La mulţi ani dragii mei!

Şi  în acest sfârşit de an se cuvine să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate darurile şi binefacerile, ştiute şi neştiute, pe care le-a revărsat peste noi. Se cuvine să dăm slavă lui Dumnezeu şi pentru toate cele pe care le-a împlinit cu noi şi nu numai.

Aducem mulţumire de asemenea tuturor celor care şi-au jertfit din timpul lor , precum şi tuturor celor care au ostenit şi au dăruit din timpul lor pentru acest blog.

Avem nevoie de inimi curate în care Hristos să se oglindească pentru a-l primi şi iubi pe fratele nostru. Când vorbesc două inimi curate este bucurie, este pace, este o mare minune.

Să nu uităm că Hristos ne iubeşte mai presus de tot şi ne cere acelaşi lucru, să iubim.

La cumpăna dintre ani, să ne gândim la toatre acestea!

La mulţi ani dragii mei!

Meditaţie de Anul Nou - ,, Mai mult timp acordat Domnului !”

A sosit cumpăna dintre ani. A trecut un an, poate cu neîmpliniri,poate cu greutăţi şi apăsări, dar nu fără speranţă. Aşteptăm acum unul mai bun,unul mai luminos, mai roditor, mai liniştit mai aducător de împliniri. Un an mai bun şi o lume mai bună...

Dorinţele şi speranţele noastre sunt bune, drepte şi sfinte.Dorim să se împlinească !

O lume mai bună înseamnă ca noi oamenii să devenim mai buni ! Un an mai bun înseamnă ca faptele oamenilor să fie mai bune şi mai liminoase, mai îndestulătoare.

A deveni mai bun înseamnă a munci mai mult şi a te ruga mai mult . A munci şi a păzi.

Legenda celor mai frumoase daruri

 

Dragii mei, cel mai frumos moment din viata

unei familii este atunci cand se naste un copil. Venirea pe lume a unui nou suflet este cea mai mare minune, fiind lucru sfant, motiv de mare bucurie atat in familia micutului, pentru parintii si rudele sale, cat si in cer, unde ingerii si sfintii se bucura si ei si se roaga pentru sanatatea si mantuirea pruncului. Traditia este ca atunci cand mergi pentru prima data la un copilas nou-nascut sa-i duci ceva in dar. Acest frumos obicei crestin a ramas de cand Maica Domnului L-a adus pe lume pe Pruncul Iisus.

Se spune ca, atunci cand s-a apropiat sorocul venirii pe lume a Mantuitorului, mare bucurie si nerabdare era sus, in cer, fiecare inger nestiind cum sa se pregateasca mai bine pentru clipa cea mare.

- Tii, zise un arhanghel, eu ma voi duce cu ingerii mei si voi canta cele mai frumoase cantari, cum nu s-au auzit vreodata pe pamant sau in cer, pentru a le incanta sufletul Pruncului si Maicii Sale.

Ceva despre pacea pe care a adus-o Naşterea Domnului

„Pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Lc 2, 14)

„Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: Nu! ci dezbinare” (Lc 12, 51)

„N-am venit să aduc pacea, ci sabia!” (Mt 10, 34)

La Crăciun se vorbeşte mult despre pacea pe care au cântat-îngerii din cer: „Pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Dar sunt atât de puţini creştinii care cunosc înţelesul cel adevărat al acestei păci.

Domnul Iisus s-a născut şi a venit pe pământ să nimicească vrăjmăşia dintre om şi Dumnezeu, pe care o făcuse Adam prin păcatul neascultării. Domnul Iisus a veni să-l împace din nou pe om cu Dumnezeu; să împace din nou omenirea cu Dumnezeu. Vestea cea bună a acestei împăcări a adus-o Naşterea Domnului. Dar naşterea era numai vestirea acestei împăcări. Ea trebuia pecetluită prin sângele Crucii. Sus, pe Crucea Golgotei Domnul Iisus ne-a împăcat cu Dumnezeu şi ne-a făcut din nou fiii Lui.

„La tulpină“ - Colindul care a păcălit cenzura comunistă, în satul Holbav

În prima zi de Crăciun, Ceata de Feciori din Holbav va pleca prin sat la colindat, preotul fiind primul gospodar la poarta căruia se vor opri să cînte „La tulpină“

Ceata de Feciori din Holbav se mîndreşte că în prima zi de Crăciun, atunci cînd pornesc la colindat prin sat, ei cîntă unele din cele mai vechi colinde care  se cîntă în judeţ. „Nimeni nu ştie cu exactitate de cînd datează aceste colinde. Eu le-am învăţat prin 1968 de la o persoană care a murit acum zece  ani, iar acea persoană le ştia de la tatăl său şi tot aşa. Probabil că au mai mult de 150 de ani. Spun asta socotind după limbajului arhaic folosit în  aceste colinde“, povesteşte Gheorghe Oprea, cel care pînă în 2004 a fost primarul comunei, iar acum lucrează la o monografie a comunei Holbav,  lucrare pe care îşi propune să o lanseze foarte curînd, monografie în care colindele vor ocupa un loc foarte important.

Alexandru Macedon şi înţelepţii din Persia

Când purta odinioară Alexandru Macedon războaie să cucerească lumea şi să cuprindă bogăţii, auzise în Persia de nişte filozofi mari ai locurilor de pe acolo. Aducându-i înaintea sa, le zise:
– Cereţi de la mine orice şi vă voi da.
– Să ne dai, împărate, viaţă fără de moarte aici pe pământ! grăiră filozofii.
– Aţi cerut o nebunie, grăi împăratul, căci oare cine dintre oamenii pământului ar putea scăpa de moarte?… Vă credeam nişte filozofi vestiţi, dar acuma văd că sunteţi nişte nebuni…
– Apoi, dacă nimeni nu poate scăpa de moarte, grăiră filozofii, ne luăm voie să te întrebăm că oare şi tu vei muri cândva?
– Asta-i sigur, răspunse împăratul.
– Apoi dacă asta-i sigur, grăiră mai departe filozofii, tu de ce trăieşti aşa ca şi când n-ai muri niciodată?… De ce nu-ţi mai ajung împărăţiile, comorile, averile, prăzile şi bunătăţile pământeşti?…
Împăratul înţelese atunci „nebunia“ filozofilor şi plecă îngândurat.
O, de am înţelege şi noi această istorioară, căci şi noi ştim că vom muri, dar trăim aşa ca şi când n-am muri niciodată!

