Dafni - Portul Sfântului Munte

Dimineața în Ouranoupolis a venit aproape pe nesimțite.

Cerul era limpede, iar marea, care cu o seară înainte părea neliniștită, se smerise ca un îndemn pentru fiecare dintre noi. Parcă cineva îi spusese peste noapte să se liniștească.

Țineam în mână permisul de acces și îl priveam din când în când, fără să-mi dau seama de ce. Era doar o hârtie, dar în același timp era mai mult decât atât. Era dovada că ni se îngăduise intrarea.

Când vaporașul s-a apropiat de chei, emoția a crescut brusc. Pelerinii s-au ridicat aproape în același timp, fiecare strângându-și rucsacul, cu emoție. Nu era o îmbarcare obișnuită, mai ales pentru cei care erau aici pentru prima dată.

Ne-am urcat și, încet, Ouranoupolis a rămas în urmă.

Ouranoupolis – între lume și munte

Am revenit a treia oară în Grecia. Prima dată, într-un pelerinaj extins, cu opriri multe și inima deschisă ca o carte proaspăt tipărită. 

Atunci am ajuns la Mănăstirea Sfântul Efrem Sirul, la Mănăstirea Kato Xenia, unde se păstrează o mică parte din Cinstitul Brâu al Maicii Domnului, pe insula Evia la Biserica Sfântul Ioan Rusul, apoi din nou în Nea Makri, la Mănăstirea Sfântul Efrem cel Nou.

Am ajuns și la Catedrala Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României, și la Biserica Sfântul Dimitrie, unde izvorăște mirul. Și în multe alte locuri binecuvântate.

Atunci am mers cu bucuria celui care descoperă.

Acum merg cu dorul celui care a gustat și nu mai poate uita.

A doua oară am venit în vacanță, pentru câteva zile. De pe brațul Kassandra, într-o dimineață limpede, am văzut în depărtare un nor alb, aproape ireal, care învăluia un vârf de munte. Nu știam prea multe, dar inima a știut înaintea minții.

Era Athonul.

Și, privind spre el, am simțit un fel de chemare tăcută. Nu zgomotoasă, nu spectaculoasă. O atracție liniștită, ca atunci când vezi casa copilăriei de departe și nu știi de ce ți se umezește privirea.

Pe drum - între firea omului și chemarea inimii

Sunt pe drum… și, deși ar trebui să fiu mai duhovnicesc, slăbiciunile firii își spun cuvântul. A nins, iar în România - ca de atâtea ori - drumarii au fost luați prin surprindere. Zăpada, viscolul, nervii șoferilor, claxoanele… toate îmi amintesc că, oricât aș vrea să fiu deja în Athos, încă sunt în lume, cu toate ale ei.

Podul peste Dunăre… se lucrează la el de ani buni.  

Se circulă cu restricție: o oră pe sens.  

Noaptea dinainte - întrebări care nu dorm

A sosit noaptea. Un motel modest, cu pereți subțiri și lumină obosită, dar suficient cât să-mi adun gândurile.  
Dușul cu apă călduță, care ar fi trebuit să-mi moaie trupul pentru odihnă, a avut efect invers: m-a trezit, m-a înviorat, m-a pus în mișcare.  Parcă trupul știa că nu e o noapte obișnuită.

După rugăciunile serii, în loc să vină somnul, am rămas cu mine însumi.  

Mintea își dorea liniște, dar inima cânta pricesne.  
O luptă tăcută, dar intensă - ca două ape care se întâlnesc și nu știu încă încotro să curgă.

București - pelerinaj în pelerinaj

Seara dinaintea plecării - pelerinajul care pregătește pelerinajul 

Am poposit în București cu o seară înainte de plecare. Un popas scurt, dar cu folos, ca o respirație adâncă înainte de un pas important. Am mulțumit lui Dumnezeu pentru călătoria care mă așteaptă și pentru felul în care, chiar și aici, în mijlocul orașului, mi-a scos în cale câteva locuri cu încărcătură emoțională, ca niște semne discrete.

Biserica Sfântul Gheorghe -Nou

Să intri într-o biserică veche și să găsești acolo amintirea ultimului drum al poetului național Mihai Eminescu e ceva ce nu se uită.  

Ușa inimii – Athos în pași lăuntrici

Ce mă cheamă acum spre Athos?

Mă cheamă glasul rugăciunii inimii, acel „Doamne Iisuse Hristoase…” care nu vine din minte, ci din adâncul sufletului.

Mă cheamă și șoapta blândă a Maicii Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu…”  - care mă strânge la pieptul ei ca pe un fiu obosit.  

Simt că Athosul mă cheamă cu o liniște care nu poate fi refuzată.

Ce simt că am nevoie?

