sâmbătă, 2 iulie 2016

Fericiţii noştri înaintaşi


"Domnul şi Dumnezeul părinţilor noştri S-a îndurat de neamul şi poporul nostru românesc, făcându-l să se nască din părinţi creştini, în chiar primele veacuri ale Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos. În acele vremuri de crâncere prigoniri ale primilor creştini de către împăraţii romei, o mare parte din cei mai zeloşi creştini au fost trimişi aici în exil, în Dacia cucerită de romani. Ce minunat câmp pentru Domnul au găsit ei în această ţară – şi ce plini de râvnă trebuie să fi primit ei la munca de evanghelizare şi încreştinare a locuitorilor aflaţi aici!... Cu dragostea lor de Hristos şi cu priceperea lor în toate lucrurile, Duhul Sfânt i-a ajutat ca, într-un răstimp scurt, să dea naştere aici nu numai la o credinţă nouă, ci şi la un popor nou, cu o limbă nouă şi cu o viaţă nouă.
Aşa s-a născut poporul nostru, printr-o minune, din suferinţă şi din iubire. Suferinţa şi iubirea au fost însuşirile de la început ale părinţilor noştri. Şi suferinţa şi iubirea sunt şi astăzi trăsăturile noastre cele mai de seamă. Suferinţă şi iubire a fost istoria neamului nostru şi ele vor rămâne poate pe totdeauna cele două dimensiuni pe care se desfăşoară în cruce viaţa noastră şi istoria noastră. Verticala iubirii şi orizontala suferinţei.
Încă de la naşterea noastră ca popor, ca limbă şi credinţă aici, suferinţa s-a abătut asupra noastră ca o noapte cumplită prin care nu ne-am găsit decât bâjbâind unii pe alţii. O mie de ani au trecut astfel şi numai Bunul Dumnezeu Singur ştie câte jertfe, câte lacrimi şi câte iubiri au ars înăbuşite în taină, în zvârcoliri, în flăcări, în neputinţă şi în nădejde – de-a lungul atâtor vremi cumplite şi sub sălbăticia atâtor cruzi năvălitori.
O, dacă s-ar cunoaşte istoria acelor o mie de ani cumpliţi, ce vieţi sfinţi şi de martiri am putea afla în acel mileniu! Ce fapte de măreţie unică pentru Hristos! Şi ce pilde strălucite de vieţi şi de morţi sfinte ne-ar fi rămas de la părinţii şi înaintaşii noştri în credinţă! Dar istoria acestor o mie de ani nu se va cunoaşte cu adevărat decât în Ziua cea Mare a Răsplătirilor, când Domnul şi Dumnezeul nostru va arăta la vedere ceea ce atâta vreme s-a suferit şi s-a făcut în ascuns… Puţinele pilde şi însemnări rămase ca prin minune de atunci ne arată că încă din anii aceia erau aici bărbaţi sfinţi care au murit ca martiri, cum a fost Sfântul Sava Gotul, mort ca martir în 12 Aprilie 372, înecat în râul Buzău… Ori ca cei patru ale căror trupuri au fost descoperite la Niculiţel (Tulcea) şi despre care a rămas însemnare că s-au săvârşit din viaţă prin anii 303-305. Şi la fel cei din Durostor, despre care au rămas însemnări în actele martirice din secolul IV.
Dar de pe la anul 300 până pe la anul 1300 – de când începem să ne mai cunoaştem câte ceva din însemnările despre părinţii noştri din actele altor neamuri – câte jertfe, câte plide, câte nume sfinte ne vor mai fi fost printe înaintaşii noştri! Dar numai Singur Domnul le mai ştie, fiindcă Ochiul Lui le-a văzut pe toate, dragostea Lui le-a primit şi Cartea Lui le-a însemnat.
Noi, cei care ne-am hotărât cu legământ pentru Domnul şi, printr-o crdinţă vie, ne-am altoit prin Duhul Sfânt în trunchiul evanghelic al Bisericii celei Vii a lui Hristos, noi deci facem parte din neamul cel sfânt şi unic al fiilor lui Dumnezeu, cetăţeni ai Împărăţiei Lui Veşnice şi mădulare ale trupului Său Etern. În această calitate, noi suntem urmaşi ai Domnului Iisus, ai Sfinţilor Săi Apostoli, Profeţi şi Părinţi care, înaintea noastră, au trăit şi ai murit în credinţa aceasta care “a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”, după cum scrie Sfânta Scriptură (Iuda 3).