Părintele Iosif Trifa

Anii vieții mele

de mine însumi mă tem
nu de moarte
gândul că mă voi întâlni cu ea
nu-mi strică bucuriile vieții
este ca un vis
unde nu poți lua trupul cu tine

mi-am împărțit viața
până mai ieri
în anii după mama
prezentul îl număr și după tata
accept suferința nefiresc de ușor
mă înălță deasupra tuturor umbrelor
trecutul este ca o fereastră
peste care nu pot trage obloanele

ascund de ochii lumii
o colecție de ani netrăiți
stăpâniți de un destin orb
în jocul pasiv al vieții
până când în cartea exodului meu
Dumnezeu a scris cu litere mari
ASTĂZI

din vol. "Patruzeci" - Edit. Art Book, Bacău, 2014

Vitamine duhovniceşti - Să uiţi nu înseamnă să ierţi

Suntem înconjuraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celălalt să vină să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră. Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii.

Dar nu trebuie să iertăm aproapelui nostru pentru faptul că ar merita iertarea – putem noi aştepta de la Dumnezeu o iertare meritată? Atunci când venim înaintea Domnului şi Îi spunem: “Doamne, mântuieşte! Doamne, ai milă! Doamne, iartă-ne!”, putem noi oare adăuga: “pentru că merităm”? Niciodată. Avem încredere că Dumnezeu ne iartă pentru iubirea Lui neprihănită, jertfelnică, pentru iubirea lui Hristos cel Răstignit pe Cruce. O astfel de iubire aşteaptă Dumnezeu de la noi în relaţiile noastre cu aproapele; noi nu iertăm acestuia pentru că merită, ci pentru că suntem ai lui Hristos, pentru că, în numele Dumnezeului celui Viu şi al lui Hristos cel Răstignit, ne este dat să iertăm. 

O, om, ce mari răspunderi ai...

din vorbirea şi rugăciunea fratelui Traian Dorz

 la nunta de la Cluj – 20-21 iulie 1984

 Sâmbătă, 20 iulie 1984

Eu, când am citit o scriere a lui Voltaire – acest mare filozof ateu, necredincios, împotrivitor lui Dumnezeu, din Franţa –, Fecioara din Orleans, atunci am scris cântarea:

O, om, ce mari răspunderi ai

de tot ce faci pe lume,

de tot ce pui în scris sau grai

sau laşi prin pilda care-o dai,

că ea pe mulţi, spre iad sau rai,

mereu o să-i îndrume!

Şi atunci am înţeles de ce trebuie să fie o judecată, la urma urmelor, pentru toţi oamenii. Pentru că în Cuvântul lui Dumnezeu este scris, cum spune despre bogatul nemilostiv sau despre săracul Lazăr: „A murit bogatul şi a ajuns în focul iadului, în locuinţa morţilor, în chinuri. A murit Lazăr şi a fost dus în sânul lui Avraam”. Deci nu mai e nevoie de judecată; judecata e deja făcută. Pentru că este scris în Ioan, capitolul 5: „Cine crede are viaţa veşnică. Cine nu crede nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”. Cine crede nu va fi judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat. Deci necredinţa este deja condamnată, numai că necredinciosul încă n-a ajuns la executarea sentinţei.

Devenire....fluture, floare, înger...

( Fragment preluat din creaţia interactivă ,,Povestea îngeraşului" de aici: )

-->

,,Andrei observă pe frunza unui copăcel un fluture ce tocmai ieşea din coconul său. Bunica îl strigă repede şi îi arătă fragilul fluturaş. Prinse cu mare grijă cu degetele coconul ce încă nu se desprinse de tot de flururaş şi îl rupse. Fluturaşul se desprinse şi începu să se înalţe spre cer plin de fericire.
Andrei nu ştia unde să se uite. Se uita când la fluture, când la coconul din palma bunicii şi nu înţelegea cum omida se transformă în fluture....

Bunica îl chemă pe Andrei mai aproape de ea şi îi spuse:

Un rege și un ceas de lumină

din ”Isus Biruitorul”, nr. 49, 29 noiembrie 1936

Dacă am avea numai zile cu soare, le-am mai putea aprecia?

Dacă am avea numai zile cu soare, le-am mai putea aprecia?...întrebai tu odată aici, Sorin. Cred că şi întrebarea ta dar şi răspunsul meu sunt actuale :) Iată-l mai jos:

Offf!!!...chiar aşa este!!!...Dacă am avea numai zile cu soare le-am mai putea aprecia?!...Cred că suntem în aşa fel creaţi ca să apreciem unele lucruri prin contrast...Cred ca Dumnezeu a vrut să ne facă să gustăm deopotrivă şi din frumuseţea dorului dar şi din durerea lui...Când ceva plăcut îţi lipseşte, apare dorul, apoi apare visul...apoi vine dulcea durere a aşteptării...apoi vine învăluirea plăcută a împlinirii...sau gheara ascuţită a neîmplinirii...şi asta e un alt fel de durere, o durere care naşte un dor mai aprins, un vis mai înălţător...
Suntem aşa de ciudaţi uneori...când visul s-a împlinit ne e dor de dor, pentru că dorul este, până la urmă, o durere mângâietoare, este ceva care te face să visezi, să speri, să te rogi cu mai multă credinţă...

