sâmbătă, 13 decembrie 2008

Rămâi, vis de copil!

Visului meu cu aripi de înger
Ce mă-nalţă spre zarea albastră
Înrourându-mi ochii cu lacrimi de bucurie,
Visului meu ce creşte-n inima-mi tânără,
An de an, în fiecare primăvară,
Îi sunt dator cu prima mea iubire
Ce a rodit în mine dorul veşniciei…

În ceasurile singurătăţilor,
Când printre pulberi găsesc doar pulberi
Simţindu-mi setea crescândă,
El mă poartă spre ploapele stelelor,
Învăluindu-mă în şalul alb al norilor,
Transformându-mi sufletul într-un porumbel
Iar dorul, în triluri de cuvinte…


Da, numai visul , prin neştiute locuri
Mă poartă aprinzând în mine focuri
Ce-s potolite apoi cu versuri de iubire…
Şi cu-ale poeziei jocuri…


Doamne, te rog să nu-mi iei
Din suflet copilăria cu visele ei,
Copilul din mine, Eternul trimis
Plămadă a luminii din cerul de vis.

3 comentarii:

,,Copilul din suflet" :) spunea...

Sorin, putem ,,vorbi" şi prin versuri? :)



VERS DE COPIL
Oare regăsi-va versul meu ecoul
din care el însuşi vine?
Sau, trist, însingurat,
îşi va cânta lui însuşi
visul atât de mult visat...

De unde vii, tu , vers al meu?
Din ce suspine ţi-ai desprins doinirea?
De ce însigurat rămâi,
Care îţi este-acum menirea?

Îţi simt pleoapele prea ude...
Tremurul din piept
Mă doare...
Doamne, cât o să aştept,
Dă versului candoare...

Redă-i din zâmbetul de înger...
Dă-i aripi spre joc cu stele...

Doamne, sfinţeşte versurile
Să mă pot juca cu ele!
mele!

oana spunea...

e minunat ca exista inca romani cu suflet de copil. Intr-o societate in care sensibilitatea, bunatatea si candoarea sunt luate in ras sau folosite doar in simulari de genul "imi pasa", e incurajator sa sti ca sunt oameni cu simtul verticalitatii ce isi exprima cu atata curaj vulnerabilitatile.

Mariana spunea...

O mică rectificare la ultimile versuri ale poeziei postate mai sus:
Doamne, sfinţeşte versurile mele
Să mă pot juca cu ele!


...Mă gândesc: ce frumos este să visezi să visezi cu ochi de copil! Visul ne este un bun prieten, un prieten care nu renunţă la noi niciodată...
Oare chiar e edevărat că visul nu renunţă niciodată la noi?!...Câteodată, mi se pare că renunţă aşa de uşor....Mi se pare...
Că de fapt raţiunea de a exista a visului este să fie mereu prezent aproape de fiinţa noastră...
Prin vise ne arătăm dorul nostru de mai bine, de mai frumos, de mai ca în Cer...
Necazul meu e că visele mele au prea multe detalii...sunt adevărate scenarii care îşi aşteaptă punerea în ,,scena" vieţii...
Încă de când eram adolescentă m-au fermecat şi mi-au dat speranţă două versuri dintr-o cântare de fr Traian Dorz:

Ce minunat mi-a fost cu Tine
tot lungul drum călătorit,
ca-n dimineţile senine
trăirea unui vis dorit!


E minunat să trăieşti împlinirea unui vis dorit într-o dimineaţă senină!

E clar!!! Sunt o visătoare...Visez tot ceea ce pare imposibil...relaţii armonioase între toţi oamenii...creştini autentici purtători de Hristos...pace peste tot...flori...soare...curcubeu...îngeraşi...oameni zâmbind sincer...Visez Iubirea ,,la ea Acasă"...

Visez mereu...şi uneori ,,ajut" la împlinirea visului...Oare greşesc?!

Mă rog şi eu cu versurile tale, Sorin:
Doamne, te rog să nu-mi iei
Din suflet copilăria cu visele ei,
Copilul din mine, Eternul trimis,
Plămadă a luminii din cerul de vis.


Mulţumesc pentru minunatul tău poem!