Dorul ca sete dupa cei departati

Permiteţi-mi astăzi să tac şi să-l las pe un om drag mie să vă vorbească în locul meu. De câteva ore m-am întors de la o seară de priveghi şi, pe drumul de întoarcere, m-am tot gândit la cuvintele acestea. Mi-e atât de dor după cel ce abia plecat dintre noi! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

"In dor, romanul traieste simtirea intensa a legaturii in care se afla cu cei cu care a vietuit la un loc, cand e departat deci. Dorul e simtirea acuta a absentei acelora din orizontul sau, care poarta urmele lor, ce nu pot fi umplute de altii. In dor se traieste, o prezenta sui-generis a celor absenti; se traieste durerea absentei lor.

Dar chiar prin aceasta durere se traieste, in acelasi timp, un fel de nestearsa prezenta a lor in constiinta. Absenta lor e un chin, pentru ca nu e o absenta totala, nu e o uitare. In dor omul e singur sau fara cel dorit, si in acelasi timp nu e singur: e cu cel dorit. Dar cel dorit nu e de fata in carne si oase, ci e reprezentat prin dor.

Dorul aduce si tine in cel stapanit de el chipul celui dorit, dar si o durere, deoarece chipul nu tine cu adevarat locul celui absent si dorit. Dorul e "trimis" de acela. Prin dor vine ceva de la acela sau se duce ceva din fiinta celui ce doreste la cel dorit. Dorul se iveste pe neasteptate, vine napraznic si fierbinte, vine ca vantul pentru ca este legat de dragoste, care circula, intre cei ce se iubesc, ca gandul.

"O, badita, badisor
Nu-mi trimite atata dor
Si pe luna si pe nor.
Trimite-mi mai putintel
Si vino, bade, cu el."

"Si acesta-i dorul mare,
M-ajunge, mergand pe cale."

"Pe drumul de la Sacele
Vine dorul mandrei mele
Si-asa vine de fierbinte
De-as sta-n drumu-i, m-ar aprinde."

"Dorul merge ca vantul
Si dragostea ca gandul."

Uneori dorul vine subtirel, de nici nu-l bagi de scama. Dorul are uneori o violenta care da celui ajuns de el sentimentul ca se sfarseste sub forta lui. Nici un gand nu poate scoate sufletul de sub obsesia lui.

"Treci, bade, dealul incoace,
Ca n-am dorului ce face:
Ca nu-i dor ca dorurile,
Sa-l omori cu gandurile;
Ca-i un dor asupritor,
Cand imi vine, stau sa mor."

Dorul e foc ce arde inima, e boala care ingalbeneste pe cel in care se asaza si-l usuca din picioare, il face sa planga, ii paralizeaza orice activitate, il poarta din loc in loc, nu-i mai da odihna, nu-l lasa sa lucreze, nu-l lasa sa doarma. Caci acela tot timpul se gandeste la cel dorit. Dorul e ca un sarpe, ca un caine. Dorul cel mai napraznic este intre cei ce se iubesc. Dar exista un dor de parinti, de frati, de sat, de peisajul satului, de tara.

"Jelui-m-as brazilor
De dorul fratilor;
Jelui-m-as muntilor
De dorul parintilor;
Jelui-m-as florilor
De dorul surorilor."

Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gandirea cu placere la fiinta iubita, dar departata; nu e numai simtirea unei necesitati de a fi cu ca; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorita distantei si trebuintei de ea.

Ci in dor e prezenta intr-un fel propriu si intr-un grad foarte intens o duiosie, un sentiment indescriptibil, in care inima se topeste de dragul fiintei iubite. Dorul e apropiat de tandrete, dar are un caracter mai spiritual decat aceasta.

Am mentionat mai inainte fluiditatea starilor sufletesti proprie romanului. Fluiditatea aceasta e o trecere de la o stare la alta, care pare contrara. Dar aceasta trecere arata ca fiecare din starile sufletesti intre care se face trecerea cuprinde virtual ceva din cealalta. Cele mai extreme stari intre care se misca ca intre doi poli sufletul romanesc sunt luciditatea si duiosia.

Faptul acesta face ea luciditatea sa aiba in sine duiosia ca virtualitate care se actualizeaza repede sau duiosia sa aiba o claritate straina de nota tulbure, haotica, violenta a sentimentalismului altor popoare.

Umorul se produce la punctul de trecere de la luciditate la duiosie printr-o franare reciproca, cand persoana iubita sau draga e de fata, avand in el o nota de bucurie. Dorul e duiosia distantei. Dar e franata si ea de meditatie.

Dorul e marturia comuniunii adanci, duioase si lucide in care traieste poporul roman. In dor fulgera o patrundere deosebit de adanca a calitatilor si frumusetilor persoanei dorite, tocmai pentru ca aceasta patrundere e inaripata de duiosie. Individualistul nu sufera de dor. Dar el nici nu a strabatut prin cunoastere la esenta cea mai frumoasa a altuia. Lui ii este indiferent din punct de vedere afectiv ca este sau nu este cineva langa el. El nu sufera de absenta cuiva. El nu cunoaste afectiv propriu-zis pe nimeni, decat pe sine insusi, si nici pe sine insusi nu se cunoaste afectiv, deci nu se arc deschis in ceea ce este mai adanc si mai uman in el. Dragostea lui, redusa la necesitatea satisfacerii pasiunii carnale, este indiferenta daca se satisface cu o femeie sau alta.

El duce o existenta introvertita. Este interesat numai de el. Dar si introvertirea lui se opreste la un zid chiar in fiinta proprie, dincolo de care nu poate trece. In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeste. Este cu intelegerea adanca in acela, dar, in acelasi timp, in dor se cunoaste omul pe sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului.

Dorul este infatisat adeseori ca aflandu-se langa persoana iubita; prin dor, cel iubit exercita o atractie de la distanta asupra celui ce-l doreste. Dorul vine de la persoana dorita la cel ce o doreste si il duce pe acesta cu un gand persistent, penetrant si afectiv la aceea. Cel ce doreste nu se multumeste cu preocuparea de interesele sale, nu da atentie importanta la nimic in jurul sau sau le vede pe toate sub un val de tristete, pentru ca nu mai vede decat pe cel ce e totusi la distanta si care sigur ar putea da lumina celor din jurul sau.

Cel ce doreste se depaseste pe sine, dar se cunoaste intr-un mod mai deplin, pe cand egoistul nu se vede decat pe sine, dar foarte ciuntit, caci nu c preocupat decat de satisfacerea pasiunilor sale.

Desigur, si iubirea este o pasiune. Dar iubirea adevarata e mai cuprinzatoare decat pasiunea carnala, ea nu vede in fiinta iubita numai trupul sau, cel putin la inceput, e straina de pasiunea carnala. In fata dorului se deschid dimensiunile indefinite si indefinit de fermecatoare ale persoanei dorite.

Dorul descopera taina negraita a persoanei dorite. Dorul transfigureaza persoana iubita sau, mai degraba, e ochiul care vede sau actualizeaza aura transfiguratoare care invaluie, de fapt, o persoana. O data cu aceasta, dorul inseamna o acuta simtire a insuficientei sau a imposibilitatii vietii in singuratate. Dorul e o tensiune a fiintei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potentata fata de forta atractiva a altei persoane, fata de caldura ei, care te scoate din atmosfera de gheata a singuratatii. In dor te descoperi fara sa te realizezi. In el astepti prezenta persoanei dorite ca sa te realizezi.

Te doresti mai mult dupa persoana cu care ai realizat mai inainte o comuniune indelungata, pentru ca in acea comuniune s-a descoperit caldura ei ca atmosfera necesara a existentei tale. Simti fiinta dorita ca un fel de casa ontologica a existentei tale, ca un fel de centra de gravitate pentru fiinta ta, ca o conditie a existentei. Pana esti departe de ea n-ai odihna, esti pe drumuri.

Prin dor vine pana la tine, de la distanta, adierea caldurii familiare a persoanei cu care ai fost in comuniune. Dorul te cheama langa ea. Prin dor traiesti necesitatea ca comuniunea de mai inainte sa se actualizeze din nou, in mod deplin, prin prezenta persoanei dorite langa tine. Simti necesitatea sa ai caldura ei langa tine si nu numai de la distanta, ca o dovada sau ca un semn vazut al iubirii ei. In dor te duci cu gandul si cu simtirea langa persoana iubita.

