Traian Dorz și mărturia unui proces vădit mincinos

„...Am primit o citaţie să mă prezint pentru data de 29 iunie, ora opt, la Judecătoria Alba Iulia. Am crezut că este vorba doar de o înfăţişare la Procuratură, pentru o simplă formalitate de clasare a cauzei noastre ori de încadrare, după cum ni se spusese.

Iată însă că în dimineaţa zilei de 29 iunie, ziua când toată Biserica Creştină sărbătorea amintirea martiriului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pe când răsunau clopotele la toate bisericile din Alba Iulia, ne prezentam şi noi la judecată, tot pentru aceeaşi vină pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi, într‑o zi ca asta, şi cei doi întâi-stătători ai Bisericii şi Credinţei Creştine, Apostolii Petru şi Pavel. Ce prevestire şi ce cinste pentru noi!

Crezusem, la început, că voi fi chemat doar eu singur, – nici nu mă gândeam că pe ceilalţi nu-i va fi scos ancheta totuşi de sub orice cauză. Dar iată şi pe ceilalţi fraţi: Roşianu din Sibiu, Rus Lucian din Alba Iulia, Alexandru şi Augustin Pop din Cluj. Şi mai iată apărând din alte părţi şi mulţi alţi fraţi din ţară: din Hunedoara, din Suceava, Bacău, Maramureş, Sibiu… 

Lacrimile

Lacrimile noastre depind de rugăciune, iar cântarea noastră depinde de muncă. Cu cât vom fi mai înalţi în rugăciune, vom fi mai profunzi în lacrimi. Şi cu cât vom fi mai stăruitori în muncă, vom fi mai înzestraţi în cântare.

Noi avem toate aceste binecuvântări de care ne bucurăm acum, pentru că am avut între noi oameni ai rugăciunii şi ai muncii.

Cine nu cunoaşte lupta rugăciunii, nu cunoaşte nici biruinţa lacrimilor, Cine n-a adus greul muncii, nu gustă nici uşurarea cântării. Aceştia nu cunosc ce fericit este să poţi plânge şi să poţi cânta.

Vai de cel ce nu poate avea lacrimi! Acela nu are nici o putere nici în durerea şi nici în bucuria lui.

Lacrimile sunt un dar de la Dumnezeu. Ce nefericit este cel ce nu are lacrimi, cel ce nu poate să plângă când sufletul îi este atât de încărcat şi nu-l poate uşura decât lacrimile !

Decalogul unei seri de toamnă

* Să fii bun! 

* Să fii blând cu cei care nu te iubesc! 

* Să întinzi mâna celor ce niciodată nu ţi-o vor săruta cu recunoştinţă!
* Să ierţi pe cei ce te distrug cu judecăţile inimii lor şi cu complotul frustrărilor ce le poartă în cuget.

* Să aduci cerul în ochii închişi şi să laşi nemurirea în cei fără de credinţă.
* Să nu te împiedici în vorbele de batjocură ale celor care nu l-au cunoscut pe Dumnezeu.
* Să nu crezi că ostaşul lui Hristos va avea biruinţă prin sabie, dacă el nu cunoaşte mirosul unei flori de pace.

* Să nu te însoţeşti cu cei care au adus iubirea în lacrimi confuze, bisericuţe de praf şi pe uliţi surpate.

* Să nu te încrezi în răni care nu se închid, ci numai în leacuri care leagă iubirea ta de iubirea lui Dumnezeu.

* Să nu ai părtăşie cu cei împătimiţi şi cu idolii pe care îi duc în propriul trup. Ei mereu vor sfărâma orice citadelă spre a-şi sluji "stăpânul".

* Să laşi pace celor ce vor război. 

* Să binecuvintezi pe cei ce te vorbesc de rău şi au făcut din tine preţul trădării lor.
* Să nu te alături celor care din laşitate se ascund după vorbe mari şi niciodată după fapte mari.

* Să fugi de cei ce nu aprind în ei entuziasmul dragostei de Hristos. Nu le ofensa patimile, moartea le este dragă şi distrugerea prin care trec visători.
* Să nu te răzbuni pe cei ce se laudă cu preţul vieţii tale. 

* Să nu faci din oameni un mit şi nici un mister, ei sunt mereu ape care trec peste pietrele morţii. 

* Să nu uiţi că raiul te aşteaptă pe tine, doar pe tine. Şi ca dar de intrare în Împărăţie mai adu pe cineva la poarta desăvârşirii. Un suflet, un gând, o speranţă! 

 Publicat de Cenaclul Lumină Lină

autor : Pr. Cătălin Dumitrean

Pescuirea minunată

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Predica rostită de către  Părintele Protopop Eugen Vasile Barz în duminica a XVIII-a după Rusalii (Pescuirea minunată - duminică, 25 septembrie 2011) la Biserica "Sfinţii Imparaţi Constantin şi Elena" din Atlanta, GA, fiind invitat la sfinţirea Casei Parohiale, alaturi de Prea Sfiintia Sa, Parintele Episcop IRINEU si preacucernicul Părinte Protopop Dumitru Păun, preot paroh de la Biserica "Sfântul Apostol Andrei", Washington, DC.

În fiecare zi e Vineri, fraţilor!

A apărut numărul 56 din Apostolat în Ţara Făgăraşului. Clik pe imagine
Iată un articol actual din acest număr:

„Trăim fiecare zi din viaţa noastră rostind cu buzele credinţa noastră şi... cam atât. Dovadă stau faptele noastre de fiecare zi: neiertările, certurile, clevetirile, desfrânările de toate felurile. Ne risipim în toată ziua printre firele de nisip şi prin norii cerului. Suntem rătăciţi şi orbi! Spunem despre noi că suntem creştini, dar bisericile noastre sunt mai mult goale. Procentele referitoare la cei ce caută biserica parohială sunt cutremurătoare. Nu sunt nici măcar 10% din cei botezaţi.

