Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu (I Cor. 3, 9).

1. Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa, harul lui Dumnezeu este ploaia.
Sămânţa, noi trebuie s-o semănăm. Ploaia, Dumnezeu o dă. Sămânţa depinde de noi, ploaia nu. Principalul este ca ploaia să afle sămânţa în pământ. Principalul este ca Duhul să afle Cuvântul în mintea şi în inima oamenilor.
De aceea noi trebuie să propovăduim Cuvântul neîncetat.
Aceasta depinde de noi, după cum semănatul grâului depinde de plugar.
Mărturisirea Evangheliei depinde de noi, revărsarea Duhului însă nu.
Asta depinde de Duhul Sfânt. Dacă noi ne facem lucrul nostru, şi-l face şi Domnul pe al Lui.

2. Punerea seminţei în pământ depinde de plugar, revărsarea ploii însă nu, ci de Dumnezeu. Datoria plugarului este să-şi facă lucrul său la timp, pentru ca, atunci când Dumnezeu va aduce darul ploii, sămânţa să fie pusă. Ploaia să găsească sămânţa totdeauna semănată.
Tot aşa, vestirea Evangheliei este datoria noastră şi trebuie noi s-o facem la timp şi ne la timp. Pentru ca, oricând va voi harul lui Dumnezeu să trimită ploaie cerească, revărsarea Duhului Sfânt să afle Cuvântul lui Dum-nezeu în inimile oamenilor. Şi să facă rodirea lui, adică naşterea din nou.

3. De multe ori, în vremuri secetoase, sămânţa aşteaptă în pământul uscat timp îndelungat, fără să încolţească, până vine ploaia.
Tot aşa, de atâtea ori se mărturiseşte în unele locuri Cuvântul lui Dumnezeu ani de zile fără să se vadă încolţind şi răsărind nici un fir duhovnicesc, nici un suflet născut din nou.
Dar când vine ploaia cerească (revărsarea Duhului Sfânt), dintr-o dată se vede minunea, dintr-o dată răsare pe întreg locul.

4. Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu (I Cor. 3, 9).
Partea noastră de lucru trebuie să fie făcută întâi.
Dumnezeu aşteaptă întotdeauna după noi.
Lucrarea Domnului este totdeauna după lucrarea ucenicilor Săi.
Întâi vine sămânţa, apoi ploaia.
Întâi Apa, apoi Duhul. Întâi Cuvântul, apoi Harul.
Lucrarea Harului vine totdeauna în urma auzirii Cuvântului (Rom. 10. 17).
De aceea noi trebuie să fim mereu nişte semănători harnici ai Cuvântului Sfânt.

5. Semănătorul rareori aşteaptă după ploaie, dar ploaia mai totdeauna aşteaptă după semănător.
Voi niciodată n-aţi aşteptat după Domnul, nici când I-aţi cerut, nici când L-aţi rugat, nici când I-aţi lucrat.
El a fost mereu la timp cu lucrarea Lui.
O, dacă am fi şi noi aşa!

6. Toţi cei cu care s-a petrecut minunea naşterii din nou n-o pot explica;
îţi dai seama de toate lucrurile dinainte şi din urmă, dar de clipa aceea, de harul acela, de vuietul acela – nu poţi.
Căci nu vine nici când vrei, nici cum crezi, ci vine pe neaşteptate.
La fiecare deosebit în afară, dar la fel înlăuntru.

7. Credinţa în Dumnezeul cel Nevăzut, în viaţa cea nevăzută, în viitorul cel nevăzut trebuie să pornească de la cele ce se văd.
De la lucrurile mici, mărginite, omeneşti şi vremelnice, trebuie să ajungem la înţelegerea şi apoi la cunoaşterea celor mari, nemărginite, cereşti şi veşnice (Rom. 1, 19-22).
Cunoaşterea lui Dumnezeu trebuie să pornească de la tot ceea ce înconjoară pe fiecare om.

8. Când omul nu vrea să asculte graiul atât de limpede al lucrurilor fireşti, pământeşti, materiale, cum să poată el auzi glasul celor cereşti?
Când nu înţelege mărturisirea celor de pe pământ şi predica lor, cum să poată înţelege ceea ce este mai înalt, mai greu şi mai adânc,
adică mărturisirea celor cereşti?
Cele din afară vin întâi, apoi cele dinăuntru.
Cele fireşti, apoi cele duhovniceşti.

9. Nu poţi face parte din Biserica de Sus, dacă n-ai făcut parte din ceea de jos…
Fiecare va învia în mijlocul cetei sale, deci împreună cu Biserica şi adunarea sa în care l-a născut şi l-a aşezat Duhul Domnului în viaţa lui pământească (I Cor. 15, 22-23).
Dar unde şi cum vor fi cei care s-au rupt de Biserica şi de adunarea lor?
Cei care au părăsit credinţa lor dintâi, adică pe cea adevărată.
Ei vor fi ai nimănui.
Ca cel ce şi-a trădat părinţii.