Dar, in acelasi timp, in dor manifesti trebuinta ca sa te duci in carne si oase la ea si ea sa vina la tine in carne si oase. In dor se manifesta simtirea prezentei reciproce nedepline prin gand si trebuinta prezentei reciproce depline.

Dorul rasare din comuniunea deplina realizata inainte si din constiinta persistentei acestei comuniuni, dar a neputintei ei de a se manifesta deplin. Dorul e comuniunea virtualizata in tendinta de a se reactualiza. Dorul prelungeste comuniunea trecuta in dimensiunea interioara a comuniunii si mentine pe cei ce se doresc in aceasta dimensiune, dar pe fiecare in acelasi timp, in mod separat, in dimensiunea exterioara, dar cu durerea de a nu putea manifesta comuniunea lor in exterior. Daca relatiile sociale formale reprezinta trairea in exteriorul interuman, in afara dimensiunii interioare, dorul reprezinta trairea exclusiva in interiorul interuman, in neputinta actualizarii ei exterioare.

Interiorul acesta e pretuit de cei ce au simt pentru el. Poporul roman are un dezvoltat simt pentru el. Interiorul acesta reprezinta celalalt taram al umanitatii reale. Fat-Frumos, ca reprezentant al poporului roman, aflator in dimensiunea exterioara, o duce pe aceasta in celalalt taram, caci acolo gaseste pe frumoasa Ileana Cosanzeana, partenera comuniunii profunde, ca sa realizeze cu ea si comuniunea pe taramul exterior, caci abia aici poate realiza cu ea cununia convietuirii depline. Dar venirea lor la comuniunea pe taramul exterior e ingreunata de tot felul de piedici.

Calatoria plina de peripetii si de primejdii a lui Fat-Frumos in cautarea Ilenei Cosanzene este o calatorie a dorului dupa fiinta cu care s-a aflat mai inainte si continua sa se afle in legatura iubirii, dar anumite imprejurari impiedica manifestarea ei in planul relatiilor vazute. El calatoreste pentru a o gasi si pentru a o aduce de pe taramul relatiei interioare a dorului, pe taramul relatiei exterioare depline. El o cauta, ea il asteapta. Iar dupa ce se intalnesc, doboara toate piedicile care-i impiedica de a reveni pe terenul comuniunii vazute, intr-o consimtire si imprcuna-lucrare deplina.

Despartirea in planul vazut s-a datorat unei greseli a unuia dintre ei sau a amandurora, sau interventiei unei forte dusmanoase. Aceasta despartire declanseaza dorul si cautarea, si asteptarea reciproca, si toate oboselile, si luptele, pentru a face posibila trecerea de la comuniunea pur interioara la comuniunea deplina in planul relatiilor exterioare

Nu s-ar putea spune ca avem aci, intr-o forma populara, mitul platonic (de influenta hindusa) al caderii dintr-o pleroma (plenitudine) anterioara a iubirii sau a unitatii in urma unei plictiseli de ea, si intoarcerea din nou in ea, ca sa-i urmeze o alta intoarcere. Iubirea anterioara n-a fost perfectata intr-o nunta; intoarcerea pe taramul relatiilor vazute se incoroneaza prin nunta iubirii perfecte si definitive.

Dorul pe care-l traieste atat de intens poporul roman e pricinuit de imperfectiunea oricarui inceput, dar si de imperfectiunea conditiei noastre pamantesti. Poporul roman aspira prin dor si incearca sa realizeze prin inlaturarea despartirii comuniunea finala perfecta intre cei temporar despartiti Fat-Frumos, fiul de imparat, se casatoreste in bucuria universala a intregii tari, a intregului cosmos, cu Ileana Cosanzeana, pentru o fericire fara de sfarsit.

Iubirea sau comuniunea nu se termina printr-o moarte a perechii, ca in Tristan si Isolda. Nu se termina nici cu plecarea definitiva a unuia dintre parteneri, ca plecarea lui Lohengrin, care face acest gest pentru ca a trebuit, impotriva voii lui, sa se descopere sotiei sale.

Pentru poporul, nostru, aceasta tinere sub acoperamant a identitatii proprii de catre un partener in iubire e de neconceput, fiind contrara comuniunii iubirii si luminii in care trebuie sa se afle iubirea.

Se dezaproba si in unele basme ale noastre descoperirea partenerului, dar numai cand ca e fortata prematur de celalalt, inainte de a se fi realizat o desavarsire in iubire si in intelegere; iar despartirea provocata de ea se repara prin oboselile si sacrificiuri impresionante, insufletite de dor; ale partenerului care a fortat despartirea.

Despartirea starneste dorul, care argmenteaza iubirea, si dorul se stampara in nunta finala. Dorul nu numai ca reface comuniunea initiala, ci o desavarseste. Intr-o piesa de teatru a lui Vasile Voiculescu, feciorul de voievod valah, jignit de logodnica lui, o principesa bizantina, pleaca. Dar ca, pornind dupa el plina de dor, dupa multe oboseli si primejdii reuseste sa-l regaseasca, si iubirea lor maturizata prin dor si, devenita neclintita, se incheie in nunta sau in unirea perfecta si definitiva.

Dorul e un intermezzo, nu o stare definitiva. Nu se poate concepe nici permanentizarea lui, neincheiata prin unirea deplina, nici stingerea lui si impacarea cu eterna despartire. Dorul ca un chin nesfarsit si-ar pierde rostul lui de tensiune, iar dorul care s-ar stinge si-ar pierde din marea lui importanta in viata poporului nostru.

Sigur ca sunt si doruri care se sting, si cei ce se doresc isi gasesc, dupa o vreme, alti parteneri in iubire. Dar aceasta se intampla numai in cazul unei iubiri care nu s-a consolidat prin radacini adanci. Dorul sotilor despartiti, al copiilor si al parintilor nu se stinge pana nu e satisfacut prin reintalnire. Si cei ce au acest dor nu pot concepe ca el va ramane nesatisfacut.

"Am sa mor cu dorul lui", "ma duc cu dorul lui in mormant" spune mama care-si da seama ca nu sunt perspective, de a-si revedea fiul inainte de moarte, afirmand prin aceasta ca dorul nu o va parasi nici cand va muri. Dar cand are perspectiva de a-l mai vedea, zice: "Dorul lui ma tine in viata".

Dorul sotilor care a trebuit sa se departeze unul de altul pentru o vreme nu se stingea in trecutul poporului nostru printr-un divort acceptat cu inima usoara, cum se intampla azi. Aceasta e o dovada spre comuniunea adanca, care ii lega pe soti in conceptia poporului nostru.

Omul occidental nu are un cuvant pentru trairea acestei legaturi care persista atat de puternic, chiar cand partenerii sunt la distanta. Aceasta pentru ca nu are trairea atat de intensa exprimata de acest cuvant, intrucat, datorita individualismului sau, nu realizeaza comuniunea adanca pe care o traieste poporul roman. Iar omul afro-asiatic nu are acest cuvant, poate pentru ca are sentimentul confundarii cu toate, deci si cu cei iubiti, chiar daca sunt la distanta.

Taria acestui sentiment al comuniunii care persista chiar in conditia departarii spatiale o manifesta poporul nostru in multimea cantecelor de dor. Cantecele acestea se numesc in acelasi timp cantece de jale, caci in dor e o tristete, e o jale.

Cantecul de dor si de jale e cantat de roman cand e singur. Cantarea lui in cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontana de a da glas dorului real. Germanul nu canta cand e singur. Pentru el, cantarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetica si de distractie. El canta solo in cor, pentru acelasi efect armonic estetic. Rusul canta si singur, canta si in cor, cu toti, sau solo. Cand canta in cor, cu toti, sau solo, urmareste efectul armoniei si al puterii care depaseste persoana. Caci solo lui e depersonalizat prin incadrarea precisa in ordinea armoniei. Grecul si reprezentantii popoarelor mediteranene canta cand sunt singuri, dar cantecele acestea n-au in ele nostalgia dureroasa a dorului, ci sunt prea declamatorice ca sa exprime acea nostalgie. Dar lucru ciudat: in cor, romanul nu canta solo, ci canta cu toti, dar intr-un mod ca se aude vocea fiecaruia fara sa se piarda armonia. Romanii canta pe rand cand canta impreuna, dar nu solo, adica acompaniat de cor. Canta impreuna pentru bucuria de a fi impreuna, iara sa se piarda intr-o armonie impersonala.

Umanul e mai mult decat armonia impersonala. Sau canta pe rand, pentru a se remarca fiecare, moduland fiecare intr-un chip propriu o cantare comuna. Romanul e personal in cantecul dorului si in cantecul executat in comun sau pe rand, dar persoana e legata de celelalte persoane.

Dorul romanesc sta in legatura cu personalismul comunitar al poporului nostru si, poate, cu al popoarelor din Estul si Sud-estul Europei, partase la aceeasi spiritualitate traco-si slavo-bizantina.

In dor, romanul traieste faptul ca insul singur nu e omul intreg, ca e un amputat. El il poarta pe celalalt in sine, chiar in absenta lui, il poarta intr-o prezenta absenta sau intr-o absenta prezenta, cum simte ciungul mana taiata la locul ei sau durerea unui deget la locul la care el nu mai este, intr-o prezenta absenta.

In dor, romanul traieste structura dialogica a fiintei sale, adresand cuvantul fiintei iubite si auzindu-i raspunsul; traieste faptul ca nu poate exista fara acest dialog, ca nu poate iesi din acest dialog, dar, in acelasi timp, traieste durerea ca dialogul nu se realizeaza decat intr-o lume a umbrelor.

In dor, singuratatea e populata ca de o umbra de persoana iubita sau ca de niste umbre de persoanele iubite, ca de niste schite ale realitatii lor, dar nu ca de niste schite desemnate cu voia, ci ca de niste schite care se ivesc si staruiesc peste voia celui stapanit de dor.

Nu stim daca omul poate realiza o singuratate absoluta, lipsita chiar si de aceste schite spirituale ale realitatii ce se impun obiectiv in orizontul lui. Interiorul omului golit de orice preocupare de oameni e umplut de stafii. Intr-o astfel de singuratate e posibil sa i se arate omului umbra Satanei, atrasa de golul infricosator, vecin cu neantul, aducator de nebunie si de sinucidere, cum s-a aratat lui Ivan Karamazov.

Caci o astfel de singuratate e semnul lipsei oricarei iubiri in trecut si in prezent, intr-o astfel de singuratate i se impune unui individ in mod acut si persistent intrebarea: La ce mai traiesc eu si care este rostul existentei mele? In orizontul acestei singuratati absolute se traieste ceea ce se cheama uratul, golul ingrozitor. Este o singuratate care inspaimanta intr-un mod indescriptibil. Parca totul sare la tine. Chinul uratului nu poate fi suportat multa vreme. Desigur, ne gandim la un grad intens al uratului. Caci el are diferite grade.

E foarte semnificativ faptul ca uratul, in intelesul de singuratate fara nici o lumina, e exprimat prin acelasi cuvant care indica contrarul frumosului, al omului frumos. Iar in cantecul popular, uratul, in acest inteles, indica pe omul tacut sau pe omul care nu spune cuvinte frumoase, ci cuvinte grele, aspre, adica nu comunica o caldura sufleteasca, pe omul cu care nu poti realiza o comuniune. El te lasa sa te scufunzi in golul existentei, sa fii cuprins de sentimentul lipsei de rost si de consistenta a existentei.

"Uratul din ce-i facut?
Din omul care-i tacut.
Ce i-ai zice, el tot tace;
Vezi uratul cum se face."

Dimpotriva, dragostea se naste din comunicabilitate sau produce comunicabilitatea:

"Dragostea din ce-i facuta?
Din omul cu vorba multa.
Zice una, zice alta,
Si dragostea iaca-i gata."

Astfel, poate exista singuratate sau urat in societatea cuiva; cand cineva ti-e urat, nici nu-ti vine sa-i vorbesti. Societatea unui astfel de om iti deschide si mai mult haul singuratatii.

Boala uratului e grava, mai ales ca nu e un dor care-ti umple sufletul de chipul persoanei dorite. Dorul e un remediu impotriva uratului, pentru ca intretine o nadejde. Singuratatea, e un urat chinuitor cand nu e luminata de nici o speranta, de nici un dor.

Poporul roman se dovedeste - prin groaza de urat sau de singuratate si prin trairea intensa a dorului ca remediu al uratului sau al singuratatii absolute - un popor al comuniunii. In dor, o persoana traieste valoarea eterna a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a incetat sa existe cu totul."

Pr. Prof. Dumitru Staniloae,

din cartea: "REFLEXII despre spiritualitatea poporului român" Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992 - pag. 80 - 88