Doamne Tu-n necazuri lângă noi rămâi

    

Doamne Tu-n necazuri lângă noi rămâi

Chinurile noastre Tu le-nduri întâi
Ele mai nainte trec prin mâna Ta
Și nu-ngădui numai cât purtem răbda!

Este cuvântul nostru parte a roadelor Duhului Sfânt?

 

Ştiu ce cuvinte Îi plac Domnului?

Le-am rostit azi?

Am promis: ,,Îţi voi şopti întruna cuvintele ce-Ţi plac"?

În cartea Vechiului Testament, Maleahi, cap. 2, v. 17, este scris asa:

" Voi obosiţi pe Domnul prin cuvintele voastre, şi mai întrebaţi: „Cu ce L-am obosit?“

Ţi s-a întâmplat vreodată ca un semen al tău, să tot vorbească vrute şi nevrute şi după despărţirea de el să te simţi obosit?

Dacă da, atunci cred că şti ţi cum se simte Dumnezeu într-o situaşie asemănătoare.

Ţi s-a întâmplat vreodată să stai ceasuri întregi de vorbă cu cineva, iar la despărţire să simţi ca nu ai mai vrea să plece?

Împreună lucrarea lui Dumnezeu și a omului

Nu aştepta... Nu aştepta ca altul să lupte-n locul tău, nu aştepta ca gândul s-ajungă pasul rău, nu aştepta scânteia s-ajungă vâlvătăi, - cât ochiul încă-i tânăr, lumina sfântă dă-i. Nu amâna pe mâine ce astăzi eşti dator, mulţi astăzi sunt în viaţă, - iar până mâine mor! Şi printre-aceia poate eşti rânduit şi tu, - poţi să le-amâni pe toate, dar mântuirea nu! Nu socoti nimica păcatul cât de mic, măsura grea se umple din stropul pic cu pic şi nu-l ştii cel din urmă ce-ţi este-ngăduit, - mulţi plâng în Veşnicie un pas nechibzuit! Ce faci cu ziua asta - ce faci cu-acest cuvânt? Căci iadul n-are milă, nici moartea crezământ! Duc mii de căi spre moarte, - spre cer, un singur drum! La iad oricând poţi merge, la Rai, numai acum...

Ateşez acestei poezii a fr. Traian Dorz, o minunată tâlcuire la Pilda semănătorului - sau - Împreună lucrarea lui Dumnezeu și a omului – Luca 8,5-15: "Pilda Semănătorului este fără pereche, nu numai prin înţelesul ei duhovnicesc, ci şi pentru că Domnul o lămureşte de îndată Apostolilor. Astfel arată tuturor creştinilor o cale, o metodă simbolică, pentru a descifra toate celelalte pilde care sunt, prin excelenţă, o arătare a cugetelor dumnezeieşti. De altfel la Sf Marcu Domnul spune Apostolilor Săi, în mare: Dacă nu pricepeţi această pildă, cum veţi înţelege toate pildele? (Mc 4/13).

Ieşit-a şi diavolul să-şi semene sămânţa lui în ţarina lumii…

Citiţi la Matei, capitolul 13, versetele 24-36, unde a spus Iisus pilda cu „vrăjmaşul“ care a semănat noaptea neghină în grâu, pe când dormeau semănătorii. Să luăm aminte că şi azi sunt doi semănători şi două feluri de seminţe. Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa cea bună, iar minciunile, clevetirile, batjocurile, vorbele urâte, zavistiile, sudalmele etc., sunt tot atâtea seminţe şi neghine din hambarul diavolului. Şi lucru dureros este că neghina diavolului mai iute prinde rădăcină şi creşte ca sămânţa lui Dumnezeu. Semeni o minciună seara, dimineaţa o găseşti înflorită şi înspicată în zece spice. Semeni o vorbă rea între doi oameni, o vezi cu ochii cum creşte şi dă roadă.

Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu (I Cor. 3, 9).

1. Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa, harul lui Dumnezeu este ploaia.
Sămânţa, noi trebuie s-o semănăm. Ploaia, Dumnezeu o dă. Sămânţa depinde de noi, ploaia nu. Principalul este ca ploaia să afle sămânţa în pământ. Principalul este ca Duhul să afle Cuvântul în mintea şi în inima oamenilor.
De aceea noi trebuie să propovăduim Cuvântul neîncetat.
Aceasta depinde de noi, după cum semănatul grâului depinde de plugar.
Mărturisirea Evangheliei depinde de noi, revărsarea Duhului însă nu.
Asta depinde de Duhul Sfânt. Dacă noi ne facem lucrul nostru, şi-l face şi Domnul pe al Lui.

2. Punerea seminţei în pământ depinde de plugar, revărsarea ploii însă nu, ci de Dumnezeu. Datoria plugarului este să-şi facă lucrul său la timp, pentru ca, atunci când Dumnezeu va aduce darul ploii, sămânţa să fie pusă. Ploaia să găsească sămânţa totdeauna semănată.
Tot aşa, vestirea Evangheliei este datoria noastră şi trebuie noi s-o facem la timp şi ne la timp. Pentru ca, oricând va voi harul lui Dumnezeu să trimită ploaie cerească, revărsarea Duhului Sfânt să afle Cuvântul lui Dum-nezeu în inimile oamenilor. Şi să facă rodirea lui, adică naşterea din nou.

Ninge lin

şi pentru fr. Traian Barna

A început de ceva vreme

să ningă tot mai alb şi mai des…

Să ningă cu dor şi cu lacrimi

Dar, nu din cer…

Ninge lin,

De pe pământul prea plin

De păcate şi chin

Cu suflete calde

Şi albe

Ce se-nalţă spre Soare

În haine de sărbătoare,

În cercuri largi,

Tot mai largi,

Lăsând în urmă

Prieteni dragi.

 

Iartă-mă, Doamne!

Atâta-mi vine-n minte

Căci nu mai am cuvinte…

În faţa morţii
Mă cutremur

Mi-e temă şi tremur

Şi mă-ntreb cu gândul dus

Oare eu voi ninge-n sus?