De fapt, după Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi după învăţăturile sfinţilor părinţi bisericeşti, numai cei născuţi din nou fac cu adevărat parte din Trupul viu şi lucrător al lui Hristos, care este Biserica Sa cea adevărată. Ceilalţi sunt mădulare moarte ale acestui Trup Sfânt şi trebuie să invie şi ele. Sunt crengi uscate pe trunchiul ei şi trebuie să înverzească. Sau sunt mlădiţe neroditoare care, dacă nu se vor altoi, ca să aducă şi ele rod, vor fi tăiate şi aruncate în foc (In 15, 6).
Lucrarea Oastei Domnului este un astfel de altoi nou şi sfânt al unor mlădiţe care înainte eram sălbatice prin faptele noastre rele. Dar prin Naşterea de Sus ne-am altoit în Butucul Vieţii care este Hristos.
În această lucrare sfântă şi innoitoare, Dumnezeu S-a folosit pentru noi de Părintele Iosif, primul nostru înaintaş în această Lucrare şi cel care ne-a născut pe noi în Hristos, prin Evanghelie, după cum scrie Sfânta Scriptură ( I Cor 4, 15). Lui îi datorăm deci, în privinţa aceasta, cea dintâi şi cea mai mare recunoştinţă şi preţuire...
Dar cum şi pe vremea lui Moise, profetul Domnului pentru Israel, sau pe vremea lui David împăratul, Dumnezeu le-a dat acestora nişte însoţitori viteji şi devotaţi prin care a condus poporul spre Canaan ori au câştigat biruinţele asupra vrăşmaşilor, tot aşa, Domnul a dat şi Părintelui nostru Iosif, în lupta Oastei Domnului, nişte însoţitori vrednici prin care acesta a fost ajutat şi mângâiat şi prin care apoi Oastea s-a răspândit în toată ţara şi peste hotarele ei...
Aceşti însoţitori minunaţi şi luptători viteji ai Oastei Domnului, care au trăit şi au murit statornici şi vrednici în aceeaşi credinţă în care au pus legământul lor cu Dumnezeu, sunt vrednicii noştri înaintaşi şi pionierii acestei lupte duhovniceşti în ţara noastră. Ei au dus primele lupte şi au adus primele jertfe în această Lucrare sfântă. Ei au tras primele brazde în desţelenirea terenului în care cresc acum vlăstare atât de frumoase. De aceea consemnăm aici pe scurt numele şi faptele unora dintre aceşti vrednici înaintaşi ai noştri, spre a rămâne pilde vrednice de urmat pentru toţi cei care vin în urma lor şi care au intrat în lupta începută de ei. Doar a unora, pentru că cei mai mulţi vor rămâne scrişi numai în Cartea Vieţii. Şi despre faptele lor ne va vorbi numai Domnul Iisus Biruitorul când îi va mărturisi înaintea Tatălui Ceresc şi a îngerilor Săi pe toţi cei care L-au mărturisit pe El înaintea oamenilor (Mt 10, 32; Lc 12.8). Astfel noi, cei care îi urmăm, trebuie să luăm bine seama de felul lor de viaţă şi de luptă şi – după Cuvântul Domnului – să le urmăm credinţa. Pentru ca să ajungem pe urmă şi noi acolo la cununa şi la slava veşnică unde au ajuns aceşti binecuvântaţi înaintaşi ai noştri în Domnul.

Slavă veşnică Ţie, Domnul şi Dumnezeul nostru Care Ţi-ai arătat dragostea deosebită faţă de noi prin faptul că ne-ai trimis un astfel de profet şi o astfel de Lucrare Mântuitoare.
Te rugăm deschide-ne ochii, ca să vedem, şi inimile, ca să primim darul Harului Tău pentru mântuirea noastră şi a tuturor urmaşilor noştri. Acum şi în vecii vecilor . Amin. Slăvit să fie Domnul!"

Traian Dorz 

Niciun comentariu: