vineri, 12 decembrie 2008

Copilul din noi




Încep această dimineaţă având pe buze şi pe suflet câteva versuri din
"Poiana primei amintiri" de Nicolae Labiş,
ce m-au lasat fără comentarii....






"Revăd din nou poiana primei amintiri -
Copilul care am fost eu spre mine vine,
Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...
- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...

Şi mă priveşte cu o candidă trufie,
În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,
Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie
- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?"


Dacă vom descoperi în noi acest "copil", fericie de noi, dacă nu, atunci nu vom cunoaşte îmbrăţişarea şi sărutul Tatălui Ceresc şi nici nu-i vom putea înţelege cu adevărat pe semenii noştri.
Acest copil din noi, aşteaptă să fie luat în seamă, să fie ascultat, să i se acorde încredere, să fie consultat, să fie iubit, răsfăţat . Când toate acestea sunt negative, adică stilul nostru de viaţă dovedeşte că am amandonat undeva în uitare copilul din noi, acesta plânge cu suspine negrăite, ca toţi copii adevăraţi, toipidu-se încet ca o lumânare dar, nu moare, mai speră ca noi să ne aducem aminte de el şi împreună să reânviem omul cel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Dacă am înţeles ce reprezină copilul din noi, atunci se cuvine să ştim că el are nevoie ca şi noi de hrană. În ce consă această hrană? În cunoaşterea învăţăturilor creştine, în rugăciune stăruitoare, în cuvintele Sfintei Scripturi, în înfrânarea poftelor păcătoase….

Să-i dăm copilului din noi ceea ce i se cuvine, să-i dăm întâietate şi viaţa noastră se va schimba, să-l ajutăm să crească şi vom creşte şi noi pe calea desăvârşirii, să-l menţinem sănătos şi vom rămâne şi noi sănătoşi în credinţă.

Să nu-l uităm, toţi oamenii mari au fost mai întâi copii.....dar puţini dintre ei îşi mai aduc amintem, să nun e numărăm printre ei!


Închei cu un citat din cartea "Iată-mă Doamne" de Michel Quoist, nădăjduind ca la sfârşitul acestor cuvine să poţi spune şi tu ca Nicolae Labiş: “Copilul care am fost eu spre mine vine”

"Iubesc copiii, spune Domnul, si vreau ca toti sa fie la fel ca ei.
Nu iubesc pe cei batrani, spune Domnul, daca nu au ramas copii in inima lor.
De aceea, am hotarat ca Imparatia mea sa fie locuita numai de copii!
Infirmi, ghebosi, zbarciti, numiti-i cum vreti, copii cu barba alba, copii de toate felurile si de toate soiurule, dar sunt totusi copii.
Aceasta este dorinta mea. Nu mai incape nici o indoiala. Nimeni altcineva nu are ce cauta acolo!...
Iubesc copiii, spune Domnul, caci in ei imaginea mea este neatinsa.
Nimic nu a diminuat chipul meu in ei: sunt curati, sunt neantinati, sunt neprihaniti si fara nici un cusur.
Astfel, cand cu drag ma aplec peste ei, ma recunosc in ei intocmai.
Iubesc copii, intrucat cresterea lor nu s-a sfarsit; ei se inalta din ce in ce mai mult.
Au pornit si umbla pe calea cea buna.
Pe cand cu cei mari, ce as putea sa fac, spune Domnul?
Ei nici nu mai cresc, nici nu se mai inalta.
Ei s-au oprit.
Este fatal pentru ei, caci considera ca au ajuns deja....
Iubesc copiii maturi, spune Domnul, pentru ca ei continua sa lupte chiar daca mai cad in pacate si in greseli...
Sa intelegi bine, spune Domnul, nu ii iubesc pentru ca pacatuiesc, ci pentru ca ei stiu ceea ce fac; ei chiar marturisesc aceasta, dar se straduiesc sa nu mai cada in pacat.
Nu-i iubesc insa pe cei mari, spune Domnul, care nu au gresit niciodata impotriva cuiva, carora nu le poti reprosa nicidata nimic.
Ce as putea sa le iert acestora, ca doar ei nu gasesc nimic de iertat intr-nsii.
E insa trist, spune Domnul. Foarte trist, caci nu e adevarat.
Cel mai mult insa iubesc copiii, spune Domnul. Ii iubesc pentru privirea lor. Numai acolo le pot vede si citi varsta.
Si apoi, Imparatia mea, e locuita numai de copii de cinci anisori, caci nu cunosc ochi mai frumosi decat ai acestor copii!
Dar nu e de mirare, spune Domnul, caci eu locuiesc in interiorul misterios al inimii lor, eu sunt cel care privesc prin fereastra sufletului lor.
Daca intalniti vreodata in drumul vietii o astfel de privire curata, sa stiti ca eu va surad prin ea.
Nu cunsosc insa ceva mai sumbru, ceva mai jalnic, decat imaginea unui copil in ochii caruia s-a stins raza seninatatii.
Ferestrele oricat de larg ar fi deschise, casa va fi totusi pustie.
Nu mai e lumina, ci doar doua vizuini intunecoase. Nu mai e privire, ci doua pupile oculare.
Stau trist in fata usii, tremur de frig....astept....bat...
Asa de mult as vrea sa intru.
caci el, copilul, a ramas singur...
Incet, incet se moleseste, devine scortos, se usuca: imbatraneste.
Sarmanul mosneag, spune Domnul....

Aleluia, aleluia, spune Domnul, deschideti
usa voi, sarmani batranei.
Iata, Dumnezeul vostru ce Inviat vine sa reanvie copilul dinlauntru vostru!
Grabiti-va! Acum e momentul! Sunt gata sa va ofer un chip noi, frumos, de nou nascut, sa aveti toti priviri de copil.
Ca eu iubesc copiii, spune Domnul, si vreau ca toti sa fiti ca ei..."

2 comentarii:

emanuela spunea...

superb...tac...

Mariana spunea...

Da, Emanuela, sunt situaţii când pur şi simplu rămâi mut de uimire…nu mai poţi spune nimic, nu mai poţi murmura nimic, nici măcar buzele nu mai pot schiţa vreun semn…Totul încremeneşte de prea frumos!...Doar ea, inima, după o clipă de repaus, tremură şi bate în ritmul uimirii...

Am tăcut şi eu...dar acum vreau ,,să vorbesc” un pic :) cu tine, Sorin.
Doamne, ce mult mi-a plăcut şi subiectul şi versurile lui Labiş şi citatul! Ce mult mi-a plăcut că ne-ai reamintit cât de mult iubeşte Dumnezeu copiii şi cât de mult tânjeşte El după copilul din noi!
Copilul din noi stă speriat şi însingurat, uitând că ochii lui Dumnezeu îl caută pentru a-L răsfăţa, uitând că ochişorii lui nevinovaţi sunt izvoare curate în care se poate oglindi chipul Lui Dumnezeu...
Copilaşul din mine a început să zâmbească! A redescoperit jocurile copilăriei, candoarea ei, încrederea aceea ,,oarbă”... Mulţumesc pentru vestea bună!
Iată o altă poezie minunată :

Jucării
De Marin Sorescu

Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips...
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gând să facem
Nişte fapte grozave”.

O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plângem din tot sufletul,
Ţinându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.