Maica Domnului n-a cerut nimic şi n-a pretins nimic pentru sine, dar a cerut şi a pretins mereu ca toţi să facă ce spune Fiul ei.

„Mama lui Iisus a zis slugilor:
 «Să faceţi orice vă va zice!»”
 (Ioan 2, 5)

Fericita şi îndurerata Maică a Domnului nostru Iisus Hristos a fost o fiinţă sfântă, aleasă şi tăcută.

A avut o smerenie şi o tăcere atât de mare, cum numai înălţimile iubirii şi durerii le pot da sufletelor alese de Dumnezeu pentru tainele unice pe acest pământ.

Sfânta Maică a Domnului Iisus Hristos L-a urmat pe Iisus, Fiul ei şi Dumnezeul ei, până la sfârşitul vieţii Sale pe pământ cu o smerenie plină de măreţie şi cu o tăcere atât de adânc grăitoare, aducându-şi împreună cu El partea ei de jertfă, cu care aîntregit Lucrarea cea mare a mântuirii noastre prin Hristos (Col. 1, 24).

Maica Domnului şi Profeţii Vechiului Testament

În Sfânta Scriptură avem două modalităţi de prezentare a Maicii Domnului: una prefigurativă sau tipică, în Vechiul Testament, şi alta direct sau deplin revelată, în Noul Testament.

În Vechiul Testament se face menţiune despre femei care au avut o însemnătate specială în istoria mântuirii până la venirea lui Mesia. Astfel, Eva primeşte făgăduinţa izbânzii asupra diavolului ispititor metamorfozat în şarpe (Facere 3, 15);

E propriu Ortodoxiei să nu o prezinte pe Maica Domnului niciodată separată de Hristos

"E propriu Ortodoxiei să nu o prezinte pe Maica Domnului niciodată separată de Hristos, cum se întâmplă în Occident cu tablourile Madonei. Totdeauna este în legătură cu Iisus Hristos. De aceea ea este cel mai aproape de El. Cine poate fi mai aproape de fiul ei decât o maica ? El se face fiul unei mame, iubeşte o mamă omenească aşa cum o iubim noi pe mama noastră, ascultă rugăciunile ei cum ascultăm noi rugăciunile mamei noastre. Ea palpită pentru tot ce palpită El. El a venit ca să ne iubeasca pe noi, să Se răstignească pentru noi, deci nu poate să nu ne iubească şi ea pe noi, nu poate să nu aibă şi ea toate durerile pe care le are El pentru nenorocirile noastre. Nu poate să nu sară şi ea în ajutorul nostru, cum vine El în ajutorul nostru, dar numai de la El este toată puterea ei. El este Mântuitorul, ea este numai cea care din legătura cu El primeşte şi ea putere să ne ajute în diferite necazuri, în diferite greutăţi. De aceea este bine să ne rugăm - aşa cum face Biserica, cum fac şi credincioşii - şi Maicii Domnului, cerândui nu ca să ne mântuiască, ci ca să ne scape din diferite nevoi, să ne ajute în diferite greutăţi, să-L roage pe Fiul ei să ne mântuiască. El nu e singur, El are o mamă dintre noi; şi având o mamă dintre noi, ne are pe toţi aproape. Şi ea, avându-L pe El ca Fiu şi iubindu-l ca Fiu, iubeşte tot ce iubeşte şi El. Iar El, întrucat S-a făcut fratele nostru, atunci ea este într-un anumit fel şi mama noastră, mama tuturor fraţilor Lui. De aceea mare ascultare are ea la rugaciunea pe care i-o adresăm ei. Să o facem aceasta cu toată inima, cu toată convingerea. Să nu-l socotim pe Hristos venit om şi rămas separat de oameni, rămas singur, ci în legătuăa cu noi, mai ales prin mama Lui."
( Pr. Dumitru Staniloaie)

Lucrarea Fiului Sfânt totdeauna cuprinde în ea şi ceva din lucrarea şi jertfa Mamei Lui sfinte.

“1. Credinţa părinţilor noştri a cinstit dintotdeauna însemnătatea, numele şi fiinţa Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi orice cuget evlavios de creştin adevărat se va uni totdeauna, cu toată fiinţa sa, întru această cinstire.

2. Din marea şi eterna clipă a Bunei-Vestiri, când slăvitul arhanghel Gavril – îngerul care stă chiar în faţa lui Dumnezeu, cum a spus el însuşi –, a fost trimes să ducă preafericitei Fecioare Maria vestea cea strălucită, ea a fost acea taină şi minune prin care s-a început lucrarea mântuirii noastre.

3. Această fiinţă unic de mare şi de aleasă a căpătat o slavă eternă, atât în faţa cerurilor, cât şi a pământului. Asupra ei s-a coborât atunci tot harul Dumnezeirii.

Datorăm respect şi iubire Maicii Domnului

Pentru ca să înţelegem că datorăm respect şi iubire Maicii Domnului, credem că nici n-ar mai fi nevoie să alergăm la toate textele biblice care ne amintesc această datorie sfântă.

Căci însăşi dragostea lui Dumnezeu din inimile noastre, precum şi bunul simţ duhovnicesc trebuie să ne dea încredinţarea aceasta.

Şi cum nu vom cinsti şi iubi pe aceea pe care îngerul a numit-o cea mai binecuvântată între femei (Luca 1, 28), prin care Domnul a luat trup, care L-a purtat pe braţele ei sfinte, L-a alăptat şi L-a îngrijit cu cea mai duioasă şi mai adâncă iubire, care păstra cu fior în inima ei, cuvintele îngerului, ale Elisabetei, ale păstorilor şi ale magilor, ale bătrânului Simeon şi ale proorociţei Ana cu privire la El, care L-a urmărit cu dragoste îngrijorată în cursul anilor de propovăduire, care a simţit mai adânc şi mai sfâşietor decât toţi, în zilele răstignirii, ascuţişul „săbiei“ despre care îi vorbise bătrânul Simeon, care a stat neclintită lângă Cruce în mijlocul ocărilor şi batjocorilor mulţimii şi care acum se bucură în slavă lângă Fiul ei.

Oare s-a împărţit Hristos?

„Vă îndemn, fraților, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toți să vorbiți la fel și să nu fie dezbinare în sânul vostru, ci să fiți cu totul uniți în același cuget și în aceeași înțelegere....
Divisus est Christus?”
Apostolul Pavel,1Corinteni 1, 10-13

Întrebarea lui mă doare
Şi mă doare cu folos-
Doamne, câtă dezbinare!
„Oare s-a împărţit Hristos?”

Tu ne-adu mereu aminte
Adevărul din porunci,
Mai îndură-ne, Părinte
Şi ne iartă până-atunci...

Cerul Tău e-atât de-aproape,
Precum e de spini cununa,
Fă credinţa de sub pleoape
Să ne fie pururi- Una!

Doamne, câtă dezbinare!
„Oare s-a împărţit Hristos?”
Întrebarea lui mă doare
Şi mă doare cu folos...

de Nicoară Nicolae-Horia

Caci ce este mai lesne?

Actualitatea Evangheliei l Duminica a 6-a dupa Rusalii (Vindecarea slabanogului din Capernaum)

Cerandu-I minunea

Icoana aceasta pe care ne-o descopera Evanghelistul Matei este mult amplificata de descrierea pe care Sf. Marcu o face in Evanghelia sa (Mc 2, 1-5 s.u.) si de aceea a Sf. Luca (5, 18-21 si urmatoarele). De aici aflam gesturile de camaraderie deplina ale celor patru, care, purtandu-l pe slabanogit dinaintea lui Hristos, trebuie sa "sparga" acoperisul casei, in pragul careia Hristos binevestea si vindeca. Toata aceasta grija a prietenilor si nezdruncinata nadejde ca Acela poate sa le vindece tovarasul entuziasmeaza pe Dumnezeul Cel Viu, caci - ca si in alte parti - identifica in ei trasaturi de caracter care, in istorie, vor face ca lucrarea crestina sa se raspandeasca si sa cuprinda cat mai multe inimi. Sa-l porti pe cel care nu poate sa se poarte! Sa-l ridici pe cel care pare ca nu se va mai ridica vreodata! Si toate acestea doar pentru ca tu crezi ca Cel Care asteapta aducerea lui poate sa implineasca prietenia ta cu minunea prieteniei Sale. Nu-i rost mai adanc dat noua de acest efort al credinciosiei, decat acela care ne arata ca a fi inaintea lui Hristos, cerandu-I minunea, inseamna a fi cu toti ceilalti care sprijina cu rugaciunea, cu fapta, cu gandul, minunea de care tu ai nevoie. De aici poate acel "Vai celui singur!" care strabate glasul profetilor.

Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei.

În vremea aceea, intrând Iisus în Capernaum, s-a auzit că este în casă şi s-au adunat mulţi, cât nu mai puteau încăpea nici pe lângă uşă şi grăia lor cuvântul. Şi au venit la El aducând un slăbănog care era purtat de patru inşi. Şi, neputând ei a se apropia de El din cauza norodului, au descoperit casa unde era şi, spărgând, au pogorât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: „Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele tale!” Şi erau acolo unii din cărturari şezând şi cugetând întru inimile lor: Ce, Acesta aşa grăieşte hulă! Cine poate ierta păcatele, fără numai unul Dumnezeu?

Pentru cine zice că n’are păcate

Nu de rareori duhovnicii se confruntă cu situaţii de felul titlului de mai sus. Asta nu că ar fi cu adevărat aşa, dar aceasta vine ori din cunoaşterea puţină a credinţei, ori din cauza superficialităţi cu care tratăm mântuirea. In-drumătorul de spovedanie este plin de sugestii care ne ajută să ne cunoaştem căderile. În trei direcţii să ne îndreptăm cercetarea conştiinţei;
-Greşeli faţă de Dumnezeu,
- Faţă de semen,
- Şi faţă de noi înşine.
Să încercam o meditaţie după cele zece porunci.

Îmi place câteodată să stau în cimitir

Îmi place câteodată să stau în cimitir,
s-aud prin şoapta frunzei şi-a ierbii naintaşii
cum vin cu bucurie spre mine şir cu şir,
cum dragostea le-nvie privirile şi paşii.

Despre vindecarea slăbănogului din Capernaum

Sfântul Ioan Gură de Aur

Evanghelistul Matei numeşte aici Capernaumul oraşul Său. Betleemul a fost oraşul în care S-a născut; Nazaretul, oraşul în care a crescut; iar Capernaumul, oraşul în care a locuit în permanenţă.

Slăbănogul de la Matei este altul decât cel de la Ioan (Ioan 5, 1-15). Unul se află la scăldătoarea Vitezda, celălalt în Capernaum; unul era bolnav de treizeci şi opt de ani; celuilalt nu i se spune vârsta; unul era lipsit de ajutoare; celălalt avea oameni care-l îngrijeau, care-l purtau, care 1-au adus la Iisus. Unuia Domnul îi spune: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele” (Matei 9, 2); celuilalt îi zice: „ Vrei să fii sănătos?(Ioan 5, 6). Pe slăbănogul de la Ioan l-a vindecat Domnul într-o sâmbăta (Ioan 5, 10); pe cel de la Matei, în altă zi, nu sâmbăta; că dacă ar fi fost sâmbăta, iudeii L-ar fi învinuit; dar aşa, au tăcut; la vindecarea celui de la Ioan s-au pornit cu prigoană împotriva Lui (Ioan 5, 16).

Sa-L cautam pe Dumnezeu in rugaciune

Daca m-as apuca sa scriu cum anume sa ne rugam, ar fi o treaba peste masura de usoara.

De ce? - m-ati intreba imediat. Iar eu v-as raspunde, fara sa ma ostenesc prea mult, ca este cel mai usor sa scrii despre rugaciune!
Dar ce este mai greu? Mai greu este sa-ti pui genunchiul la rugaciune si sa faci aceasta in mod serios si cu ravna. Am ajuns in cateva adunari de la Oastea Domnului unde erau doara o mana de suori batrane si nu avea cine sa la marturiseasca din Sfanata Scriptura si plecand de acolo mi-am dorit mereu sa ma intorc sa fiu in genunchi, alaturi de ele, in biserica, in timpul slujbei, in timpul adunarii. Sa stau intre ele, sa ma bucur si sa ma umplu de credinta si de rugaciunea lor curata si sincera. Pot spune ca am invatat si invata sa ma rog de la astfel de oameni simplii dar iubiti de Dumnezeu.
"Rugaciunea este rodul bucuriei si al multumirii. Rugaciunea sete alungarea intristarii si a dscurajarii!" Asa scrie Evagrie Ponticul pentru cei de atunci si cei de astazi! Daca s-ar face rugaciuni cu credinta, altfel ar fi lumea in care traim!
Cum sa ne rugam? Cu staruinta si curaj! Cu inima curata! Iertand tuturor toate! Cu inima infranta si smerita! "Doamne, strigat-am catre Tine, auzi-ma!" Asa a fost David, strigand catre Dumnezeu! Asa ne va auzi si pe noi!

„Asemenea este împărăţia lui Dumnezeu cu o comoară ascunsă...“

Asemenea este împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.

Iarăşi, este asemenea împărăţia cerurilor cu un neguţător care caută mărgăritare bune.

Şi, aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat.“ (Matei 13, 44-46)

Plină de un adânc înţeles este această asemănare, pe care a spus-o Iisus Mântuitorul. În ea se află taina şi înţelesul unei vieţi de creştin adevărat. Căci a fi un creştin adevărat şi a trăi o viaţă de putere creştinească nu înseamnă atât a nu face ceea şi ceea de frica focului din iad sau a face ceea şi ceea pentru că aşa porunceşte Dumnezeu, ci înseamnă mai ales a afla comoara cea ascunsă a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Ştefan cel Mare nu a cucerit singur toate biruinţele…

din vorbirea fratelui Traian DORZ la Bogdăneşti, 16 august 1981

Poporul nostru a însoţit pe conducătorii noştri. Şi atâta vreme cât conducătorul a fost plin de binecuvântarea lui Dumnezeu şi a ştiut să adune în jurul lui poporul, ceea ce au realizat împreună a rămas nemuritor. Ştefan cel Mare n-a cucerit singur toate biruinţele pe care i le-a dat Dumnezeu. Cum n-a construit singur toate mănăstirile minunate care sunt şi astăzi o podoabă a istoriei noastre, a pământului nostru, a mândriei noastre naţionale; ci a fost ajutat în toate acestea de pătura cea mai largă, care a simţit cu acest conducător sfânt şi l-a însoţit. Pentru că ei l-au văzut stând în genunchi în faţa lor, l-au văzut cu lacrimi în faţa lor, l-au văzut ridicând spre ceruri mâinile rugătoare către Dumnezeu, Care l-a ascultat pentru că şi el, la rândul lui, n-a uitat recunoştinţa şi dragostea faţă de Dumnezeul părinţilor noştri.

Cum se poate demonstra că păcatul este un chin?

Ce adevăr înspăimântător! Păcătoşii care nu se căiesc pierd după moarte orice posibilitate de a se achimba în bine, adică rămân me­reu pradă chinurilor veşnice. Păcatul înseamnă chin. Cum s-ar putea demon­stra aceasta? în modul cel mai distinct prin starea în care se află unii păcătoşi şi prin caracteristicile păcatului însuşi: de a-l ţine pe om în prinsoare şi de a-i bloca toate căile de ieşire din el.

Cine nu ştie oare cât de greu îi vine păcăto­sului, atunci când este lipsit de un anume dar de la Dumnezeu, să părăsească calea păcatului pe care a îndrăgit-o atât şi să aleagă calea virtuţii?! Cât de adânc îşi slobozeşte păcatul rădăcinile în inima păcătosului şi în toată făptura lui, cum îi impune acestuia propria sa viziune, denaturată, asupra lucrurilor, înfăţişându-le pe cele mai rele dintre ele într-o lumină ispititoare.

Ruga Sfântului Ioan Gură de Aur

„Aceasta să fie treaba voastră, zice, ca în rugăciuni să mulţumiţi lui Dumnezeu, şi pentru cele văzute şi pentru cele nevăzute, şi pentru cele ce am făcut, fie de voie, fie de nevoie, şi pentru împărăţia cerurilor, şi pentru gheena şi pentru necazuri, şi pentru liniştea ce o avem. Căci acesta este obiceiul sfinţilor de a se ruga şi a mulţimi pentru binefacerile comune».

Eu cunosc un bărbat sfânt care se ruga în aşa fel. Nimic nu zicea decât aceasta:

„Mulţumim ţie Doamne, pentru toate binefacerile Tale, care din ziua dintâi şi până în ceasul acesta ai făcut cu noi nevrednicii. Îţi mulţumim pentru cele care le ştim şi care nu le ştim, pentru cele arătate şi cele nearătate, pentru cele cu fapta şi cu cuvântul, pentru cele de voie şi fără de voie, şi pentru toate cele făcute cu noi nevrednicii. Îţi mulţumim pentru necazuri şi pentru linişte, pentru gheena şi pentru pedeapsa de acolo, pentru Împărăţia cerurilor.

“Dacã Mã iubești, paște mielușeii, oițele și oile Mele!”