Preferăm în schimb grătarul la malul apei (sau iarbă verde, fără apă!) şi berea cât de rece. Vrem la mare şi la munte. Căutăm oare pe Dumnezeu printre firele de nisip de la malul mării? Sau poate în ceaţa (norul) de la munte? Numărăm firele de nisip degeaba şi orbecăim prin nori.Peste săptămână, uităm că înainte de sâmbătă e vineri. Problema este că viaţa noastră de creştini se desfăşoară ca şi cum e mereu sâmbătă şi niciodată vineri sau duminică. Cum să reuşim a ne veseli cu adevărat duminica dacă nu înţelegem „întristarea” zilei de vineri? Putem noi oare să înţelegem ce e dulceaţa dacă nu ştim ce e fierea? Nu uităm oare că Învierea vine după Răstignire? Iar astăzi e Vineri, fraţilor! Faptele noastre arată că e Vineri! Faptele noastre-L răstignesc zi de zi pe Mântuitorul nostru. Nici bucuriile noastre însă nu sunt cele care trebuie să fie, că nu facem grătarul pentru Înviere, ci pentru poftele noastre. Nu bem bere şi nu prăjim peşte cu gândul la peştele cu care-i aştepta Iisus cel Înviat pe malul apei pe Sfinţii Apostoli. Noi suntem cei care-L urcăm pe Hristos pe cruce şi, când ne spune că-i este sete, noi suntem cei care-I dăm oţet şi fiere. Dar noi facem asta nu numai vineri, ci o facem şi-n ziua Învierii. Batem cuiele în mâinile Lui chiar şi în ziua când El biruie pentru noi moartea şi ne ridică din păcat. Trăim din nefericire o zi de vineri ce nu se mai sfârşeşte şi nici măcar nu realizăm asta.De ce nu reuşim însă să ne bucurăm de înviere? De ce nu vrem să ne bucurăm de Înviere? Nu cumva nu vrem să-L dăm jos pe Hristos de pe Cruce? Nu cumva nu vrem să-L aşezăm în mormânt? Credinţa noastră şubredă e arătată de această teamă a noastră. Ştim că dacă-L dăm jos de pe Cruce şi-L aşezăm în mormânt, noi suntem cei care trebuie să-i luăm locul. Am vrea să-L urmăm în Înviere, dar fără să-L urmăm pe Cruce şi-n mormânt! Teama noastră ne ţine permanent departe de Bucuria cea Mare. Nu avem însă cum să învingem, de vreme ce nici nu vrem să începem războiul. Hristos ne îndeamnă la luptă („Îndrăzniţi! Eu am biruit...!”) iar noi ne declarăm invalizi cu speranţa că o să fim scutiţi de această luptă. Problema este însă că suntem pe acelaşi front cu toţii şi duşmanul nu cruţă pe niciunul din noi. Iar Hristos nu poate să ne ajute pentru simplul motiv că.... nu vrem să-L dăm jos de pe Cruce. Trebuie să înţelegem, până nu e prea târziu , că nu putem evita Crucea, orice am face. Fie ne răstignim (păcatele, poftele) acum, fie o să fim răstigniţi în veşnicie!”

Pr. Marius Demeter

Sursa: Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 56 - septembrie 2011

O, nu-s mai tari ispitele ca harul

O, nu-s mai tari ispitele ca harul
Ce l-ai primit ca să le poţi răbda,
Căci nu se cere-ntâi să urci Calvarul,
Ci-ntâi primeşti puterea a-l urca.

Credinţă, se cere, credinţă
Şi orice ispită o-nvingi.
Credinţă de-avea-vei credinţă
Puterea ispitei o stingi.

O, nu-s mai tari durerile-ntâlnite
Decât puterea care-o vei primi,
Că nu-s întâi poverile sporite,
Ci-ntâi primeşti puteri a suferi.

Nădejde, se cere nădejde
Şi orice dureri ai să-nvingi.
Nădejde, atâta, nădejde
Puterea durerii o stingi.

O, nu-s mai tari vrăşmaşii niciodată
Decât iubirea gata a-i ierta,
Că-ntâi nu vine ura-nverşunată
Ci-ntâi se va mări iubirea ta.

Iubire, se cere iubire
Şi orice vrăşmaş ai să-nvingi;
Iubire, atâta, iubire
Iertând, ura-ntreagă o stingi.

de Traian Dorz

Nu te făli cu ziua de mâine

Omul înţelept nu se făleşte nici măcar cu ziua de azi, fiindcă în orice clipă se poate întâmpla orice nenorocire. Câtă vreme omul nu-şi cunoaşte viitorul nici cu o clipă înainte, el se poate teme de orice. Nimeni nu-i sigur nicăieri, ci oricine este primejduit oriunde.

De aceea omul înţelept, care îşi cunoaşte cu adevărat starea sa, umblă totdeauna smerit şi lucrează totdeauna drept, pentru ca oricine l-ar cerceta să-l poată afla credincios în orice lucru încredinţat lui.

Fericit este orice om care îşi cunoaşte bine marginile până la care se cuvine să se întindă şi care nu trece peste limita bunei cuviinţe niciodată. Fericit cine ascultă cuvântul: Nu te făli cu ziua de mâine, căci nu ştii ce poate aduce o zi!

