Minunea pe care am priceput-o mai târziu

Am plecat de la Mănăstirea Iviron cu această liniște care parcă ne dădea aripi. Știam că urma să mergem spre Vatoped...

Dar ceva în mine astăzi cere o oprire… nu în drum, ci în felul în care aleg să spun mai departe cele întâmplate. Pentru că nu toate se cer scrise neapărat într-o ordine cronologică. Unele… se cer mărturisite atunci când se luminează.

Și abia acum, în ajunul sărbătorii Sfântul Gheorghe, simt că ceea ce am trăit atunci nu mai este doar o amintire, ci și o minune. Și poate tocmai de aceea nu pot continua cronologic, ca și cum aș povesti un drum… când, de fapt, este o întoarcere.

O întoarcere la un moment pe care atunci l-am trăit… dar abia acum îl pricep.

La hotarul dintre mare și inimă

Ne aflam la hotarul dintre Mănăstirea Xenofont și Dohiariu. Între piatră și mare. Între statornicie și mișcare.

Atunci a fost doar un loc frumos.

Acum… îl văd ca pe o întrebare.

Iviron - lecția tăcută a Portăriței

Zorii dimineții ne-au găsit în Kareia într-o liniște adâncă, diferită de liniștea nopții, mai așezată, ca și cum tot ce se trăise în mine peste noapte continua să lucreze fără cuvinte. Nu dormisem cu adevărat. Sau poate dormisem altfel, cu mintea și inima în același loc, fără să se mai împrăștie în griji și gânduri. Spovedania, Împărtășania, cuvintele auzite, toate rămăseseră în mine ca o lucrare care nu se oprește.

Am pornit dis-de-dimineață spre Mănăstirea Iviron, iar drumul a fost tăcut. Nu mai era în mine aceeași curiozitate de la începutul pelerinajului, ci mai degrabă o așteptare liniștită, ca și cum ceva urma să se descopere fără grabă.

Mănăstirea, așezată între munte și mare, părea mai degrabă o poartă decât o construcție. Știam din cele spuse de Mihai N., ghidul nostru, că a fost zidită la sfârșitul secolului al X-lea de Ioan Iviritul, un om care a lăsat în urmă viața de curte, funcțiile și slava lumii, alegând să se retragă în viața de rugăciune. Și mă întrebam în mine, fără să găsesc un răspuns imediat, ce înseamnă cu adevărat să schimbi o lume întreagă pe tăcerea unei mănăstiri.

MIELUŢUL CINEI DE TAINĂ

 Traian Dorz, CIREŞUL ÎNFLORIT

Era în Joia Mare, dimineaţa. În Ierusalim, sărbătorile Paştelui se apropiau de sfârşit. Urmau cele două zile mai mari. A doua zi era Vineri, ziua pregătirii, ziua dinaintea Sabatului, apoi venea Sabatul cel mare, care încheia cele şapte zile Pascale.

În toate casele fiilor lui Israel se pregătea jertfirea mieluţului pascal, în amintirea serii dinaintea eliberării strămoşilor lor din Egipt, când Domnul Dumnezeu poruncise ca fiecare familie israelită să taie un miel pentru masa de pregătire a ieşirii lor din robie, iar cu sângele mielului să ungă uşorii porţii, spre a fi un semn pentru îngerul nimicitor care va trece în noaptea aceea şi va ucide pe toţi întâii născuţi din casele asupritorilor poporului lui Dumnezeu.

Astfel, îngerul morţii intra în toate casele care nu aveau semnul sângelui pe uşorii porţii. Dar cei care aveau acest semn au fost salvaţi.

Deci toate casele şi familiile evreieşti se pregăteau, şi în acest an, cu mieluţul obişnuit, după tradiţie, pentru Cina de Paşti… În toate părţile vedeai oameni ducându-se şi venind, căutând să-şi facă rost fiecare de un miel pe care să-l taie, după cum fusese cândva porunca Domnului şi după cum se păstra cu sfinţenie şi acum obiceiul acesta străbun. Piaţa Ierusalimului era plină de mieluţi legaţi de picioare şi trântiţi pe jos, pregătiţi să fie luaţi şi duşi la junghiere.