17 - S-a mai spus cã în Lucrarea Domnului, sufletele sunt numai în cele trei stãri:

începãtorii - mielușeii, crescuții - oițele - ți înaintații - oile. Ucenici, lucrãtori și meșteri.

Copii, maturi și bãtrâni.

Un adevãrat îndrumãtor duhovnicesc, trebuie sã fie trecut prin fiecare din aceste trei stãri.

Sã le cunoascã și sã le înțeleagã, așa cum un pãstor adevãrat își cunoaște turma sa, cu vârsta și cu puterea fiecãrei oi aparte.

18 - Pãstorul cel bun cunoaște nu numai folosul pe care îl capãtã de la fiecare miel sau oaie, - ci mai ales cunoaște datoria pe care o are el fațã de fiecare, - dupã trebuințele sale.

De aceea lucrarea de pãrtãșie va trebui neapãrat sã cuprindã preocupãri deosebite pentru fiecare categorie de suflete din turma sa duhovniceascã.

Pocăința este schimbarea vieții – starețul Tadei

Pace și bucurie vouă de la Domnul, căci pacea și bucuria sunt cele mai de seamă bogății ale lumii acesteia și ale lumii celeilalte. După aceasta tânjim toți. Putem să avem tot ce ne dorim aici pe pământ, dar să nu avem pace și bucurie. Iar pacea vine din izvorul păcii, de la Domnul. Când Domnul S-a întors la ucenicii Săi, când aceștia au închis ușile de teama iudeilor, primul lucru pe care l-a spus a fost: „Pace vouă!”.

Domnul vă va dărui pace dacă vă împăcați și vă întoarceți către binele absolut, iar binele absolut este Dumnezeu. El vrea să avem o calitate dumnezeiască, smerenia.
Oriunde domnește smerenia: în familie, în societate, acolo se sălășluiește pacea și bucuria.

Egoismul şi irascibilitatea

Egoismul şi trufia ni se descoperă mai cu seamă în nerăbdare şi irascibilitate, atunci când nu suportăm nici cea mai neînsemnată supărare de la alţii, cu sau fără intenţie, sau când ne izbim de vreo piedică, pe drept sau pe nedrept pusă, cu sau fără intenţie, de către oameni sau de către obiectele din jurul nostru.

Egoismul şi trufia din noi ar vrea ca totul să le aparţină, să se înconjoare de toate onorurile, comodităţile vieţii acesteia trecătoare; ar vrea ca toţi oamenii – şi imaginaţi-vă până unde merge trufia! - toată natura să se supună voinţei noastre, fără crâcnire şi cât mai repede cu putinţă.

În strâmtorarea mea

                           

Rugăciunea lui Iona – 2, 2

Dumnezeu are de făcut cu fiecare dintre noi o lucrare. Pentru fiecare dintre noi, Dumnezeu a pregătit faptele bune în care trebuie să umblăm. Fiecăruia dintre noi, Dumnezeu ne-a rânduit un câmp de lucru. O sarcină de purtat. O lucrare de făcut. Un steag de înălţat.

Nimeni nu ne poate nici înlocui, nici scuti de slujba noastră, fiindcă fiecare şi-o are pe a lui.

Când o împlinim cu bucurie şi cu dragă inimă, în chip fericit, vom fi vrednici de răsplată. Chiar dacă o facem siliţi, este o isprăvnicie pe care trebuie să o împlinim. Când nu vrem – va fi vai de noi (I Cor. 9, 16-17)!

Dacă Dumnezeu are milă de noi şi de cei pentru care ne-am primit darul şi slujba de la El (I Cor. 12, 7), atunci, când nu vrem de bună voie, vom fi siliţi să facem aceasta prin strâmtorarea adusă de Dumnezeu, Care are mii de căi să ne silească.

Hristos S-a Înălțat...

29 Mai 2014

Hristos S-a Înălțat! primiți în dar

Aceste trei cuvinte creștinești,

Hristos S-a Înălțat și nu-n zadar,

Prin Înălțarea Lui eu sunt și ești!

De clipa înălțării nu te teme,

Oricum ea o să vină în curând

Și fiecare dintre noi la vreme

Se va înălța de-aici pe rând...

Pentru acela ce nu-mi dă crezare,

Oricât ar fi în viață de mișel,

Cu dragoste mă și cu ardoare

Să aibă milă Dumnezeu de el!

Nu-i primăvară fără frunză verde,

Fără Înălțare, pogorâre nu-i,

Hristos S-a Înălțat! acel ce crede

În suflet să-i rodească Pacea Lui!

de Nicolae Nicoară-Horia

Înălțarea...

24 Mai 2012

Să-mi ascultați umilele cuvinte,

Prietenii mei, atâta vă mai cer,

Din Cartea Sfântă să luați aminte,

Iisus S-a Înălțat atunci la Cer!

El ne-a lăsat aici cu „Pace vouă!”

Pe Muntele Măslinilor târziu,

Avea-n privirea Lui atâta rouă-

„Să nu vă tulburați!”, Sunt Eu, Cel Viu,

Cel umblător prin lumea de păcate

Și trupul Lui învăluit de nor

Cu toate așteptările împăcate

S-a Înălțat din văzul tuturor!

Eu știu că n-aveți timp să îmi citiți

Poemul meu în care încă sunt,

Prietenii mei, atâta doar să știți,

Există Înălțare pe pământ!

de Nicolae Nicoară-Horia

Priveghere la Sfinţii Împăraţi întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Hristos a înviat!

Pentru că dacă n-ar fi înviat Hristos, zadarnică ar fi fost şi lauda împăratului pe care Dumnezeu ni l-a dăruit spre slava Sa şi spre mărirea Sfintei Biserici a lui Hristos Cel Înviat!

Iată, iubiţilor, astăzi sărbătoare mare se face nu numai pe pământ, ci şi în ceruri. Pentru că, fără-ndoială, cel care avea - aşa cum spuneau cântările duhovniceşti - binecuvântarea lui David şi misiunea lui Pavel, împărat şi misionar deopotrivă, nu poate să bucure numai pământul, ci neapărat bucură mai întâi cerul.