Să te laude altul, nu gura ta, un străin, nu buzele tale.

Planificarea muncii viitoare este înţelepciune şi prevedere. Împărţirea cu grijă a timpului, a muncii şi a hranei pentru ziua de mâine este cumpătare şi economie.

Punerea în ordine a oricărui lucru, pregătirea pentru iarnă, pentru lipsuri, pentru bătrâneţe – toate acestea sunt virtuţi alese şi fapte pline de cuminţenie la un om luminat şi la un popor cult.

Omul sau poporul înţelept care lucrează în felul acesta nu va fi niciodată lipsit.

Nu va fi niciodată surprins nepregătit.

Nu va umbla niciodată în gol.

Nu va fi niciodată zăpăcit sau neputincios.

Nu se va pomeni niciodată unde nu e locul lui.

Nici prea la dreapta, nici prea la stânga.

Nici prea cu unii, nici prea cu alţii.

Nici prea înghesuit, nici prea singur.

Şi, mai ales, nu va fi niciodată prea lăudăros şi încrezut.

O, Dumnezeule al Înţelepciunii, Te rugăm să ne dai totdeauna o bună judecată şi cumpătare în orice vorbă şi în orice lucru.

Nu ne lăsa să fim nişte lăudăroşi şi îngâmfaţi, ca să nu rămânem înşelaţi şi de minciună nicăieri şi niciodată.

Amin.

Traian Dorz

din " Hristos Pâinea noastră zilnică."

Depinde ce e important pentru oameni

Se povesteşte că un călugăr a fost nevoit a merge într-o bună zi într-un oraş mare, însoţit fiind de cineva foarte apropiat, din rudeniile sale. În mijlocul vacarmului din acea cetate, deodată monahul s-a oprit, pretinzând că a auzit un greiere. Uimit, tovarăşul său de drum nu l-a crezut. Trecând strada  şi căutând atent sub un copac, călugărul a găsit greierele, spre stupefacţia rudei sale.

„Trebuie că ai un auz supraomenesc!”, îi zise acesta. „Nu. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde însă de ce asculţi cu ele”, i-a răspuns monahul. „Nu se poate! Eu n-aş putea auzi un greiere în acest zgomot!” „Depinde de ceea ce este important pentru tine. Să facem o demonstraţie.”

Apoi monahul a scos câteva monede pe care le-a lăsat să cadă discret pe asfaltul trotuarului. Pe dată, cu tot zgomotul asurzitor al oraşului, toţi oamenii dimprejurul lor  şi-au întors capetele speriaţi că banii căzuţi erau ai lor. „Înţelegi acum? Totul depinde de ceea ce este important pentru oameni...”

Întrebări - tu cum răspunzi? ( XXIX)

"Oare ajunşi în atelierul lui Dumnezeu, acceptăm că şi lovitura ciocanu­lui şi a dălţii sunt mari binecuvântări în şlefuirea şi pregătirea noastră pentru cer? Ne place să privim ca binecuvântări cerul senin, pâinea întreagă pe masă, belşugul, sănătatea, dar care este reacţia noastră când trecem prin anumite încercări? Continuăm să-L iubim pe Mântuitorul nostru şi să-I fim credincioşi? " "Dragă suflete...oare tu ai gustat vreodată din "vinul" cel bun al cunoaşterii Domnului Iisus? Te-ai adăpat vreodată din harul şi dragostea părtăşiei Lui? Să nu-l crezi pe diavolul care îţi vorbeşte numai rău despre viaţa cu Hristos! Căci satana are tot interesul..." (Traian Dorz, din "Hristos - Sfinţitorul nostru" - Meditaţii, Rugăciuni şi Cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan, Cap. 2)

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Cuv. Nichita Stithatul

Cuviosul Nichita Stithatul, scriitor filocalic și ucenic al Sfântului Simeon Noul Teolog

"Celor ce sporesc în dragostea faţă de Dumnezeu, El le dăruieşte har îndoit, în timp ce pe cei robiţi lumii şi amăgirilor ei, Dumnezeu îi biciueşte cu ispite şi necazuri şi mai mari, până când vor ajunge şi ei, prin lacrimi, să câştige neplăcerea faţă de lucrurile văzute şi nestatornice, îndreptându-se spre Dumnezeu, sensul şi raţiunea lor supremă"

( Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre conştiinţă, în Filocalia…, Volomul VI, p. 261. )

„Bolile sunt folositoare celor începători în viaţa virtuoasă. Ele fac trupul neputincios, ca să-l ajute în vestejirea şi slăbirea aprinderii aflătoare în el; iar cugetul pământesc al sufletului îl subţiază, în vreme ce-i întăresc şi îi împuternicesc curajul, de poate spune după dumnezeiescul apostol: (2Cor.XII,10). Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de vătămătoare sunt ele celor ce-au sporit în ostenelile virtuţilor şi s-au ridicat deasupra simţurilor şi au ajuns la vederi cereşti. Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeieşti, le îngroaşă prin dureri şi greutăţi partea înţelegătoare a sufletului, o tulbură cu norul descurajării şi usucă lacrimile umilinţei cu seceta durerilor”

( Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre conştiinţă, în Filocalia…, Volomul VI, p. 248-249. ) 

Clepsidră de toamnă

Şi toţi ne-ndreptăm către moarte,

Iar nopţile vin mai devreme,

Abia mai deschidem o carte,

Că alte dureri ne sunt teme.

Nici eu nu mai ştiu ce e bine,

Sunt prea multe reguli de viaţă,

Deşi, din adâncuri îmi vine,

Să fiu însumi eu dimineaţă.

Dar vai, sunt o frunză pe lună,

Şi simt boemia latentă,

În mine frustrări se adună,

Căci noaptea îmi e permanentă.

Nu am o icoană de pace,

Iar luna mereu mă intrigă,

O dată e caldă şi tace,

O dată spre rău mă instigă.

Şi tot ce-am iubit pare apă

Un râu ce se duce spre mare,

Şi alte fântâni mă adapă,

Cu ciuture pline de sare.

Aşa o să-mi caut pustiul,

Bordeiul de piatră şi milă,

Acolo voi cere nisipul,

Cu care să sparg o clepsidră.

Iar voi ce citiţi, ţineţi minte,

Zâmbiţi, orice-ar fi să ne fie,

De plouă sau  nu în cuvinte,

E toamnă şi rană târzie.. 

 Publicat de Cenaclul Lumină Lină

autor poem: Pr. Cătălin Dumitrean

Eu n-am vrut să scriu versuri

Sursa: http://comorinemuritoare.ro

Un creştin adevărat e acela care ştie suferi.

"Despre însemnătatea suferinţelor în viaţa noastră creştinească aş putea scrie o carte întreagă. Voi spune aici pe scurt că sunt patru feluri de suferinţe.

1. Întâi e suferinţa care vine ca o pedeapsă pentru păcate şi ca o chemare, 
ca o solie a Tatălui Ceresc, să ne întoarcem din căile pierzării. O astfel de suferinţă sunt şi necazurile vremurilor noastre, care de ani de zile ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.


2. A doua este suferinţa ce ne vine ca o încercare a credinţei noastre.
O astfel de suferinţă a fost aceea a lui Iov din Biblie.

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Părintelui Arsenie Boca

"In urma cu 22 de ani, parintele Arsenie Boca a incetat din viata, in data de 28 noiembrie 1989. Inca din 1987 a aratat locul in care sa ii fie sapat mormantul, in curtea Manastirii Prislop. Mai mult, martorii povestesc ca in vara lui 1989 i-a cerut cuiva sa-i scrie pe crucea de lemn, pe care i-o facuse, anul mortii: 1989. 

Povestea este confirmata de preotul Craciun Oprea, dar care precizeaza ca insusi Nicodim, duhovnicul Manastirii Prislop, a facut crucea, pe care i-a si aratat-o cu cateva luni inainte ca Arsenie Boca sa moara. A fost inmormantat acolo unde a dorit, iar potrivit celor prezenti, a fost condus pe ultimul drum de circa o mie de credinciosi. 

 In ultimul an al vietii, Arsenie Boca a stat la Sinaia. Timp de 46 de ani, Securitatea a fost pe urmele lui. In Ardeal, dar si in Tara Fagarasului era recunoscut drept un vizionar. Deja circulau o multime de relatari despre puterea nepamanteana a parintelui.

 Zian, hirotonit Arsenie Zian Boca s-a nascut in 29 septembrie 1910, la Vata, in judetul Hunedoara. A absolvit in 1929 liceul la Brad, ca sef de promotie, iar apoi, timp de patru ani, a studiat la Institutul Teologic din Sibiu. Mitropolitul Balan l-a trimis la Bucuresti sa urmeze Institutul Belle Arte, timp in care realizeaza grafica primelor patru volume ale „Filocaliei”. 

In 1939 merge trei luni la Muntele Athos, iar in 1940 primeste numele de Arsenie. Doi ani mai tarziu este hirotonit preot si devine staret al Manastirii Sambata de Sus. In 1944 a plecat la Chisinau, unde a stat un an si a invatat pictura bisericeasca si poleitul icoanelor. In mai 1948 a fost arestat si a fost acuzat ca este legionar, lucru complet neadevarat. In 1947 a sprijinit organizarea, la Sambata, a unei intalniri a unor reprezentanti ai tuturor fortelor anticomuniste.

 Pe de alta parte, parintele Arsenie Boca a vizitat Castelul de la Bran, unde a fost in nenumarate randuri oaspetele principesei Ileana. 

A stat cateva luni in inchisoare, iar dupa acea perioada a fost mutat la Manastirea Prislop din judetul Hunedoara, unde a devenit staret...+

 In 1951 este arestat din nou si petrece noua luni la Ocnele Mari si la Canal. S-a intors apoi la Prislop, unde mai ramane sapte ani, pentru ca manastirea se desfiinteaza, iar lui Arsenie Boca i se interzice sa mai slujeasca.

Ajunge la Bucuresti, unde este angajat ca pictor muncitor la Schitul Maicii Domnului. De altfel, manastirea a fost transformata in camin de batrani si s-a redeschis abia in 1976... 

Parintele Daniel de la Varset isi aminteste ca in 1988 Arsenie Boca a tinut o slujba in care a vorbit despre sfarsitul dictaturilor. Era exact cu un an inainte sa izbucneasca evenimentele de la Timisoara. Parintele a intrezarit chinurile prin care va trece. Avea darul rugaciunii, iar multe persoane spun ca isi vedea si propriul viitor, suferintele si arestarea, dar nu se tulbura prea tare...

Cu doi ani inainte sa moara, Arsenie Boca a marcat locul in care isi dorea sa fie inmormantat: manastirea Prislop. Acest lucru este confirmat de catre Daniel de la Varset: „A decis atunci unde sa fie inmormantat si ce randuieli trebuiau urmate”... In data de 28 noiembrie 1989, Arsenie Boca a plecat la Dumnezeu. A fost adus la manastirea Prislop, unde a fost inmormantat in 4 decembrie, in locul pe care il alesese cu doi ani inainte. Potrivit lui Daniel, la inmormantare au participat in jur de o mie de persoane. Normal, in presa vremii nu s-a scris niciun rand despre decesul parintelui. Cam 30 de preoti au participat la ceremonia de inmormantare. Preotul Oprea a fost unul dintre ei: „Nu stia lumea ca a murit. Au venit credinciosii care au aflat...