† 8 aprilie - 14 ani de la nașterea în Ceruri a Părintelui Crăciun Opre, mărturisitor al ortodoxiei în temnițele comuniste, pătimitor în Experimentul Pitești

 Copilăria

Părintele Crăciun Oprea s-a născut în ziua de 17 iunie a anului 1925, în satul Cărăsău (Bihor), în apropiere de Munţii Codrului, din părinţii Crăciun Oprea şi Saveta Oprea. Bucuros şi sfânt ca o sărbătoare, i-a fost nu numai numele, dar şi obiceiul, căci toată viaţa sa Părintele a preţuit-o ca pe o sărbătoare şi şi-a desăvârşit-o prin vieţuire cinstită şi cuvioasă, dar şi prin grele pătimiri, ce i-au curățit sufletul ca aurul în topitoare. De la părinţii săi primeşte o aleasă educaţie creştină, plămădită cu bun simţ, cinste dar mai ales în frica de Dumnezeu. Despre copilăria sa şi bunăcuviinţa şi evlavia ţăranului român din satul său, Părintele Crăciun poveste aşa: „Sunt dintr-un sat oarecare, din Bihor, cu 500 de case; tot timpul tinereţii pe care l-am prins acolo ştiam că sunt numai 4 beţivi. Astăzi nu ştiu câţi sunt. Şi erau renumite numai 2-3 femei care nu erau cinstite. …În familiile noastre creştine când se lăsa post, şi de Sf. Maria şi de Postul Crăciunului era obiceiul să se spele cu leşie vasele şi se postea în timpul postului şi dacă aveai şapte vaci cu lapte, puneai laptele în oale de pământ şi în ajunul Crăciunului cei ce nu aveau vacă sau porc tăiat gustau din cele ce primeau de la cei ce aveau, ca în ziua de Crăciun să fie cu toţii fraţi şi cu poalele pline, şi cu Sf. Cuminecătură şi cu cele potrivite ca să fie toţi o familie. Această tradiţie se cuvine să o readucem noi”.

Kareia - locul unde am învățat să-L port pe Hristos

Se lăsa seara când am ajuns în Kareia și parcă fără să ne dăm seama am intrat într-un alt fel de spațiu, diferit de liniștea adâncă a mănăstirilor prin care trecuserăm până atunci. Kareia nu seamănă cu o capitală în sensul obișnuit, ci mai degrabă cu un târg monahal în care viața curge într-un amestec de rânduială administrativă și duh de rugăciune.

Am început să mergem pe strada principală, pavată cu piatră, și m-a surprins forfota locului. După atâta liniște, vedeam călugări grăbiți, mașini, pelerini, clădiri administrative, conacele în care locuiesc reprezentanții mănăstirilor… și totuși, nimic nu deranja în mod real. Era o ordine firească, ca și cum toate acestea își aveau locul lor și nu tulburau esențialul.

În centrul acestui mic oraș se află Biserica Protaton, spre care ne-am îndreptat aproape instinctiv. Se spune că aici este inima Athosului și că în acest loc Maica Domnului a cerut ca muntele să fie grădina ei. Nu știu dacă a fost sugestia sau ceva mai mult, dar în fața bisericii am simțit că nu sunt doar niște cuvinte, ci o realitate care se trăiește.

Mihai N., ghidul nostru, ne-a vorbit despre martirii care au pătimit în acest loc pentru dreapta credință, iar gândul că pășesc într-un spațiu sfințit nu doar de rugăciune, ci și de jertfă, m-a făcut să mă adun și mai mult în mine.

Ne-a vorbit apoi ghidul nostru, de Icoana Maicii Domnului Axion Estin. De faptul că aici s-a cântat pentru prima dată „Cuvine-se cu adevărat”...

