mai aveam puţin, doar 2, 3 km. La o întretăiere de drumuri, un grup mic de fraţi tineri, cu flori în mână ne salută de departe. Am oprit, i-am îmbrăţişat, apoi, împreună am înfruntat dificultatea drumului îngust, plin de gropi şi noroi rezultat în urma ploii din noaptea ce trecuse. Mulţumeam Domnului că eram împreună cu fraţii: împreună în încercare, împreună în biruinţă.

Iată-ne ajunşi la poarta unei curţi imense, cu o pajişte de iarbă deasă şi plină de flori, la capătul căreia se zărea căsuţa aceea pe care îmi era teamă să o ating cu privirea.
Se proiecta pe un fundal peisagistic plin de munţi cu culmi domoale, împodobite pe ici pe colo cu buchete de case, de arbori sau turme de oi. Undeva, în depărtare, părea că cerul se unea cu pământul...Am stat aşa clipe în şir...

Mariana spunea...

II. ...Apoi am păşit pe poartă pe o cărăruie de iarbă. Mirosul de iarbă proaspăt cosită mi-a adus aminte brusc de bunici, de copilărie...apoi gândurile au călătorit repede până la momentul în care eu cunoscusem Oastea Domnului...
Mi s-au umplut ochii de lacrimi dedor după dragostea dintâi...şi dintr-o dată parcă o simţeam ieşindu-mi înainte din casa mică de dincolo de pajiştea de iarbă şi flori...
Înaintam cu teamă sfântă. Era atâta pace! Câţiva fraţi mai în vârstă stăteau de vorbă cu chipurile pline de lumină...Câţiva tineri pregăteau corturile. Două fetiţe - îngeraşi abia se vedeau din florile şi iarba din curte...
Înainte de a intra în casă, mi-am ridicat ochii spre cer, fără să vreau...De parcă stăpânul casei mă întâmpina de Acolo...
Iată-mă în prima cameră în care am intrat aplecându-mă...
Îmi ziceam: ,,Aici a început totul!...Toate binecuvântările mele îşi aveau drumul pe aici, pornind din Iubirea Lui Hristos pe cruce şi ajungând până în satul meu, unde a găsit o copilă cu braţele întinse...Atunci, poate că nu ştia ce dorea, dar acum era atât de convinsă că dorea iubirea statornică a Lui Dumnezeu."
Poate ar fi trebuit să îngenunchez, dar îmi simţeam fiinţa în zbor...Eram fericită! Atât de fericită! Inima îşi rostea ruga ei în taină...

Mariana spunea...

III. ...Simţeam cum timpul s-a derulat cu ani în urmă, cu mulţi ani în urmă. Parcă eram contemporană cu părintele Iosif Trifa, şi parcă aşteptam să îl găsesc în camera alăturată, sau să mă surprindă intrând în casă venind de undeva din prin grădina în care tocmai se rugase...
Am cercetat cu privirea fiecare colţişor al căsuţei plină de lumina zilei...Am ştiut, apoi, că nu îl voi întâlni aievea...şi totuşi parcă era pe acolo, pe undeva...Poate că erau urmele lui sfinte lăsate în fraţi. Da! Asta era! Îl recunoaşteam în ei, în fraţii mei!...Aş fi vrut să am curajul şi nebuia aceea a iubirii să le sărut mâinile...Am rămas doar cu o privire plină de recunoştinţă care i-a învăluit tandru...

M-am retras într-un colţ al curţii, la umbră, într-un loc de unde puteam cuprinde totul cu privirea. Frânturi de mulţumiri şoptite răzbăteau prin aerul umed, dar cald. Simţeam o linişte de Rai. Mi-am pus capul pe pătură încercând să retrăiesc minunea cu ochii întredeschişi...Cerul părea că mă înveleşte cu albastrul presărat de nori albi. Sub pleoapele mele se deşira povestea adevărată a întoarcerii mele la Domnul...vedeam adunări, fraţi, îngeri, bucurii înlăcrimate...În această sfântă odhnire, am adormit. M-am trezit după aproximativ o oră, în armoniile dulci ale cântărilor legănate atât de duios, care se auzeau ca un ecou ce răzbătea de lângă casa părintelui...Fraţii se pregătea să înceapă adunarea...

Mariana spunea...