10. Dacă îngerii sunt cete şi dacă pe pământ sunt familii rânduite de Dumnezeu, înseamnă că şi duhovniceşte toţi şi fiecare trebuie să rămânem ascultători şi credincioşi acolo unde am fost aşezaţi de la început, rodind şi biruind (I Cor. 7, 17; 7, 24; Efes. 3, 15).
Pe cine nu înţelege aceste lucruri
şi nu vrea să le primească ascultător şi rodnic, Domnul nu-l socoteşte vrednic de descoperirea ce-lorlalte adevăruri şi mai mari.
Cunoaşterea acelora este condiţionată de ascultarea şi trăirea acestora.
Cine este necredincios în cele mici, cum să i se încredinţeze cele mai mari? (Luca 16, 10-12).

11. Poţi fi înăuntrul creştinătăţii de nume, poţi fi chiar înăuntrul unei Biserici (ca organizaţie), poţi fi chiar şi înăuntrul unei comunităţi credincioase (ca număr), dacă n-ai naşterea din nou, dacă n-ai viaţa curată, dacă n-ai părtăşia ascultării de Dumnezeu, eşti afară de Hristos (II Cor. 5, 1-3) şi nu vei putea intra în cer.
Nu te vei putea sui acolo.
Dar dacă eşti în El, tu chiar eşti în cer totdeauna.

12. Tot aşa trebuie să fie înălţat şi Domnul nostru Iisus Hristos, cum a fost înălţat şi şarpele. Măcar aşa!
Să fie înălţat Hristos în locul şarpelui prăbuşit pe totdeauna din toate inimile noastre.
Măcar cât a fost şarpele trebuie să fie înălţat acum Hristos în noi şi între noi.
Să fie slujit Hristos de către noi toţi măcar cu atâta parte de viaţă cu câtă l-am slujit pe Satana, măcar cu atâta râvnă cu câtă am slujit lumea, măcar cu atâta dragoste şi stăruinţă cu câtă am slujit păcatul…
Dar mulţi faţă de şarpe au fost harnici, dar faţă de Hristos sunt atât de leneşi!
Ce răsplată să primească aceştia?

13. O, dacă I-ar fi dată lui Hristos măcar atâta parte din averea noastră, din munca noastră, din pâinea noastră, din trupul nostru, din talentele noastre, din darurile noastre câtă i-am dat şarpelui, păcatului şi lumii…
cât de repede ar fi tot pământul plin de slava Domnului!

14. Trebuie să fie înălţat Hristos în faţa tuturor sufletelor cât mai puternic şi de către toţi slujitorii Săi, pentru ca, nefiind altă mântuire pentru nimeni decât cea adusă de El, nimeni să nu fie în necunoştinţă de acest lucru şi nimeni să nu se înşele cu privire la acest adevăr.
Să facem cu toţii aceasta cu cea mai mare putere şi grabă!
Căci ziua venirii Sale este aproape.

15. Fiindcă mulţi propovăduiesc, dar nu limpede, mulţi învaţă, dar nu adevărul, mulţi cred, dar nu ce trebuie, iar cine nu crede în Hristos aşa cum trebuie poate să creadă orice vrea, nu-i va folosi la nimic (I Cor. 15, 2; II Ioan 8).
Viaţa veşnică nu se capătă decât prin Hristos şi prin credinţa cea adevărată în El, aşa cum ne-a fost vestită de înaintaşii noştri şi aşa cum a fost trăită de sfinţii Bisericii Sale vii (Evrei 11, 33-40; 13, 7).

16. Nu dispreţuiţi niciodată pe nici un suflet credincios, oricât de umil şi de neştiutor ar fi el, nici chiar pe cel mai lipsit de înţelepciune, căci „oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit“ (Rom. 10, 13).
Dacă credinţa lui în Domnul este puternică şi dacă rămâne cu o inimă hotărâtă alipit de Domnul până la sfârşit, un astfel de om simplu şi neştiutor va fi mântuit înaintea multora care s-au îndoit în faţa Domnului (Matei 8, 11-12).
Sau în faţa morţii.

17. O, veacuri de dinainte şi veacuri din urmă, priviţi la clipa aceea în care s-a împlinit cutremurător şi înfricoşat de măreţ Moartea lui Hristos! Şi Învierea Lui!
Evenimentul care v-a luminat şi v-a uimit.
În El s-a realizat mai mult decât ce-aţi nădăjduit şi ce-aţi crezut voi.
Creatorul Îşi răscumpăra creaţiunea cu propria Sa viaţă.

18. O, oameni ai tuturor veacurilor, priviţi la Omul-Dumnezeu, Care e mai măreţ decât voi toţi împreună şi Care Se dă în locul vostru, al tuturora împreună.
Fiindcă preţuieşte nespus mai mult ca voi toţi…
O, miliarde de păcătoşi mântuiţi sau pierduţi, din ceruri şi până în iad, de la Început şi până la Sfârşit, de Dincoace şi de Dincolo de Hristos – priviţi la Jertfa aceasta mai înaltă decât toţi munţii tuturor păcatelor noastre!
Căci El le-a acoperit pe toate şi pe totdeauna cu strălucirea Sa.

19. O, univers nemărginit, priveşte la locul unde Acela prin Care tu ai fost creat îţi spală faţa murdară de păcatul omului şi de păcatul lui Satana, curăţindu-te cu Unicul Sânge în stare să te spele: Sângele Lui!
Păcatul săvârşit de creatură îl ispăşeşte Creatorul, fiindcă numai El îl poate.

Traian Dorz, din Piatra scumpă