În fața Icoanei Maicii Domnului „Înlăcrimata” - Schitul Sfântului Ilie

Ne-am urcat din nou în microbuz, iar drumul a început să curgă mai repede, ca și cum timpul însuși ar fi grăbit puțin ritmul pelerinajului nostru.

Fiecare privea pe geam, dus în gândurile lui. După tot ce trăisem la Mănăstirea Simonos Petras, parcă nu mai simțeam nevoia de cuvinte. Doar să fim acolo, să mergem mai departe.

Când am ajuns, am coborât și am privit înainte.

Schitul Sfântului Ilie se ridica în fața noastră cu o măreție liniștită, dar copleșitoare. Nu semăna cu nimic din ce văzusem până atunci. Cupolele lui impunătoare se înălțau spre cer, iar zidurile aveau ceva dintr-un palat vechi, neatins de timp.

Am intrat pe sub turnul clopotniței, pe sub acea poartă de piatră care părea că desparte două lumi. Deasupra, Sfântul Prooroc Ilie ne privea din pictură, ca un străjer tăcut.

Înăuntru… totul se schimba.

Liniștea nu mai era doar liniște. Era adâncă. Cuprinzătoare. Ca și cum locul acesta nu era doar zidit, ci trăit de rugăciune.

Clopotul din inimă: la Simonos Petras

Am lăsat în urmă liniștea adâncă de la Mănăstirea Xiropotamu, dar simțeam că ceva din ea rămăsese în mine, ca o candelă aprinsă care nu se mai stinge ușor. Drumul continua, iar pașii ne purtau mai departe, spre un loc despre care auzisem că nu seamănă cu nimic din ce văzusem până atunci.

Pe măsură ce înaintam, poteca urca și cobora printre copaci, iar la un moment dat, printre ramuri, am zărit pentru prima dată silueta mănăstirii. 

Mănăstirea Simonos Petras nu părea zidită, ci mai degrabă așezată acolo de o mână nevăzută. Ridicată pe stâncă, deasupra mării, sfida orice logică omenească. Sub ea, prăpastia se deschidea abrupt, iar marea, departe, respira liniștit.

Am simțit atunci cât de mic este omul și cât de mare este credința care poate ridica o asemenea lucrare.

Am intrat în curte în tăcere. Lemnul vechi, zidurile înalte și liniștea aceea adâncă aveau ceva viu, ca și cum rugăciunea nu se oprise niciodată aici.

În biserică, lumina era blândă. Ne-am apropiat încet de sfintele moaște, iar pașii parcă se opreau singuri. Și atunci am ajuns în fața ei.

Mâna stângă a Sfintei Maria Magdalena.

Am privit-o cu emoție, dar când m-am apropiat și am atins-o ușor cu buzele, am simțit ceva ce nu pot explica pe deplin. Era caldă. Nu doar o căldură a trupului, ci o căldură vie, ca o prezență.

M-am retras puțin și am rămas nemișcat. M-am gândit că aceasta este mâna care L-a atins pe Hristos cel Înviat. Mâna celei care a fost prima martoră a Învierii. Și acum, după atâtea veacuri, căldura aceea rămânea, ca o mărturie tăcută că Dumnezeu este viu.

Am simțit cum inima mi se înmoaie și am închis ochii. Nu mai eram atent la nimic din jur. Doar la liniștea aceea care cobora încet în mine.

Lumina de la Ierusalim

 Zvonurile (false deocamdată) că Biserica Sfântului Mormânt ar putea fi închisă au stârnit neliniște și multe reacții. Nu pentru că lumina nu ar mai exista, ci pentru că ne temem că nu o vom mai primi așa cum ne-am obișnuit.

Nu am nimic împotriva aducerii Sfintei Lumini și nu pun la îndoială minunea care se petrece an de an în acel loc binecuvântat. Este un dar și o mărturie vie pentru credincioșii ortodocși.