( mai multe detalii aici - Sursa: Ziarul Replica Hunedoara) 

 "Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăm Lui pe noi înşine, pe viaţă."

"Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi." 

"Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu" 

"Nu suntem din maimuţă, dar mergem cu paşi repezi spre ea." 

Noi arăm la suprafaţă şi de aceea nu aflăm comoara „ascunsă".

Asemenea este împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea. 
Iarăşi, este asemenea împărăţia cerurilor cu un neguţător care caută mărgăritare bune. 
Şi, aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat. " (Matei 13, 44-46) 

Plină de un adânc înţeles este această asemănare, pe care a spus-o Iisus Mântuitorul. În ea se află taina şi înţelesul unei vieţi de creştin adevărat. Căci a fi un creştin adevărat şi a trăi o viaţă de putere creştinească nu înseamnă atât a nu face ceea şi ceea de frica focului din iad sau a face ceea şi ceea pentru că aşa porunceşte Dumnezeu, ci înseamnă mai ales a afla comoara cea ascunsă a împărăţiei lui Dumnezeu. Ştii tu ce înseamnă să afli această comoară?

Domnul ne priveşte de pe ţărm!

El, Domnul nostru a Căruia este mreaja, ai Căruia sunt peştii, Care ne-a trimis pe noi în slujba aceasta a Lui, ne priveşte pe toţi şi-l vede pe fiecare cum trage: cinstit sau necinstit, cu ceilalţi sau împotriva lor, spre ţărmul poruncit sau spre alt ţărm.

Cu gând unit sau cu gând dezbinat. Cu acelaşi duh sau cu altul. Domnul este foarte aproape, Ţărmul este foarte aproape. Ceasul întâlnirii cu El este foarte aproape!

Cum se înfăţişează înaintea Lui mreaja pe care o tragem noi?

Cum tragi tu?

Şi cu cine?

Vânturile se schimbă, dar marea este aceeaşi.
Vânturile sunt vremurile şi împrejurările, care se pot schimba, dar marea este Lucrarea Domnului, care rămâne aceeaşi pe totdeauna.
Adevăraţii ucenici pescuiesc pe orice vreme, folosind în fiecare împrejurare metoda cea mai potrivită.
Duhul înţelepciunii lui Dumnezeu îi călăuzeşte totdeauna cum să lucreze, numai dacă ei cer acest Duh de la Părintele Înţelepciunii (Iac. 1, 5). Şi dacă umblă apoi călăuziţi de El (Gal. 5, 22-23). Chiar şi marea uneori este agitată, alteori liniştită. Dar credincioşii pescari îşi vor face slujba mântuitoare în orice vreme şi în orice împrejurări, pescuind suflete.
Ei ştiu bine că Ţărmul este aproape şi că, în curând, totul va sfârşi în faţa Domnului.

Traian Dorz, 

 din "Hristos – slava noastră"

Stă în voia ta...

Grecii cei vechi aveau un fel de vrăjitor cu numele Apolon, care stătea la Delfis, într-o ascunzătoare, de unde răspundea la diferite întrebări.
Odată a mers la acest Apolon un om oarecare, viclean şi amăgitor. În mâinile lui avea o pasăre pe care o acoperise cu haina lui şi, ajungând în faţa locului de unde grăia Apolon, l-a întrebat pe acesta să-i răspundă de este pasărea aceea vie sau moartă.
 Omul acesta era viclean şi avea gând, de-i va răspunde că este moartă, să o arate aşa cum era: vie; iar de-i va răspunde că este vie, să o sugrume şi să o arate moartă şi într-acest chip să-l amăgească pe Apolon.
 Dar Apolon, cunoscând vicleşugul lui, i-a răspuns aşa: „Stă în voia ta, omule, să arăţi pasărea cum vei vrea: sau moartă, sau vie".

O pasăruică purtăm şi noi, iubite cititorule, ascunsă sub hainele şi lutul nostru. E sufletul, şi stă în voia ta şi a mea să avem această pasăruică cerească vie sau moartă, să avem un suflet viu sau unul mort. Dumnezeu ne-a dat ajutor şi dar să putem ţine vie această pasăruică, dar, pe de altă parte, omul are voie slobodă să o şi omoare. Însă cel ce şi-a omorât sufletul cu patimi şi fărădelegi, acela va trebui să dea seamă despre el în Ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii.

Părintele Iosif Trifa

din volumul ”Adânciri în Evanghelie Mântuitorului”

Care este porunca cea mai mare?

Şi, auzind fariseii că a închis gura saducheilor, s-au adunat laolaltă. Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii. (Matei 22, 34-40) 

 În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni zicea Iisus că „se cuprind toată legea şi prorocii". În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu Tatăl faţă de noi, făpturile Lui.  Izvorul şi puterea dragostei noastre este însuşi Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre... Dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul" (I Ioan 4, 10-11). „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8). Această învăţătură a dragostei creştine a predicat-o neîncetat Iisus Mântuitorul şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea sfântă. Ca pe un testament a lăsat Iisus Mântuitorul apostolilor săi cuvintele:

Ce pot să spună?

Ce pot să spună despre tine acei ce viaţa-ţi urmăresc, te socotesc lucrare sfântă a harului dumnezeiesc? Tu ştii, tu vezi, o, cercetează adânc şi-atent viaţa ta, chiar de te-nşeli pe tine însuţi, pe Domnul nu-L poţi înşela! Văd ei în viaţa ta lumină, în tot ce faci şi-n tot ce spui şi simt în viaţa ta de-acuma că eşti copil al Domnului? Văd ei pe-ogorul vieţii tale belşugul roadelor de Sus şi faţa ta arată pururi blândeţea feţei lui Iisus? Te văd ei liber de pământul şi lumea veacului de-acum şi mergi tu liniştit şi sigur pe-al neprihanei veşnic drum? Iisus te-a pus să fii lumină şi mărturie pe pământ; cum împlineşti porunca-I sfântă şi cum ţii sfântul legământ? El Şi-a făcut cu prisosinţă lucrarea pentru tine, blând; de nu-L asculţi cu umilinţă, vei da socoată în curând! de Traian Dorz

Calea crucii este „calea cea strâmtă ce duce la viaţă“.

Cititorule! Priveşte icoana de alături şi-ţi dă seama că pentru tine suie Hristos Golgota.

 Pentru păcatele tale şi ale mele, şi ale tuturor. Crucea pe care o duce Hristos pe umerii Săi, ca să moară pe ea, este darul prin care ne-a venit iertare şi mântuire de pieirea cea veşnică. 

Dacă tu ai înţeles acest dar al mântuirii tale prin Jertfa lui Hristos, apoi acest dar al Crucii îţi dă şi ţie putere şi tărie să mergi înainte după Hristos, ducându-ţi crucea ta.

 Acest dar al Crucii îţi dă puterea să birui păcatul şi să sporeşti în fapte bune. 

Cititorule! Ai înţeles tu acest dar şi, înţelegându l, „te-ai răstignit şi tu faţă de lume“? (Gal. 5, 24)…

„Că Tu cu mine eşti, Doamne!“… (Ps. 22, 4)

În Psaltire sunt aceste dulci şi plăcute vorbe. Dar mulţi citesc în Psaltire aşa, de-a alergarea, ca şi când te slobozi la fugă pe drum; şi de aceea nu-şi dau seama despre înţelesul cel adânc al vorbelor de acolo. 

Aşa citeam odată şi eu în Psaltire, dar de când trăiesc o viaţă hotărâtă pentru Domnul, de atunci altcum citesc şi altcum înţeleg.

 De atunci vorbele: „Domnul este cu mine“ îmi dau o încredere şi o tărie pe care toţi banii şi toţi oamenii pământului nu mi le pot da. De s-ar ridica împotriva mea munţi întregi de primejdii şi necazuri, eu nu mă tem, căci glasul Lui îl aud: „Nu te teme, căci Eu cu tine sunt ca să te scap şi să te mântui“ (Ieremia 1, 8).

 Dar vorbele „Domnul este cu mine“ îmi dau nu numai tărie şi încredere în vreme de necaz, ci îmi dau şi o datorie. Dacă „Domnul este cu mine“, trebuie să-mi dau seama că Domnul vede ce fac, ascultă ce vorbesc şi ştie ce gândesc.

 Dacă „Domnul este cu mine“ şi vreau să rămână cu mine, trebuie să mă duc numai acolo unde şi Domnul poate merge cu mine şi trebuie să stau numai acolo unde şi Domnul poate sta cu mine. Când cineva mă cheamă la crâşmă duminica, eu mă întreb: „Oare Domnul poate merge cu mine acolo? Ba! Atunci nici eu nu merg.

 Oare poate Domnul sta cu mine acolo unde se vorbesc vorbe murdare? Ba! Atunci nici eu nu stau. 

Oare rămâne Domnul cu mine când înşel, când sudui, când mint, când păcătuiesc? Ba! Atunci mă las de păcat şi mă ţin de Domnul“. 

Părintele Iosif Trifa,

 din "Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an."

Crucea înseamnă iertare…

Un împărat al Franţei (Ludovic al XII-lea), după ce şi-a ocupat tronul, a făcut o listă a tuturor vrăjmaşilor pe care ştia că i are în ţara lui. Înaintea numelui fiecăruia a pus câte o cruce. Auzind duşmanii despre aceasta, au fugit şi s-au ascuns, în credinţa că semnul crucii dinaintea numelui lor înseamnă că vor fi toţi omorâţi. Dar împăratul le-a trimis vorbă să stea liniştiţi în ţară, căci crucea pe care a pus-o lângă numele lor înseamnă iertarea lor. 

Cititorule! Eşti şi tu un păcătos? Te-a pus şi pe tine păcatul în vrăjmăşie cu Împăratul Hristos şi acum te temi de pedeapsa Lui? Nu te teme! Priveşte sus, la Crucea lui Iisus. Crucea Lui înseamnă iertarea ta şi a păcatelor tale. Oricât de păcătos ai fi, Împăratul Hristos vrea să te ierte şi te cheamă înapoi, în „ţara“ Lui, dacă te ai hotărât pentru căinţă, pentru îndreptare, pentru Împărăţia Lui.

 Părintele Iosif Trifa, 

 din "Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an"

Odată, un mire l-a chemat la ospăţ pe un prieten de-al lui.

– Te ascult, dragă prietene, a zis chematul, dar numai cu condiţia să mă laşi să-L aduc cu mine şi pe un prieten al meu.

– Cu tot dragul, a răspuns mirele.
În vremea ospăţului, după ce s-a gătit slujba cununiei şi masa (adică înainte de a se începe îmbătările şi vorbele uşoare), chematul s-a ridicat să plece.
– Cum se poate să pleci aşa curând? a întrebat mirele.
– Nu pot să rămân mai departe, a răspuns cel chemat. Prietenul despre care ţi-am spus când m-ai invitat este Domnul, şi acest prieten nu vrea să rămână mai departe, iar eu ascult de El, mă ţin de El şi mă duc cu El…
Acesta este, iubite cititorule, înţelesul cel adevărat al vorbelor „Domnul este cu mine“. O, cum s-ar schimba faţa acestei lumi când tot omul ar putea zice: „Domnul este cu mine…“ „Tu cu mine eşti, Doamne“!

Părintele Iosif Trifa, 

 din "Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an"

Oamenii şi întâmplările vor fi numai rama, învăţămintele vor fi tabloul...

„Nu vă opriţi la ramă - ci la tablou! Oamenii şi întâmplările se învechesc şi se uită, dar învăţămintele rămân, pentru că ele sunt Adevărul, iar El este Veşnic.

Pentru o cât mai bună înţelegere a acestora, vreau să spun aici o istorisire, o întâmplare despre care nu vă pot da o altă mărturie decât adevărul din ea însăşi. Dar lumina din ea vă va putea ajuta să înţelegeţi multe din cele ce vor urma, pe tot parcursul acestei mărturii.

Se spune în Biblie că atunci când Moise, omul lui Dumnezeu era pe munte pentru primirea Legii şi Poruncilor de la Domnul Dumnezeu, el a stat acolo în faţa Celui Prea-Înalt patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi...

Multe adevăruri trebuie să i se fi arătat lui Moise în timpul acesta acolo, dar cele mai multe din ele i-au rămas ascunse, fiindcă nu le-a putut înţelege atunci nici el. Dar şi din câte le-a înţeles, prea puţine a putut spune...Şi el era numai om.

După cum în Noul Testament este adeverit că în afară de cele scrise acolo mai sunt multe altele pe care le-a făcut Domnul, dar care nu s-au scris - tot aşa credem că sunt şi în Vechiul Testament.

000.000

În legătură cu aceste zerouri (nimicuri), numere ce înseamnă de şase ori tot nimica, iată ce a păţit un om: se întâlni odată cu un filozof şi începu a-i înşira laude despre femeia lui.
 -Nevasta mea e frumoasă! zise omul.
 La asta, înţeleptul scrise pe hârtie un 0, adică o nimica.
 -Nevasta mea e bogată...
 Filozoful mai scrise un zero: 00.
 -Femeia mea e de neam mare...
 Filozoful mai scrise un zero: 000.
 -Femeia mea e cuminte...
 Filozoful mai scrise un zero: 0.000.
 -Femeia mea e harnică...
 Filozoful mai scrise un zero: 00.000.
 -Femeia mea e blândă...
 Filozoful mai scrise un zero: 000.000.
 Acum erau şase zerouri lângă olaltă, adică de şase ori tot nimica. Atunci omul mai adaugă:
 -Femeia mea e o femeie cu frică de Dumnezeu şi cu purtări curate!
 La asta, filozoful scrise 1 înaintea celor şase zerouri: 1.000.000.
 Prin asta, cele şase zerouri deodată căpătară preţ şi se făcură un milion.
 Poate să aibă o femeie sau un om oricât de multe şi bune însuşiri; ele n-ajung nimic, dacă nu stau în fruntea lor credinţa, morala şi purtările bune.

Părintele Iosif Trifa

din „Tâlcuirea Evangheliilor Duminicilor de peste an”

Să ne rugăm împreună...

„Slavă veşnică acestui Nume Sfânt şi Nebănuit al Tău, Iisuse, Domnul şi Mântuitorul nostru. El este alcătuit din sunete pe care încă limba omenească nu le-a putut rosti, nici condei omenesc nu le-a putut scrie, nici cântare omenească nu le-a putut atinge!… 

Slavă veşnică acestui Sfânt şi Nebănuit Nume, în rostirea căruia este Biruinţă (Apoc. 19, 15)

Slavă veşnică Numelui Tău Minunat şi Sfânt, Iisuse Doamne, Numelui Tău mai presus de orice nume, în care se va pleca orice genunchi al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de sub pământ (Filip 2, 9-11). 

Slavă Numelui Tău, Iisuse Doamne, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor.Care eşti mai presus de orice puteri cereşti, având un Nume nespus mai minunat decât al lor (Evrei 1, 3). 

Slavă Numelui Tău prin care pământul s-a apropiat de cer, iar cerul s-a coborât până la pământ cu îmbrăţişare fericită şi înfrăţitoare. În acelaşi cântec de iubire şi în acelaşi duh înţelegător în care se iartă totul,se şterge totul,se acoperă totul, se împărtăşeşte totul. 

Slavă veşnică Numelui Tău încă negrăit de minunat şi Sfânt (Apoc, 19, 12), în care sunt cuprinse toate bogăţiile ştiinţei, înţelepciunii şi frumuseţii…

O, Te rugăm ajută-ne să trăim o viaţă înţeleaptă şi frumoasă,biruitoare şi smerită,iubitoare şi dreaptă, rodnică şi sfântă. Spre a ne putea bucura şi noi în veşnicie de părtăşia cu Numele Tău. De harul de a-l purta pe frunţile noastre. Şi de binecuvantarea de a ne împărtăşi din toate izvoarele fericite ce se vor revărsa veşnic spre ai Tăi din Numele Tău cel Minunat şi Sfânt (Apoc. 3, 12), Iisuse Doamne, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor…”

 Traian Dorz

 din „Hristos Comoara Psalmilor”

CRUCEA TRIMISULUI

Trimisul lui Dumnezeu în lume are întotdeauna parte de o cruce asemănătoare cu cea a Domnului. Că şi El a fost trimis de Tatăl pentru o misiune pecetluită în Săptămâna Patimilor cu Jertfa Crucii.