IV. ...O emoţie sfântă îmi cuprinse fiinţa!
Am mai privit o dată împrejurimile scăldate în razele trandafirii ale apusului, apoi priveam spre locul în care fraţii se adunaseră, pe micul povârniş de lângă căsuţa învăluită de lumină...Ceva mă reţinea să mă apropii cu paşii mei, deşi inima îmi era acolo. Nu mă consideram deloc vrednică, dar simţeam că ceva, cineva, mă aşteaptă, mă vrea acolo...Auzeam cu inima mea o dulce chemare...ca un dor de demult...şi am plecat purtată de acest simţământ, păşind sfios pe cărăruia străjuită de iarbă şi flori de câmp...

Până am ajuns , cântarea s-a terminat. Fraţii m-au întâmpinat cu un surâs binevoitor, plin de înţelegere pentru timpul în care lipsisem.
M-am cuibărit pe o pătură aşternută pe iarbă, şi preţ de câteva ore m-am lăsat legănată de dulcea părtăşie ca în dragostea dintâi...Totul se revărsa asupra mea copleşindu-mă...abia reuşeam să murmur cântările, abia îi vedeam, printre lacrimile ce le reţineam în gene, pe fraţii ce vesteau cuvântul.
Înserarea învăluia ţinutul acela de rai, ca o maramă uşoară de borangic albastru. Primele stele au încept să strălucească pe cerul înnoptării, iar stropi fini de rouă ni se aşterneau pe creştet. Era pentru prima dată când simţem roua coborând încă de cu seară...O simţeam ca pe o binecuvântare...La rugăciunea de încheiere a adunării, am trăit ceea ce doar în poezie anticipam: lacrimi şi stropi de rouă într-o înfrăţire sublimă.
După rugăciune, m-am furişat în întuneric...Undeva la marginea grădinii, lângă un copac, am îngenuncheat în iarba udă. Aveam deasupra mulţimea de stele şi de desubt roua curată...Braţe de lumină parcă voiau să mă ridice...Mi-am întins mâinile, apoi mi-am rezemat tâmpla de trunchiul copacului rostind şoptit: Doamne, Îţi mulţumesc!...Mulţumesc pentru dragostea Ta, pentru Fiul Tău, pentru pr. Iosif, pentru Oastea Ta, pentru fraţi...pentru aceste clipe de Cer!

Mariana spunea...

V. ...Apoi am tăcut şi am vrut să ascult adierea blândă a nopţii înstelate prin care parcă auzeam şoaptele de iubire ale Cerului. Stăteam ghemuită aşteptând să coboare cineva din cei duşi...trebuia să le spun despre marea mea bucurie.
Cu gândul că se bucură de acolo de sus pentru orice înfiorare pe care ne-o produce părtăşia cu Cerul şi cu fraţii, m-am ridicat apoi m-am îndreptat spre căsuţa prin ale cărei ferestre se răspândea lumina galbenă a becurilor.
Era forfotă. Era momentul pregătirii unei gustări. Mi-am suflecat mânecele bluzei şi am început să trebăluiesc pe acolo cu drag. Totul era simplu şi sfânt! Ce bună a fost cana aceea cu lapte cald şi proaspăt! Ce plăcut era mirosul pe care îl răspândeau lemnele ce ardeau mocnit în sobă!
Of!Părinte, unde eşti? Toate sunt aici! Doar prezenţa ta e o dulce taină! îmi ziceam surâzând cu privirea către fraţi.
Căsuţa era plină de împăcare, de lumină, de armonie. Îmi imaginam că aşa era şi atunci, cu peste 80 de ani în urmă...Simţeam că acolo e locul meu, că mă adoptase tot ce mă înconjura. Mă simţeam ,,acasă"...un altfel de ,,acasă"...
Fraţii s-au ridicat de la masă ca după cea mai fericită cină, senini şi cu ochii umezi. M-am grăbit să strângem totul, să curăţăm, să dăm o mână de ajutor fratelui ce locuia acolo, O făceam ca pentru Domnul! Voiam să fac ca totul să strălucească de curăţenie.
Mulţumită de ceea ce realizasem, mi-am desfăcut mănecele bluzei şi am plecat afară, în noapte. Impactul cu întunericul m-a făcut să privesc spre Cer...Ştiam că de acolo îmi va veni lumina...şi a venit. Ascunsă după nişte nori cu forme rotunjite, luna îşi trimitea razele în toate părţile, astfel că porţinunea aceea de cer părea o dantelă uriaşă cu străluciri albe. Era o imagine superbă pe care nu am mai văzut-o niciodată. O simţeam ca pe o răsplată. Mi-era teamă că va dispărea...Cu toţii ne uitam la această frumuseţe a nopţii. Mi-am amintit o strofă dintr-o cântare:
,, Peste-a cerului fereastră îngeraşii trag perdea,
înstelată şi albastră, să se joace, să se joace după ea.
Luna-i minge luminoasă aruncată printre nori,
când o prind şi când o lasă, fericiţi şi zâmbitori."

Îmi ziceam mereu: Doamne, ce de comori, ni s-au dat prin părintele Iosif şi prin urmaşii lui!

Mergeam pe cărăruia scăldată în rouă spre locul de odihnă, ţinând privirea mai mult spre cer decât spre pământ. Când toţi s-au culcat, am simţit nevoia să mai stau un pic singură sub cerul plin de atât de multe stele...M-am rezemat de maşină şi săteam liniştită simţind îmbrăţişarea mângâietoare a Cerului...Cei dragi mă priveau prin stele...Ştiam că undeva ni se întâlnesc gândurile şi dorurile...rugăciunile şi şoaptele...

În liniştea aceea copleşitoare, un mic zgomot îmi atrase atenţia făcându-mă să privesc în jur...Puţin mai încolo, lângă o răchită, stătea rezemat un frate ţinând privirea în sus...poate se ruga, poate privea cerul cu acelaşi dor...Observându-mă a zis: ce noapte minunată! E un har să fim aici, la Certege, pe acest loc sfânt! E un har cu aşa înaintaşi!...Nu am putut îngăima decât un simplu ,,DA", apoi am plecat spre locul odihnei zicând a nu ştiu câta oară în ziua aceea ,,Slăvit să fie Domnul!", un salut care devenise mai mult ca oricând o expresie a bucuriei ce îmi clocotea în suflet!

Mariana spunea...

VI. Noaptea a trecut lină prin visele noastre...Parcă nicicând nu a fost atât de odihnitor somnul...ca în braţele moi de tată...

Dimineaţa zilei următoare şi-a scuturat alţi picuri de rouă strălucind pe ierburi şi flori ca mii de luceferi, ca mii de sori...Înţelegeam a nu ştiu câta oară sensibilitatea fratelui Traian în a-L vedea pe Dumnezeu în aceste amănunte ale creaţiei.
Când soarele era deja alb de atâta lumină, eram cu toţii pregătiţi de o ultimă cântare şi o ultimă rugăciune în locul acela pe care îl simţeam un fel de ,,acasă".
Aruncând o ultimă privire îndrăgostită în urmă, îmbrăţişând cu privirea tot ce rămânea acolo, am pornit pe drumul ce cobora spre moară...spre noi emoţii sfinte...
Am oprit maşinile, apoi ne-am strecurat pe cărarea verde spre râul şi moara despre care amintea pr. Iosif Trifa. N-am mai văzut apă aşa de limpede şi nici susur mai blând şi nici iarbă mai verde şi nici cer mai senin...Abia acolo lacrimile mele au izbucnit. Era bucuria întâlnirii cu istoria, era nostalgia a ceea ce lăsasem acolo sus, şi era dorul ce mă chema spre Beiuş...
Lângă râu am făcut fotografii, am filmat, am plâns şi am râs...Eram fericiţi! Voiam pe de o parte să spunem timpului să stea pe loc, iar pe de altă parte voiam să treacă mai repede...Era o sfâşiere şi o alinarea în acelaşi timp...ceva ce nu mai pot descrie în cuvinte...

Maşinile coborau pe drumul şerpuit, dar inimile noastre urcau...
Uitasem de rugăciune...poate pentru că totul era o rugăciune, un murmur, o lacrimă, un psalm...

Atât mi-am zis atunci, ca un legământ: Aici va trebui să revin! Locul acesta simt că mă cheamă...Părintele mă vrea alături de ,,de toţi fraţii mei risipiţi pe-ntreaga vale a durerii... "să putem murmura împreună nesfârşitul ,,Psalm de dor".

Slăvit să fie Domnul!