Și totuși, nu pot să nu observ o schimbare ( să nu spun fățărnicie) în noi: anul trecut, în preajma Învierii, circulau întrebări și îndoieli - dacă este necesară această lumină, dacă fără ea mai există Înviere.

Astăzi, când există riscul să nu mai ajungă, aceleași glasuri par să-i ducă dorul.

Între Rusikon și Xiropotamu

Am pornit mai departe, lăsând în urmă agitația discretă a Rusikonului și ne-am îndreptat către Schitul Sfântul Pantelimon vechi. Drumul era mai îngust. 

Schitul se arăta timid, dar cu o noblețe veche, răbdătoare. Clădirile păstrate aici purtau amprenta secolelor, iar zidurile încă păstrau istoriile și rugăciunile celor care le-au locuit. Am intrat în biserică cu pași încetiniți, ca nu cumva să tulburăm taina locului, și ne-am închinat la icoanele vechi: Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Pantelimon (secolul al XVIII-lea), Icoana Maicii Domnului (secolul al XIII-XIV-lea) și Icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel (secolele al XI-XII-lea).

Liniștea era adâncă. Mă simțeam mic și totuși legat de toți cei care, de-a lungul veacurilor, au venit aici cu credință și smerenie. În fața icoanelor, am simțit din nou că nu sunt singur în rugăciune.

După ce am rămas câteva clipe în tăcere, am continuat drumul către Mănăstirea Xiropotamu. Drumul era mai abrupt.

Noua notă de lectură pentru „GENESIS” de Robert Vladu - o nouă perspectivă mai caldă și accesibilă

„GENESIS” continuă să mă fascineze prin profunzimea și frumusețea imaginilor sale, dar dacă prima mea notă de lectură a fost mai analitică, acum am recitit poezia cu ochii sufletului și am simțit poezia mai aproape de viața noastră.

La prima vedere, Vladu ne trimite în primul moment al creației, unde totul e gol și tăcere:

„ din locul ce n-a fost vreodat’ ce n-are timp sau lege

din ce nu e și încă sunt dorințe și nevoi

ce stau așteaptă un cuvânt pe dată să se-nchege

un început avem cu toți cei vechi ca și cei noi”

Aici simțim, mai simplu spus, începutul - un spațiu alb, plin de potențial. În prima lectură am analizat golul ca un simbol biblic; acum îl vedem mai cald: e un loc în care se poate naște orice, chiar și emoția noastră.

Apoi apar lumina și ființele create, în versuri precum:

„și pâlpâie în depărtări ce n-au margini sau maluri

un ciob de foc există în ea cea care nu se schimbă

îi suflă cu răceli pe el să-l piardă în a ei goluri

tot mai de dor se aprinde în ea nu poate să îl stingă”

Sub ocrotirea Sfântului Pantelimon – popas la Rusikon

Drumul de la Xenofont până la următoarea oprire nu era lung. Marea rămânea aproape de noi, în partea dreaptă, iar drumul urma linia țărmului ca și cum ar fi vrut să ne conducă încet, fără grabă, spre următorul popas.

După puțin timp, clădirile mari ale mănăstirii au început să se contureze în fața noastră. Spre deosebire de Xenofont, aici totul părea mai impunător. Cupole verzi, clădiri înalte și lungi, așezate chiar lângă mare.

Ajunseserăm la Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, cunoscută de toți pelerinii și ca Rusikon - mănăstirea rușilor din Sfântul Munte. Este a nouăsprezecea în ierarhia mănăstirilor athonite și se află chiar între Xenofont și portul Dafni, pe coasta de vest a peninsulei.

Construcțiile pe care le vedem astăzi sunt ridicate în mare parte la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă istoria locului este mult mai veche.

Mihai N. ne-a povestit că prima așezare rusească organizată din Athos nu a fost chiar aici, ci la o veche mănăstire numită Xylurgos, fondată în secolul al XI-lea. Mai târziu, acea așezare a devenit ceea ce astăzi este cunoscut drept Schitul Bogorodița sau „Vechiul Rusikon”, aflat mai sus pe munte, pe drumul care duce spre Kareia. De-a lungul timpului, monahii ruși au coborât mai aproape de mare, iar mănăstirea s-a dezvoltat treptat pe locul unde ne aflam noi acum.

Primul popas pe Sfântul Munte - Mănăstirea Xenofont

 

După ce am coborât în portul Dafni, ne-am strâns rucsacurile și, împreună cu ceilalți pelerini, am pornit spre prima noastră oprire: Mănăstirea Xenofont.

Drumul nu era lung, dar fiecare pas avea o greutate diferită. Poate pentru că eram deja pe pământul Athosului și simțeam că fiecare loc are o poveste, fiecare zid poartă o rugăciune rostită de sute de ani.

Când am ajuns, primul lucru care mi-a atras privirea a fost așezarea mănăstirii chiar lângă mare. Aflată pe țărm, între mănăstirile Dohiariu și Rusikon. Valurile loveau liniștit malul, iar clădirile mănăstirii păreau să vegheze deasupra apei ca niște străjeri tăcuți.

Era o liniște aparte. Nu liniștea care vine din lipsa sunetelor, ci acea pace care pare să cuprindă tot locul.

Mănăstirea este închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și ocupă astăzi locul al cincisprezecelea în ierarhia mănăstirilor athonite.

Dafni - Portul Sfântului Munte

Dimineața în Ouranoupolis a venit aproape pe nesimțite.

Cerul era limpede, iar marea, care cu o seară înainte părea neliniștită, se smerise ca un îndemn pentru fiecare dintre noi. Parcă cineva îi spusese peste noapte să se liniștească.

Țineam în mână permisul de acces și îl priveam din când în când, fără să-mi dau seama de ce. Era doar o hârtie, dar în același timp era mai mult decât atât. Era dovada că ni se îngăduise intrarea.

Când vaporașul s-a apropiat de chei, emoția a crescut brusc. Pelerinii s-au ridicat aproape în același timp, fiecare strângându-și rucsacul, cu emoție. Nu era o îmbarcare obișnuită, mai ales pentru cei care erau aici pentru prima dată.

Ne-am urcat și, încet, Ouranoupolis a rămas în urmă.

Ouranoupolis – între lume și munte

Am revenit a treia oară în Grecia. Prima dată, într-un pelerinaj extins, cu opriri multe și inima deschisă ca o carte proaspăt tipărită. 

Atunci am ajuns la Mănăstirea Sfântul Efrem Sirul, la Mănăstirea Kato Xenia, unde se păstrează o mică parte din Cinstitul Brâu al Maicii Domnului, pe insula Evia la Biserica Sfântul Ioan Rusul, apoi din nou în Nea Makri, la Mănăstirea Sfântul Efrem cel Nou.

Am ajuns și la Catedrala Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României, și la Biserica Sfântul Dimitrie, unde izvorăște mirul. Și în multe alte locuri binecuvântate.

Atunci am mers cu bucuria celui care descoperă.

Acum merg cu dorul celui care a gustat și nu mai poate uita.

A doua oară am venit în vacanță, pentru câteva zile. De pe brațul Kassandra, într-o dimineață limpede, am văzut în depărtare un nor alb, aproape ireal, care învăluia un vârf de munte. Nu știam prea multe, dar inima a știut înaintea minții.

Era Athonul.

Și, privind spre el, am simțit un fel de chemare tăcută. Nu zgomotoasă, nu spectaculoasă. O atracție liniștită, ca atunci când vezi casa copilăriei de departe și nu știi de ce ți se umezește privirea.

Pe drum - între firea omului și chemarea inimii

Sunt pe drum… și, deși ar trebui să fiu mai duhovnicesc, slăbiciunile firii își spun cuvântul. A nins, iar în România - ca de atâtea ori - drumarii au fost luați prin surprindere. Zăpada, viscolul, nervii șoferilor, claxoanele… toate îmi amintesc că, oricât aș vrea să fiu deja în Athos, încă sunt în lume, cu toate ale ei.

Podul peste Dunăre… se lucrează la el de ani buni.  

Se circulă cu restricție: o oră pe sens.  

Noaptea dinainte - întrebări care nu dorm

A sosit noaptea. Un motel modest, cu pereți subțiri și lumină obosită, dar suficient cât să-mi adun gândurile.  
Dușul cu apă călduță, care ar fi trebuit să-mi moaie trupul pentru odihnă, a avut efect invers: m-a trezit, m-a înviorat, m-a pus în mișcare.  Parcă trupul știa că nu e o noapte obișnuită.

După rugăciunile serii, în loc să vină somnul, am rămas cu mine însumi.  

Mintea își dorea liniște, dar inima cânta pricesne.  
O luptă tăcută, dar intensă - ca două ape care se întâlnesc și nu știu încă încotro să curgă.

București - pelerinaj în pelerinaj

Seara dinaintea plecării - pelerinajul care pregătește pelerinajul 

Am poposit în București cu o seară înainte de plecare. Un popas scurt, dar cu folos, ca o respirație adâncă înainte de un pas important. Am mulțumit lui Dumnezeu pentru călătoria care mă așteaptă și pentru felul în care, chiar și aici, în mijlocul orașului, mi-a scos în cale câteva locuri cu încărcătură emoțională, ca niște semne discrete.

Biserica Sfântul Gheorghe -Nou

Să intri într-o biserică veche și să găsești acolo amintirea ultimului drum al poetului național Mihai Eminescu e ceva ce nu se uită.  

Ușa inimii – Athos în pași lăuntrici

Ce mă cheamă acum spre Athos?

Mă cheamă glasul rugăciunii inimii, acel „Doamne Iisuse Hristoase…” care nu vine din minte, ci din adâncul sufletului.

Mă cheamă și șoapta blândă a Maicii Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu…”  - care mă strânge la pieptul ei ca pe un fiu obosit.  

Simt că Athosul mă cheamă cu o liniște care nu poate fi refuzată.

Ce simt că am nevoie?

RUGĂCIUNEA ZIARISTULUI

În cadrul evenimentului Gala Premiilor „Excelența în jurnalism”, organizat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, care a avut loc la data de 16 februarie a.c., la Teatrul Ion Creangă din București, domnul Grigore Radoslavescu, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România – Filiala Iași, a adus în fața publicului și a colegilor ziariști o rugăciune de o profundă încărcătură spirituală, care merită să-și afle locul de cinste în toate activitățile noastre.

Gestul său a fost mai mult decât un moment solemn – a fost o invitație la meditație, la unitate și la reafirmarea valorilor care trebuie să călăuzească profesia de jurnalist: adevărul, responsabilitatea, demnitatea și respectul față de oameni și față de cuvântul scris.

Rugăciunea rostită în cadrul Galei a reamintit tuturor că misiunea jurnalistului nu este doar una informativă, ci și una morală. Într-o lume în care informația circulă cu rapiditate, iar provocările sunt tot mai complexe, credința, echilibrul și conștiința profesională devin repere esențiale.

Împotriva mea însumi

Clik pe imagine :)

Din 3 octombrie 2025, am început să-i spun așa, o lucrare cu mine însumi. Ajunsesem la 108 kg. Acum, când scriu, am 98 kg. Nici nu mi-am închipuit cât este de greu să iei înapoi de la trup ceea ce prea lesne i-ai dat.

Și, odată cu această osteneală, am început să înțeleg mai limpede și lupta cu păcatul și cu cel viclean. Cât de ușor se strecoară slăbiciunea, cât de blând te ademenește obișnuința și cât de greu este apoi să dezveți ceea ce ai lăsat să prindă rădăcină.