RUGĂCIUNEA ZIARISTULUI

În cadrul evenimentului Gala Premiilor „Excelența în jurnalism”, organizat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, care a avut loc la data de 16 februarie a.c., la Teatrul Ion Creangă din București, domnul Grigore Radoslavescu, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România – Filiala Iași, a adus în fața publicului și a colegilor ziariști o rugăciune de o profundă încărcătură spirituală, care merită să-și afle locul de cinste în toate activitățile noastre.

Gestul său a fost mai mult decât un moment solemn – a fost o invitație la meditație, la unitate și la reafirmarea valorilor care trebuie să călăuzească profesia de jurnalist: adevărul, responsabilitatea, demnitatea și respectul față de oameni și față de cuvântul scris.

Rugăciunea rostită în cadrul Galei a reamintit tuturor că misiunea jurnalistului nu este doar una informativă, ci și una morală. Într-o lume în care informația circulă cu rapiditate, iar provocările sunt tot mai complexe, credința, echilibrul și conștiința profesională devin repere esențiale.

Împotriva mea însumi

Clik pe imagine :)

Din 3 octombrie 2025, am început să-i spun așa, o lucrare cu mine însumi. Ajunsesem la 108 kg. Acum, când scriu, am 98 kg. Nici nu mi-am închipuit cât este de greu să iei înapoi de la trup ceea ce prea lesne i-ai dat.

Și, odată cu această osteneală, am început să înțeleg mai limpede și lupta cu păcatul și cu cel viclean. Cât de ușor se strecoară slăbiciunea, cât de blând te ademenește obișnuința și cât de greu este apoi să dezveți ceea ce ai lăsat să prindă rădăcină.

Valentine’s și Moșii de iarnă: o singură zi, două feluri de a iubi

 

Anul acesta, Valentine’s cade într-o sâmbătă care nu e ca oricare alta. Sunt Moșii de iarnă - ziua în care pământul și cerul par să se atingă pentru o clipă, iar numele celor plecați se aud mai limpede în inimă. 
 
N-am fost niciodată omul gesturilor făcute pentru că „așa se poartă”. N-am alergat după inimioare roșii, nici după declarații scrise în grabă. Am crezut mereu că dragostea se trăiește în fiecare zi, în feluri mici și firești: o floare adusă fără motiv, o vorbă bună, o îmbrățișare..
 
Nu sunt fan Valentine’s Day
 
Iubirea-i ca o haină
pe care o porți zi de zi,
nu doar o dată pe an
când te hotărăști s-o scoți la purtare,
să fii romantic și galant
în jurul unei cine fastuoase,
ca și cum iubirea ar sta între două feluri de mâncare.
 
Iubirea-i ca un serial de film
pe care îl savurezi oră cu oră,
cu episoade bune și altele mai puțin bune,
nu doar un episod special
pe care-l aștepți un an întreg
ca pe o premieră în care uiți să trăiești
până la următoarea reluare.
 
Așadar, iubiți-vă în fiecare zi,
nu doar de Valentine's Day,
căci iubirea adevărată
este ca pâinea cu zahar:
simplă, dar hrănitoare!
 
S.M. - poem dintr-un posibil nou volum

https://soaptededor.blogspot.com/2025/02/nu-sunt-fan-valentines-day.html
 
Dar anul acesta simt altfel. Poate pentru că Valentine’s se întâlnește cu Moșii, poate pentru că dorul are și el calendarul lui tainic.

Notă de lectură - „Călătorii în trans‑luciditate” de Mihaela Manàsia

 

Cartea aceasta mi-a fost împrumutată spre lectură de prietenul meu, scriitorul Dumitru Tâlvescu, gest pentru care îi sunt recunoscător. Am dat astfel peste un volum de poezie care m-a surprins din primele pagini: „Călătorii în trans-luciditate”, de Mihaela Manàsia. Nu este genul de poezie clasică. E altceva. E ca și cum ai intra într-o casă cu multe camere, fiecare cu altă lumină, alt miros, altă stare.

 

La început, recunosc, m-am uitat la unele poeme și am zis: „Ce vrea să spună aici?” Dar, pe măsură ce citeam, am înțeles că nu trebuie să le iei ca pe niște ghicitori. Sunt mai degrabă niște stări, niște bucăți de viață văzute printr-o lupă care mărește tot ce e nevăzut. E o călătorie în care fiecare poem deschide o altă cameră a sufletului.

 

Cartea e împărțită în patru părți, fiecare cu alt ton.

26 ianuarie: între fascinația copilăriei și adevărul istoriei

 

o reflecție matură, scrisă din perspectiva celui care

și‑a trăit copilăria și adolescența sub regimul Ceaușescu

 
Astăzi, 26 ianuarie, ziua care altădată era împodobită cu lozinci și obligații, se așază în calendar ca o simplă dată de iarnă. Dar pentru mine, născut cu câteva luni înainte ca Nicolae Ceaușescu să fie înscăunat, această zi nu trece niciodată cu totul neobservată. Ea deschide un sertar al memoriei în care se amestecă lumini și umbre, construcții uriașe și lipsuri apăsătoare, speranțe naive și frici adânci.
 
Am crescut într-o lume în care se construia mult. Metroul, Transfăgărășanul, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Biblioteca Naţională, Casa Radio, Casa Poporului, marile uzine, cartierele noi - toate acestea dădeau impresia unei țări care se ridică, care vrea să fie modernă, care vrea să arate lumii că poate. Pentru un copil, aceste lucruri aveau ceva fascinant. Era o energie a începuturilor, o senzație că România se transformă sub ochii noștri.

„Căci a vorbit Duhul Sfânt prin gura ei. ”

 Odată era în luna lui iulie, luna era plină pe cer senin ca ziua. El venise din ţarină, şi a văzut lanurile pline de clăi de grâu, jumătăţi de grâu, cum se cheamă în alte părţi. Ce s-a gândit el? „Ce bine ar fi să aduc eu o căruţă de grâu din acesta la mine”, că era grâu frumos. A venit acasă, a pregătit căruţa şi caii, drugul de legat snopii; a pus nişte fân pentru cai şi iarbă verde în căruţă şi-n puterea nopţii, când doarme şi pasărea – cum zice ţăranul –, a luat o copiliţă numai trei-patru ani cu el. Copilei îi plăcea să meargă cu tată-său cu căruţa totdeauna.

 – Tătăică, mă iei cu căruţa? 

– Te iau! 

Dar mă-sa a zis: 

– Stăi acasă!

– Nu! şi a început a plânge copila. 

– Dă-i drumul! Copila vrea să audă cum merg caii, s-o plimbe tată-său cu căruţa. 

DE BOBOTEAZĂ, SFÂNTUL CUVIOS PORFIRIE KAVSOKALIVITUL LA O CASĂ DE TOLERANȚĂ !

Băteam la ușile apartamentelor, îmi deschideau intram și începeam să când:

 „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…”.

Pe acea stradă, Mezonos, văd o ușă de fier. Exista și o curte cu mandarini, portocali… 

Părea o casă arătoasă, cu scări interioare. Era o casă cu etaj. Avea și intrare la subsol. Am urcat scările, am bătut la ușă și a venit o doamnă să-mi deschidă. Din obișnuință, am intrat și am început: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…”

Notă de lectură – „Balsamul din cuvinte” de Maria Luca

 

Cartea „Balsamul din cuvinte” de Maria Luca, apărută la Casa de Editură Exclusiv, Vulcan, 2024, nu este doar un volum de poezie creștină, este o reală experiență interioară. Citind-o, nu simți doar ritmul versurilor, simți că intri într-un spațiu de liniște, de meditație și de apropiere de Dumnezeu. Autoarea scrie cu sinceritate și delicatețe, cu o credință care nu obligă, dar care se oferă ca lumină și alinare.

 

Poemele d-nei Mariei Luca ating profund sufletul: vorbesc despre dorul de Dumnezeu, recunoștință, fragilitate și nădejde. Fiecare text pare o oprire pe un drum duhovnicesc pe care îl simți și al tău.

 

 „A mai trecut o iarnă” (pag. 5)

„A mai trecut o iarnă peste noi / Și câte vor mai trece, cine știe? / Au fost zăpezi ce-n suflete ne-au nins / Și timp a fost de har și bucurie…”

Despre prietenie, așa cum încă mai cred în ea

 

Prietenia nu se vede mereu în gesturi spectaculoase, ci în felul acela liniștit în care știi că poți conta pe cineva.
 
De multe ori, cei dragi nu pot schimba nimic din ceea ce trăim, nu pot muta obstacolele, nu pot vindeca instant dureri. Dar simpla lor prezență așază ceva în noi. Ne ajută să respirăm, să nu ne simțim pierduți, să avem curaj să mergem mai departe. Asta, cred eu, este una dintre cele mai mari puteri ale prieteniei.
 
Și dacă e ceva ce mă uimește mereu, este felul în care prietenii adevărați se bucură pentru tine ca și cum bucuria ta le-ar aparține din naștere. Acea clipă în care fericirea ta le luminează chipul este, cred, una dintre cele mai curate dovezi că dragostea prieteniei nu se măsoară în vorbe, ci în felul în care inimile bat la fel.

Anul 2026 și Copilul din noi

Încep această seară având pe buze şi pe suflet câteva versuri din "Poiana primei amintiri" de Nicolae Labiş, ce m-au lasat fără comentarii....

"Revăd din nou poiana primei amintiri -

Copilul care am fost eu spre mine vine,

Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...

- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...

Şi mă priveşte cu o candidă trufie,

În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,

Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie

- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?"

Dacă vom descoperi în noi acest "copil", fericie de noi, dacă nu, atunci nu vom cunoaşte îmbrăţişarea şi sărutul Tatălui Ceresc şi nici nu-i vom putea înţelege cu adevărat pe semenii noştri.