miercuri, 10 decembrie 2008

Bunico, îngeraşii plâng...!



Maria era o fetiţă cu părul bălai. Avea doar şase anişori, şi, cu toate acestea, era un suflet deosebit de înţelept. Însă acum trecea printr-o situaţie deosebit de grea pentru ea. Părinţi se certaseră şi erau în divorţ, iar Maria trebuia să stea cu bunica ei şi să aştepte hotărârea judecătorului. Într-una din seri, razele blânde ale lunii au coborât uşor spre micul cătun unde locuiau Maria cu bunica ei, au pătruns prin stropul de geam şi s-au apropiat încetişor de colţul în care Maria se aşezase pe genunchi, i-au mângâiat obrăjorii şi au rămas lângă ea pentru a o însoţi în rugăciune. Maria le simţi prezenţa şi se bucură mult. Acum nu-i mai era frică de întuneric pentru că nu mai era singură. Din colţul întunecat, ridică ochii şi privi prin mica fereastră, spre stropul de cer şi începu rugăciunea:
„Înger, îngeraşul meu
ce mi te-a dat Dumnezeu
todeauna fi cu mine
şi mă-nvaţă să fac bine
eu sunt mic, tu fă-mă mare,
eu sunt slab tu fă-mă tare
în tot locul mă-nsoţeşte
şi de rele mă păzeşte!”
Când termină rugăciunea, începu să plângă... Era pentru prima dată când îşi aduse aminte toată rugăciune aşa cum o învăţase de la mama ei. Cu gândul la ea şi la îngeraşul ei cel drag, Maria se cuibări în pătuţul ei, sub plapuma moale şi călduroasă, păşind încetişor în mare împărăţie a somnului şi a viselor.
Maria se simţi înconjurată de o lume nouă în care natura era atât de blândă încât ea putea să prindă orice vieţuitoare pentru a o mângâia. Avea în faţa ochilor un fluturaş atât de frumos! Semăna cu un mic curcubeu cu aripi... Dori să-l prindă dar, se temu să
nu-l strivească. La un moment dat, Maria văzu într-o poieniţă patru îngeraş. Îşi înălţă capul, se ricică pe vârful picioarelor pentru a vedea mai bine şi îşi frecă născucul a nedumerire. Dori să meargă spre ei, dar auzi pe unul din îngeraşi rostindu-i numele. Atunci Maria se opri şi continuă să-i asculte:
- Ce trist – spuse unul dintre îngeraşi – mâine ne vom despărţi!
- Am fost atâta timp împreună şi am fost atât de fericiţi.... spuse un alt înger.
- Oare, noi nu putem face nimic pentru a-i împiedica să se despartă?
rosti îngerul despre care Maria bănuia că ar fi îngerul păzitor al bunicii ei.
- Nu, noi nu mai putem face nimic – spuse ultimul dintre ei – doar puiul acesta de om, Maria, îi mai poate opri.
După aceste cuvinte se făcu linişte. Maria ieşi din ascunzătoare, dorind să-i întrebe ceva. În acele clipe simţi cum cineva o prinse uşor cu mâna de umăr strigând-o pe nume. Se întoarse şi o zări ca prin ceaţă pe buncica ei, care vorbea cu glas mângâietor:
- Maria, trezeşte-te! Trebuie să ne întâlnim cu mămica şi tăticul tău.
Fetiţa se frecă la ochişori şi îi spuse bunicii plângând:
- Bunico, îngeraşii plâng...!
Ajunşi la tribunal, bunica şi Maria a trebuit să aştepte să fie chemate în sala de judecată de către judecător. Din locul în care erau, se auzea bine ce se discută în sală, astfel că Maria asculta cu atenţie:
- Domnule şi doamnă dragă, mă uit la dumneavoastră cu câtă libertate vorbiţi despre acest divorţ de parcă nu ar fi mare lucru. Eu tot doresc să vă opresc, dar dumneavoastră nu luaţi nimic în seamă. Ei bine, având în vedere că amândoi vă iubiţi fetiţa şi că vă luptaţi pentru a obţine custodia ei, găsesc cu cale ca într-o astfel de situaţie, drumul cel mai scurt este cel mai drept. Să intre Maria. – spuse judecătorul.
Maria intră alergând spre părinţii ei, îi îmbrăţişă zicând cu lacrimi în ochi:
- Mamă, tată, ce dor mi-a fost de voi...!
Părinţii ei plângeau mângâidu-i părul, după care deveniră din nou reci şi spuse judecătorului să continue procesul, să facă dreptate.
Judecătorul o luă în braţe pe Maria şi o aşeză pe biroul cel mai înalt din sală pentru a putea fi văzută de toţi cei prezenţi, după care întrebă:
- Maria, cât de mult îi iubeşti tu pe mama şi pe tatăl tău?
Fetiţa stătu puţin pe gânduri, îşi apropie palmele, după care le depărtă cât putu ea de mult, exclamând:
- Atât de muuult!
Judecătorul s-a întors într-o parte ştergându-şi o lacrimă ce i-a ieşit printre gene, apoi, stăpânindu-şi glasul tremurător, o întrebă din nou:
- Dar pe care dintre ei îl iubeşti tu mai mult?
Ochii fetiţei se umplură de lacrimi... Chiar dacă era un copil, a înţeles de ce era în locul acela. Se uită în ochii mamei, apoi în ochii tăticului şi nu răspunse nimic.
- Maria, părinţii tăi s-au certat şi nu mai vor să mai fie împreună... Spune, cu cine vrei să rămâi?
Fetiţa se ceru jos de pe birou, merse la mama ei, o luă de mână, la fel şi pe tatăl ei şi spuse:
- Eu îi vreau pe amândoi!
Părinţii se uitară unul la altul, după care se prăbuşiră fiecare pe pieptul celuilalt plângând, îmbrăţişând-o totodată şi pe Maria. Tatăl dori să îi spună ceva judecătorului, dar plânsul îi opri vorbele în gât.
Cu Maria de mână, cei doi părinţi părăsiră sala de judecată fericiţi cum nu fuseseră parcă niciodată. Judecătorul se uită în urma lor ştergându-şi de mai multe ori lacrimile, cum dealtfel făceau toţi oamenii prezenţi în sală, şi rosti încet:
- Cât de aproape era să fac o nedreptate....mulţumesc Doamne că m-ai luminat!
Ajunşi acasă, Maria îşi întrebă părinţii:
- Mămico, tăticule, aşa-i că acum îngeraşii sunt fericiţi?
-...
Amin

6 comentarii:

Mariana spunea...

Sorin, prin felul în care povesteşti, ne inviţi cu tact în decorul plin de umbre şi lumini. Şi nu ştiu cum reuşeşti să ne faci să ne simţim de ,,ai casei".
Apoi, uşor, uşor ne faci inima să bată ca a personajelor, simţind alături de ele liniştea rugăciunii, mângâierea visului, dorul de persoane dragi, plânsul despărţirii, bucuria împăcării şi mulţumirea de face voia Domnului.

Titlul m-a năucit de la început...Am citit totul în lumina acestui puternic reflector.
Ai făcut din personajele tale îngeri, îngeri care biruie încercările, îngeri care ştiu să facă ce e bine pentru semeni.
Câteva cuvinte m-au răscolit puternic: Maria, bunica, divorţ, poieniţă, fluturaş, îngeraş, lacrimi...

Mulţumesc pentru nobleţea sentimentelor care te inspiră!
Fii binecuvântat!

Sorin Micuţiu spunea...

Fiecare om beneficează de o asistenţă angelică,dar şi de una demonică.
Să ne aducem aminte, Sf. Petru era în închisoare şi printr-o minune este eliberat,iar el, Sf. Petru, merge şi bate la uşa unde erau strânşi ceilalţi apostoli, iată cum descrie cartea Faptele Apostolilor cap. 12, aceste eveniment:" Şi bătând Petru la uşa de la poartă, o slujnică cu numele Roda s'a dus să asculte. Şi cunoscând ea vocea lui Petru, de bucurie n'a deschis uşa, ci a alergat înlăuntru şi a spus că Petru stă în faţa porţii. Iar ei au zis: „Ai înnebunit!“. Dar ea stăruia că aşa este. Iar ei ziceau: „E îngerul lui!“ Dar Petru bătea mereu în poartă. Şi deschizându-i, l-au văzut şi au rămas uimiţi."
În concepţia populară iudaică, se spune că îngerul păzitor seamănă cu persoana pe care o păzeşte. Nu ştiu dacă este chiar aşa, îmi place însă să cred totuşi că este adevărat.
Sfânta Scriptură ne învaţă despre îngerul păzitor astfel : „Nici un rău nu te va lovi, nici o nenorocire nu se va apropia de locuinţa ta, pentru că el va porunci îngerilor săi să te păzească pe toate căile tale. Ei te vor purta pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de piatră” (Ps 91,10-12).
„Dumnezeul în faţa căruia au umblat părinţii mei Abraham şi Isaac, Dumnezeul care m-a păstorit pe mine de când mă ştiu până-n ziua de azi, îngerul care m-a izbăvit pe mine de tot răul să-i binecuvânteze pe copiii aceştia” (Gen 48,16)
„Aveţi grijă să nu dispreţuiţi pe vreunul dintre aceştia mai mici, căci vă spun că îngerii lor în ceruri privesc mereu faţa Tatălui meu care este în ceruri” (Mt 18,10)
Toate aceste versete mă îndreptăţesc să cred că Dumnezeu aşază lângă noi câte un înger ca străjer şi paznic. Depinde de noi să-l păstrăm aproape sau să-l alungăm prin faptele noastre.
Dragă Mariana spui la un moment dat: "Titlul m-a năucit de la început..." Nădăjduies că această povestire ne va face pe fiecare mai responsabili, poate că şi îngerii noştri au plâns, poate că vor mai plânge...să ne dăm silinţele să-i ţinem aproape

Sorin spunea...

Când mâinile se desprind...

Fiul este chemat la spital,
deoarece tatăl lui era în comă. După câţiva zeci de kilometrii de mers cu maşina, ajunge la patul părintelui său. Deşi nu ştia dacă acesta îl aude, şi-a exprimat bucuria că deşi la bătrâneţe, a făcut pasul întoarcerii sale la Domnul. Îi vorbeşte în aceste clipe solemne, de speranţa revederii. Bătrânul dă semn că îl înţelege şi îi strânge mâna, dar nu se limitează numai la atât, ci încearcă să pună mâna fiului, în mâna soţiei pe care simte că o pierde. În acele momente dramatice, care-ţi rămân gravate în minte şi în inimă pe viaţă, mama şi fiul simt la un momentdat, că pierd mâna celui drag. Bătrânul plecase, iar ei nu mai puteau face nimic. O altă viaţă, atât de glorioasă, îl aştepta. Pastorul Vladimir Pustan, unul din protagoniştii şi povestitorul acestei întâmplări, a arătat dramatismul despărţirii de cei dragi, şi faptul ca mâinile fiecăruia se vor desprinde la un momentdat, plecând într-un loc unde accesul celorlalţi este interzis.

Ultimile gânduri ale lui Octavian Paler, cunoscutul eseist, jurnalist şi prozator român,care a încetat anul trecut din viaţă, sunt de pe patul de spital,unde acesta a avut premoniţia morţii sale.Iată ce scrie în jurnalul său în ultimile zile din viaţă: ,, Am fost adus ieri, duminica 22 aprilie, cu Salvarea la Spitalul Municipal, din cauza ca, pe un fond de raceala si in urma unui puseu de tensiune, am facut un edem pulmonar. De ieri, stau intepenit in pat, sub perfuzii si cu masca de oxigen pe fata. (...) Vad cerul prin fereastra rezervei. Nori anemici se taraie pe cerul primaverii. De afara, se aude sirena unei Salvari.(...) Si e o primavara afara care-mi pare prin lumina ei glorioasa si prin cerul ei usor neurastenic aproape o ironie.28 aprilieMa simt ca intr-o barca, singur, pe un lac necunoscut, dus de curenti din ce in ce mai departe de mal. Chiar daca as striga ajutor nu m-ar auzi nimeni. (...)Transcriu din Maeterlinck: „N-ar exista morti daca n-ar exista cimitire”.(...) Duc, cand sunt treaz, un mic infern. Amintirea anilor in care nu-mi pasa ca timpul trecea. Dar, probabil, a spune intreg adevarul despre tine e cu neputinta.29 aprilie (duminica)Orice cuvinte as folosi pentru a exprima pustiul duminicilor mele, tot prost le-as folosi”. Maestrul Paler a cunoscut şi dânsul, singurătatea mâinii care se desprinde.

Experţii de la NASA au putut observa deosebirea dintre ce înseamnă a fi creştin si necreştin. În urma dezastrului din 28n ianuarie 1986 a navetei Challanger, au desfăcut cutia neagră. În zecile de secunde de la decolare, şi până la prăbuşire, când membrii echipajului şi-au dat seama de iminenţa dezastrului, ei au reacţionat atât de diferit. Majoritatea echipajului a început să înjure, şi să apostrofeze pe cei de la NASA, spre deosebire de acea membră a echipajului care era creştină. Ea şi-a încredinţat viaţa ei şi a familiei în Mâna Domnului, recitând de asemenea din Psalmul 23.

Ce mult contează, să-l cunoşti pe Hristos. Au fost oameni care au trăit singuri multă vreme, au fost oameni care au suferit mult timp, şi poate mulţi dintre ei au fost abandonaţi,însă L-au cunoscut pe Mântuitorul... Doar cei care-l cunosc pe Hristos, nu mor niciodată singuri.Atâţia oameni au avut un renume în lumea aceasta, şi peste tot au fost recunoscuţi, însă în clipa morţii n-au fost cunoscuţi de Iisus. Ce folos, de banii pe care i-au avut bogaţii acestei lumi, daca nu şi-au predat viaţa în Mâna Domnului, şi dacă nu s-au îmbogăţit faţă de cer? Ce folos sa fii înconjurat de prieteni, dacă Hristos - Păstorul cel Bun nu este cu tine când treci prin valea umbrei morţii?


Tu ce vei face, când mainile se vor desprinde…?

Mariana spunea...

Of! Ce mult aş vrea ca îngeraşul meu să zâmbească mereu! Şi dacă va plânge vreodată să fie doar de drag, doar de iubire...Dar...Uneori chiar tristeţile noastre nejustificate îl întristează :(
Mi-a plăcut aşa de mult când cineva spunea că doreşte ca familia lor să fie o privelişte plăcută pentru îngeri şi pentru oameni!
Mulţumesc, Sorin, de răspuns!

M-a impresionat articolul ,,Când mâinile se desprind"...Asta presupune ca înainte de această desprindere să fi fost o ,,prindere", o înlănţuire...
Păstrez în palma mea căldura mâinilor care au zăbovit atunci când ne-am întâlnit...
Îmi place să îmi ţin famila de mână, să mă ţină de mână! Îmi place să simt mâna fraţilor şi a prietenilor...Le simt sfinte. Prin ele simt mâna Tatălui!

Sorin Micuţiu spunea...

Oricat as dori sa fug de gandurile ce nu-mi dau pace, ele ma ajung de fiecare data si ma cuprind in ghearele lor. Au fost zile când sufletul mi-a fost ravasit. Il simteam parca rupt pe dinauntru... Iarta-ma, uneori simt si eu ca am devenit ca un copil care plange dupa orice si tresare dupa orice, luptandu-ma totodata sa reconstruiesc pe zidurile pe care unii reusesc sa le aduca in ruina cu atata usurinta... Dar, reconstructia e grea, atat de grea incat imi vine sa spun: "Nu se mai poate Doamne, nu se mai poate face nimic! Am ajuns la liman, paharul s-a umplut!..."
Ceea ce numai cu cativa ani in urma parea realizabil, azi, devine parca o amintire, ce moare zambind enigmatic.
Imi aduc aminte candva am citit intr-o carte a unui scriitor american ca "dragostea este precum un muson, soseste pe neasteptate, se dezlantuie cu putere si apoi se stinge fara urma"
Ma gandesc la acest cuvant "dragoste", il putem atasa oriunde. Si in cazul unui prieten al unei prietene al ingerului nostru, si in cazul unui frate dar si al unei surori. Cand o prietenie, sau o casnicie se destrama, inseamna ca unul din doi nu a pus dragostea de care era nevoie, pentru mentinerea partasiei, sau nu a fost sincer. In astfel de cazuri cine e de vina? Cred ca amandoi. Unul din cauza lipsei de sinceritate, celalalt de prea multa sinceritate. Trist...da, e trist, ca am ajuns sa avem astfel de franturi de gand, tanjind dupa dragostea dintai.

P.S. M-am luat cu vorba si am uitat ca vorbim despre ingeri...ei nu pot fi invinuiti de nesinceritate

Sorin spunea...

Sunt incurcate cararile prieteniei... Cert este ca multi nu doresc prieteni, ci mai degraba cunostinte, sau parteneri... in orice domeniul. Prietenii adevarati raman, si daca nu sunt la mijloc interese, raman chiar daca i ai dezamagit si incearca sa caute impacarea, prietenii adevarati nu te dau pe mana nimanui, si ca sa termin: prietii adevarati iti raman prieteni si atunci cand simt ca ai trecut pe langa ei intr un anumit domeniu. Totusi chiar daca se termina trist, din multe prietenii raman amintirile frumoase...