S-au spus multe despre Sfântul Împărat Constantin cel Mare. S-au spus foarte multe: unele de bine, altele de rău, ca despre toţi oamenii de pe pământ. Dar nimeni nu poate nega un singur lucru: extraordinara convertire a aceluia care părea, într-un moment, pierdut nu numai pentru credinţă, ci şi pentru eternitate. Cel care părea la un moment dat pierdut într-o lume bolnavă, iată, converteşte întreaga ţară la Crucea lui Hristos şi la binecuvântarea Lui.

Astăzi, România a sărbătorit pentru prima data Ziua Internaţională a Dorului.

Click pe imagine!

 Semnul zilei dorului: acela de a privi cerul şi de a face cu mâna.

Psalm de Dor

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Doamne,
mi-e sufletul prea plin de un poem aşa de drag!
Aş vrea să îl rostesc şoptit sau să-l strig,
dar parcă nu-ncape-n cuvinte...
E ca o pasăre diafană cu luciri de diamante
care se zbate mereu şi mereu atât de neputincioasă,
neştiind pe care fereastră a inimii să evadeze
pentru un zbor spre înalt
sau undeva spre o zare albastra care,

pânâ nu de mult părea aşa de străină...

Definiţii metaforice pentru DOR

Când eram copil, aveam un singur dor, să ajung om mare, să am copii şi să-i cresc aşa cum mă creşteau pe mine unchiul şi mătuşa mea...prin unele locuri, îmi spuneam eu, atunci, nu voi face aşa...Acum că acel dor mi s-a împlinit, m-am răzgândit....privesc la copilaşul meu şi mi-e dor să fiu din nou copil. Acum înţeleg atât de clar ceea ce dorea să spună Domnul Iisus cu trimitere la copilaşii ce-I stăteu în braţe...dorul de copilărie se poate transforma uşor în dor de Dumnezeu.

Iată în continuare câteva definiţii metaforice pentru DOR:

Cântul - harfa dorului
Părtăşia - sărbătoarea împlinirii dorului
Privirea - răsăritul şi amurgul dorului
Zborul - înălţarea dorului spre culmi nebănuite de iubire, spre "Acasa mea", spre "Ţărmul celălalt"
Aşteptarea - legănarea dorului pe curcubeul lacrimilorSuspinul - rugul aprins al dorului Îngerii - prietenii strajeri, calauzitori ai dorului Hristos - Domnul Dorului! Cel ce suspina de dor dupa Mireasa Lui...
Cerul - Îmbrăţişarea largă a Dorului
Cerul - marele albastru - orizontul nesfârşit al dorului
Crucea - Semnul Iubirii şi Taina Iubirii Dorului
Lumina - aleanul dorului Nor - umbrar al dorului
Acasa mea - culcuşul moale al dorului
Suflet - veriga de legătură a dorului cu Dumnezeu şi cu semenii
Dor - cruce pe care se răstigneşte iubirea
Album - portalul dorului spre trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat

Dorul după cei depărtați...

Permiteţi-mi astăzi să tac şi să-l las pe un om drag mie să vă vorbească în locul meu. 

Mi-e atât de dor după cei plecați dintre noi! 

Dumnezeu să-i odihnească în pace!

"În dor, românul trăiește simțirea intensă a legăturii în care se află cu cei cu care a viețuit la un loc, când e departat deci. Dorul e simțirea acută a absenței acelora din orizontul său, care poartă urmele lor, ce nu pot fi umplute de alții. În dor se trăiește, o prezență sui-generis a celor absenți; se trăiește durerea absenței lor.

Dar chiar prin aceasta durere se trăiește, în același timp, un fel de neștearsă prezență a lor în conștiință. Absența lor e un chin, pentru că nu e o absență totală, nu e o uitare. În dor omul e singur sau fără cel dorit, și în același timp nu e singur: e cu cel dorit. Dar cel dorit nu e de față în carne și oase, ci e reprezentat prin dor.

Dorul aduce și ține în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar și o durere, deoarece chipul nu ține cu adevărat locul celui absent și dorit. Dorul e "trimis" de acela. Prin dor vine ceva de la acela sau se duce ceva din ființa celui ce dorește la cel dorit. Dorul se ivește pe neașteptate, vine năpraznic și fierbinte, vine ca vântul pentru că este legat de dragoste, care circulă, între cei ce se iubesc, ca gândul. ...

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,

din cartea: "REFLEXII despre spiritualitatea poporului român" Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992 - pag. 80 - 88

Ce cununie strălucită...

Ce cununie strălucită

a fost a mea, Iisuse Drag,

pe nici o casă aurită

n-a fost nălţat mai dulce steag!

O mâncare necunoscutã

Dar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare, pe care voi n-o cunoaşteţi.

Ce hranã îmbelşugatã este într-adevãr Cuvântul lui Dumnezeu!

Când sufletul se hrãneşte din plin din ea, chiar şi trupul se saturã.

Nu-i un lucru rar şi neobişnuit cel care s-a petrecut cu mulţi dintre noi de multe ori: când am stat la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu hrãnindu-ne din El, a trecut ziua întreagã fãrã sã simţim nici foame, nisi sete, nici somn.

Sufletul umplut pânã sus, îndestulase şi trupul nostru. În aşa fel încât el nu-şi mai simţea trebuinţele. Fiind copleşit de mulţumirea sufleteascã!

Au fost suflete sfinte care au trãit vreme îndelungatã în singurãtate, fãrã sã aibã altã hranã

pentru trupul lor decât rugãciunea şi sfânta împãrtãşanie.

Cãci Cuvântul şi Trupul lui Hristos este cu adevãrat o hranã care întreţine toatã fiinţa noastrã (Deut. 8, 3; Matei 4, 4).