Carte - Dorziana. O (re)constructie a textului prin limbaj

Florina-Maria Băcilă, Editura Excelsior Art, septembrie 2016

I. POEZIA LUI TRAIAN DORZ – CÂNTEC PESTE RUGĂCIUNILE NOASTRE

 „Când Duhul sărută un gând, se naşte o inspiraţie.”

 (Traian Dorz, Hristos – Tezaurul Împăratului Solomon

.Meditaţii şi versificări la Proverbe sau Pilde,

 Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor, 

Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2005, p. 320)

 A vorbi în puţine cuvinte despre personalitatea lui TRAIAN DORZ – acum, la începutul mileniului trei, dar şi la mai bine de un secol de la naştere – ar fi ca şi cum am încerca să „închidem” un veac de istorie în câteva file de carte. Şi totuşi...  Citeşte în continuare »

Mesterul orb

de Costache Negruzzi

In targul Harlaul din tinutul Botosani era un orb cu numele Dorofti, care era minunea targului pentru vrednicia sa cea ciudata. El fabrica tot felul de telince, fluere, jucarei, rogojini, mindire, biciuste si alte maruntisuri. Se mirau toti cum un om lipsit de vedere, poate face atate lururi, si cand lucra in dughenita lui, se gasea totdeauna cate un lenes care-l privea lucrand. Intre aceia se afla prea des Dediul Frunza, copilul vecinului lui Dorofti, care era 15 ani si inca nu se apucase de vreo mesterie. Dediul nu o facea aceasta doara ca era plecat, la vreun rau, ci lui ii placea sa priveasca suerand si cu mainile in san, cum lucreaza altii, si sa-si cheltuiasca astfel zilele, dormind si cascand gura. Tatal sau adese se jaluia lui Dorofti de trandavia fiului sau, care s-au fagaduit ca-i va da bune sfaturi si ca se va silia-l desbara de lene.

Are cuvantul rol de confirmare a iubirii?

Care este rolul comunicarii in toata aceasta frumusete a slujirii in familie, a iubirii sub diferite forme practice?
Are cuvantul rol de confirmare a iubirii?Mă tot învârt în jurul acestui verset:
"De Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi ne vom face locaş la el." (In. 14, 23)


Ştiu că în aceste cuvinte se găseşte şi răspunsul la întrebarile de mai sus....dar nu-mi găsesc cuvintele.....Iubirea este libertate..... este necondiţionată... este ceva neasemuit...este cel mai minunat sentiment... Iubirea lasă urme.
Cum văd eu rolul cuvântului în confirmarea iubirii?!...
O, dacă am putea să răspândim iubirea aşa cum răspândesc florile parfumul lor necondiţionat, fiindcă aşa sunt ele, asta e menirea lor.... iubirea, este floarea, iar parfumul, este cuvântul.

Despre bunătatea sufletească

 “Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună cuviinţă.

Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti si totodată un atribut al culturii. Bunătatea este alt nume al definiţiei date de Aristotel omului: fiinţă socială.

„Veniți după Mine…” Răspunsul românesc

Pr. Constantin Necula

E mai mult decât un îndemn. Cei care conduceau oștiri strigau: Înainte! și, nu de puține ori, ședeau la cald, în zone protejate. Prin Hristos, Cel Care a biruit lumea, cei care vor să conducă se pun dinaintea oștirii, cheamă oștirea după ei, iar, de e voia lui Dumnezeu, ei sunt cei dintâi căzuți. Așa se naște chemarea la Hristos, asemeni unei chemări la Nuntă cerească, la martiriu și mărturisire. De aceea este nevoie de prezența Duhului Sfânt, pentru a întări inima mărturisitoare a creștinului, pentru a nu o lăsa cuprinsă de lâncezeală și  formalism. Chemarea Mântuitorului, adresată Apostolilor (Matei 4, 18-22) este urmată, îndată, de lăsarea tuturor celorlalte îndeletniciri și a oricăror griji pentru ziua de mâine. Sunt gesturi de o naivitate incredibilă pentru lumea de astăzi, în care job-ul, cariera, intresele de familie sau de grup sunt puse dinaintea interesului pentru Împărăția cerurilor. Apostolii n-au inima omului modern, decât în conformația ei anatomică. Duhovnicește ard altfel, încă înainte de a-i chema Domnul. Văzând adâncul lor de oameni inimoși, Hristos îi face părtași chemării.

Fericiţii noştri înaintaşi

"Domnul şi Dumnezeul părinţilor noştri S-a îndurat de neamul şi poporul nostru românesc, făcându-l să se nască din părinţi creştini, în chiar primele veacuri ale Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos. În acele vremuri de crâncere prigoniri ale primilor creştini de către împăraţii romei, o mare parte din cei mai zeloşi creştini au fost trimişi aici în exil, în Dacia cucerită de romani. Ce minunat câmp pentru Domnul au găsit ei în această ţară – şi ce plini de râvnă trebuie să fi primit ei la munca de evanghelizare şi încreştinare a locuitorilor aflaţi aici!... Cu dragostea lor de Hristos şi cu priceperea lor în toate lucrurile, Duhul Sfânt i-a ajutat ca, într-un răstimp scurt, să dea naştere aici nu numai la o credinţă nouă, ci şi la un popor nou, cu o limbă nouă şi cu o viaţă nouă.

DE CE DOARE DORUL, MAMĂ ?

Pe mama o chema Elena...

De ce doare dorul, mamă,
Şi-i tristă floarea din livezi?!
De ce-amintirile te cheamă
Şi te-nvăluie-n năframă
Ca plânsu-amar să nu mi-l vezi?!

Aş vrea să nu te întristez
Cu-a' mele doruri după tine...
Dar plâng, măicuţă , şi oftez...
Şi doar cântarea-mi este crez
Că o cântai în gând cu mine...

M-ai legănat în viersu-i drag,
Şi mi-ai şoptit-o-ncetişor...
Până-am rămas stingher pe prag
Că tu te-ai dus spre alt meleag...
Umplându-mi sufletul de dor...

– Cum poţi explica existenţa lui Dumnezeu?

Încă de la începutul muncii noastre de propovăduire în baracă, printre cei care se strângeau de obicei să asculte Cuvântul Domnului am observat că se ţine după noi, cu osebire, un tinerel foarte slăbit, dar foarte agitat. În timpul stărilor noastre de vorbă cu ceilalţi despre mântuire, despre Judecată, despre venirea Domnului, despre viaţa ori pierzarea veşnică, acest tinerel ne întrerupea adeseori cu nervozitate şi ură:

– Ce prostiţi lumea cu fleacurile astea! Nu există Dumnezeu! Nu există Judecată, nu există iad! Nu există nimic din toate astea. Vedeţi-vă de treabă, oameni.

Ce fel de credinţă ai tu?

 (Ioan 20, 19-31)

Dragă cititorule! Eu te întreb: Ce fel de credinţă ai tu? 
Eu mă uit peste viaţa ta şi cutez a zice că tu n-ai o credinţă adevărată, o credinţă vie, lucrătoare şi roditoare. Căci, dacă ai crede cu adevărat, n-ai sudui. Ai plânge şi numai auzind pe altul înjurând. Un creştin adevărat mai bine s-ar lăsa să fie împuşcat decât să scoată sudalmă din gura lui. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai îmbăta… n-ai căuta bucuriile pe la cârciumi, petreceri şi jocuri. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai lăsa purtat de toate vânturile ispitelor. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai împăca cu toate păcatele. Eu te întreb: Ce fel de credinţă este aceasta cu care sudui, cu care te îmbeţi, cu care minţi, cu care înşeli, cu care îţi petreci în lume, cu care trăieşti în lume şi cu care te împaci cu toate păcatele?

Duminica Sf. Ap. Toma - "...nu fi necredincios, ci credincios"

„Apoi i-a zis lui Toma: „ Adu-ţi degetul încoace şi nu uită-te la mâiniule Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios”. ( Ioan 20: 27 )

Cât de nelipsit este Dumnezeu de lângă fiecare dintre noi!

Cât de bine-cunoscător este Hristos a tot ce facem şi spunem fiecare!

Cât de adânc ne pătrunde Duhul Sfânt toate gândurile pe care le purtăm în inimile noastre!

Într-adevăr nimic nu este ascuns dinaintea ochilor Aceluia cu Care avem a face (Evrei 4: 13)

Despre credinţa lui Toma şi puţina noastră credinţă

Într-o carte de curând apărută, «Riscul de a fi ortodox» (interviuri realizate de Costin Nicolescu cu o serie de „curajoşi” ai orto­doxiei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, 335 p), un text reţine atenţia măcar prin titlu. Părintele Dimitrie Balan spune la un moment dat, citându-l pe prof. Simion Mehedinţi: „Un popor şi un individ atâta preţuiesc: cât au înţeles din Evanghelie” (p. 67-94). Citin­du-l, mi-am adus aminte cât de aspru este poporul cu Apostolul Toma atunci când, după înţelepciunea gândului omenesc, îl numesc Toma necre­dinciosul.

Parte din Evanghelia zilei de acum (Ioan 20, 19-25) s-a constituit în ar­gumentul celei dintâi Evanghelii citite după Înviere, la slujba numită şi „a Doua Înviere”. Atunci, în câte limbi poate sluji soborul sau cunoaşte preotul, cât mai multe aşa­dar, s-au citit versetele care-l nedumereau pe Toma, căci, nefiind de faţă, nu crede, zicând: „Dacă nu voi vedea în palmele Sale semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

„Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

,,Toma a pipăit mâna şi coasta Mântuitorului. Aşa încredinţează Biserica. Şi, într-adevăr, ca să fie încredinţare deplină, Toma a rostit: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Mântuitorul îi spune: “Pentru că M-ai văzut, Toma, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. În mod obişnuit, noi spunem că vederea cu ochii sensibili nu mai are nevoie şi de credinţă: este în ea însăşi o evidenţă. Mântuitorul spune însă ceva mai adânc. Pentru că vederea noastră numai cu ochii sensibili nu înseamnă deplină vedere. Vederea este mult mai adâncă; de la cele trei lumini, cum le mărturisim: e lumina sensibilă, pentru care Dumnezeu ne-a dat ochii fizici; apoi e lumina raţiunilor, a rosturilor, a darurilor fiecărei făpturi, daruri pe care le vedem cu ochii minţii. Şi, cum spune dumnezeiescul Palama, ceea ce e vederea pentru ochi e înţelegerea pentru minte. Înţelegerea cu mintea e tot o vedere. Deci sunt două trepte de lumină şi de vedere din lumea celor create, mărginite în timp şi spaţiu: ochii fizici şi ochii minţii. Cealaltă vedere e mai adâncă – e lumina divină. Căci, mereu o spunem, Dumnezeu ne-a dat şi lumina Lui, ca să-L cunoaştem pe El. Pentru această lumină necreată, “cea pururea fiitoare”, cum o numim în Noaptea Pascală, “lumina cea fără de ani”, ne-a dat ochiul credinţei.

MESAJUL MEU DE PASTE pentru cei dragi ( II )

"Iisus a spus: „Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină.... În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. " (Ioan 16, 22-33) 

Doamne, câtă încredere, câtă putere îmi dai prin cuvintele acestea! 

Fratele meu, Domnul Iisus prin aceste cuvinte ne spune că atunci când frica şi neîncrederea ne doboară în vereun fel, să ne ridicăm privirea spre cer, să îndrăznim să cerem Tatălui în numele Lui, puterea şi încrederea de care avem nevoie. 

Domnul Iisus a biruit prin dragoste, lumea şi prin Înviere, porţile iadului! Dragostea este întodeauna bituitoare!

MESAJUL MEU DE PASTE pentru cei dragi

Dragostea nu caută la ale sale

De câte ori am spus: eu, al meu, mie, pentru mine?

De câte ori nu ne-au răsunat în minte, chiar fără să le fi rostit cu glas tare?

Câte din faptele noastre le-au avut ca impuls?

Putem vorbi de fericire, de iubire, când viaţa noastră e condusă de eu, al meu, mie pentru mine?

Pentru mulţi fericirea şi iubirea sunt condiţionate de nevoia de siguranţă şi stabilitate. Această - siguranţă şi stabilitate - le căutăm în lucrurile lumii, agăţându-ne de un anumit mod de viaţă care ne oferă o siguranţă aparentă, o stabilitate precară. Eu, al meu, mie, pentru mine este cel care ne dictează într-un fel viaţă, ne conduce, dar ne şi limitează voinţa de a merge mai departe, de a ajunge la adevărata siguranţă şi stabilitate pe care ne-o oferă cunoaşterea lui Dumnezeu.

Primeşte-mă, Tăcere, pe muntele tău sfânt...

,,Numai la rugăciune putem să ştim ce legătura avem cu Dumnezeu, ce legătură avem cu oamenii."

Atunci când suntem doar şi noi Dumnezeu, se întâmplă acel miracol al comuniunii cu Cerul...

Sunt momente în care venim în faţa Lui Dumnezeu cu lauda buzelor noastre fiind copleşiţi de măreţia Lui; alteori venim cu mulţumiri pentru toate binecuvântările; alteori venim cu pocăinţa pentru păcatele săvârşite; alteori venim cu cererile, cu nevoile noastre; de cele mai multe ori se regăsesc toate în aceeaşi rugăciune, şi aşa ar fi bine; dar, uneori, venim înaintea Lui cu tăcerea noastră, când doar inima se poate ruga, în ritmul unui ,,mulţumesc" sau în ritmul plânsului, sau al dorului, sau al unui nerostit ,,Eşti MINUNAT, Doamne!"

Pe urmele Mântuitorului - 12 popasuri pe drumul Crucii

Întâiul popas din drumul Crucii 

 

Cel dintâi popas din drumul Crucii este locul unde s-a adus sentinţa de moarte a Mântuitorului, în curtea lui Pilat. Amintirea acestui loc se păstrează şi azi în clădirea aşa-numită „pretoriu”. O tăbliţă cu slove latineşti spune că aici a fost judecat la moarte Mântuitorul şi de aici a plecat spre Golgota. Dar despre acest loc am vorbit pe larg mai înainte. Când toate pregătirile răstignirii fură gata, iudeii şi ostaşii plecară să iasă cu Domnul afară din curte. Afară la poartă aştepta Crucea răstignirii pe care Mântuitorul trebuia să o ducă în spate până sus la Golgota. Din clipa în care Mântuitorul a luat Crucea în spate, începe o parte nouă – şi partea cea din urmă – a sfintelor Patimi.

Nu-i singur iuda vinovat!!!

Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu…

Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Iisus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu…

Nu patru cue L-au pătruns,
când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu…

Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochii murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…

Şi nu ostaşilor prin sorţi
cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu…

Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu…

Şi-acum Iisus cel condamnat
azi El te-ntreabă :”Da sau nu ?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu ? Dar tu?…


de Costache Ioanid

Un om pentru eternitate

"O ţară care nu ştie să-şi apere poeţii va fi învinsă sau va supravieţui la coada altor naţiuni, fiindcă poezie e sângele unui popor, care curge subtrean prin veacuri şi îl face nepieritor" - Marin Preda - 

  Cine, oare, a cântat mai mult şi mai frumos iubirea, naşterea şi jertfa Domnului Iisus în perioada în care România suferea şi plângea sub jugul comunist, dacă nu poetul şi psalmistul "Oastei Domnului", fratele Traian Dorz?

Acolo–n Dealul Măgurii Codlei

prietenilor mei
veniţi !
ca pentru întâia oară,
să prindem noaptea
în genunchi,
în faţa primei raze,
să sorbim
aer din dimineaţă,
ca din ulciorul vieţii,
să bem din raza
care a răpus noaptea,
acolo…în Dealul Măgurii Codlei
Veniţi !

Ca dintotdeauna
să ne vorbim,
cu razele pe frunţi
-şiroind pe albia timpului-
de dorul Patriei…
ca de o comoară
-neschimbătoare-.
Veniţi…!

OPREA GH - HOLBAVIANU

MarmHora Satului - poezie şi zestrea picturii - 2013

Editura Diamantina

Apare sub egida ASTRA,

Despărţământul ”Piatra Craiului” Zărneşti-Bv.

Satul Holbav

Descoperă satul care îţi mai vorbeşte, încă, despre obiceiuri şi tradiţii româneşti și care după prima vizită ți se lipește direct de suflet pentru totdeauna.

Biserica din satul Holbav. Foto de Vlad Dumitrescu

Citeşte în continuare »