În perioada Postului Mare se face de multe ori referire la Iosif, fiul lui Iacov, ca fiind, cum nu se poate mai clar, prototip al Domnului. Chiar şi prima denie din Săptămâna Patimilor aduce iar amintirea acestui tânăr frumos, pentru a înţelege mai lesne că ceea ce s-a întâmplat cu Mântuitorul în zilele următoare şi cu toţi trimişii lui Dumnezeu peste veacuri este ontologic înscris în noi dintotdeauna.

Iacov îl trimite pe Iosif, fiul său, să vadă dacă sunt sănătoşi  fraţii săi şi oile (vezi Fac 37, 14). De sănătatea păstorilor şi a oilor se interesa Israel. Păstorii şi păstoriţii sunt mereu în atenţia lui Dumnezeu. El trimite profeţi la poporul Său, chiar pe Fiul Său Îl trimite, la plinirea vremii, şi pe atâţia până azi care să cerceteze clerul  şi poporul de sunt sănătoşi ori nu. Pe cei care păstoresc şi pe cei care sunt păstoriţi. Noi am zice, pe altă parte, pe fraţii de răspundere şi pe adunările ce-i urmează.

Şi Iosif ajunge la Sihem, unde ştia de la tatăl său că ar fi fraţii lui cu oile. Dar aceştia au părăsit păşunea de aici şi s-au dus cu turmele în altă parte, la Dotain. S-au înţeles între ei, i-a zis lui  Iosif omul acela care l-a aflat rătăcind pe câmp în căutarea fraţilor săi. S-au sfătuit să ducă oile în altă păşune,  unde nu-i trimisese tatăl lor. Ştia şi trimisul tatălui, Iosif, că la Sihem trebuia să-i afle şi acum iată-i nicăieri.

Suferinţă

Suferinţă...
Crin din care Domnul Şi-a-mpletit cununa
Mulţi te plâng când mergi la dânşii,
Eu te cânt întotdeauna -
Căci în leagănul tău dulce
Când m-a pus întâi durerea
Am văzut la căpătâiu-mi,
Veghetoare, mângăierea.


Suferinţă soră scumpă
Ce mă porţi de-atunci cu tine,
Câte bucurii în suflet mi-ai dat tu
Printre suspine!
Tu m-ai învăţat,
Gunoaie şi-amăgire şi ispită -
Să le văd acelea câte vine lumea să-mi promită.


Şi să aflu ce comoară e primirea slavei sfinte
Şi cunoaşterea iertării,
Şi iubirea ei fierbinte,
Şi-a încrederii odihnă, şi-alinarea cea plăcută
Care-o lasă mâna dulce peste lacrima tăcută.


Tu mi-ai dezvelit în suflet zări necunoscute mie,
Gura, tu mi-ai pus să cânte;
Mâna, tu mi-ai pus să scrie...
Şi-n iubirea armoniei salbe şi cununi s-adune
Fericit cu ele chipul Domnului să-L încunune.


Suferinţă, suferinţă,
Astăzi când spre ceru-albastru
Pe-a recunoştinţii aripi
Zboară gândul meu sihastru,
Eu Îl rog pe-Acel ce Crucea a purtat-o-n umilinţă
Să mă facă să-ţi ştiu preţul
Şi frumseţea, -
Suferinţă!...

Traian Dorz

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfântului Arhiepiscop și medic Luca al Crimeei (1877- 1961)

Despre viata Sfântului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist înzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta în temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: “Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul.”. Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu în anii terorii bolsevice. După anii petrecuti în închisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord în timpul războiului cu Germania nazistă, episcopul-chirurg salvează vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicină face ocolul lumii. La adânci bătrâneti, lipsit de vederea trupească avea să răspundă mirării stârnite de liturghisirea lui fără gres prin următoarele cuvinte: „Cel ce si-a închinat viata Domnului nu poate fi niciodată orb fiindcă Dumnezeu îi dă lumină la fel cu cea de pe Tabor”. Viaţa Sfântului Ierarh Luca este o dovadă vie, izbitoare, a modului în care urmarea conştiinţei aduce după sine minunatul acoperământ al harului dumnezeiesc, care te păzeşte, întăreşte şi izbăveşte din toate năvălirile ispitelor şi primejdiilor. Mulţi ne întrebăm ce vom face în vremuri de prigoană, cum vom avea alături de noi ajutorul dumnezeiesc când necazul cel mare va veni. Viaţa Sf. Luca, doctorul fără de arginţi şi ierarhul mărturisitor, stă ca un răspuns strigat către noi: ascultaţi de conştiinţă, şi veţi avea harul lui Dumnezeu asupra voastră. ( Sursa )

 "Cum ne este inima, aşa ne este şi viaţa. Dacă inima este curată, sfântă, pătrunsă de dragoste fierbinte faţă de Domnul Iisus Hristos, toate faptele, toate gândurile, toate opiniile noastre sociale şi politice, toată filosofia noastră de viaţă vor fi pătrunse de această simţire, de aceste sfinte porunci ale inimii – şi atunci din vistieria cea bună a inimii noastre vom scoate roade bune în tot ce facem, şi în primul rând în viaţa de zi cu zi, în legăturile noastre cu cei din jur. Iar dacă în inimă domnesc răul şi întunericul, oricât de bună ar fi orânduirea socială şi politică, oricât ar fi de drepte legile, omul va face rele. Nici un fel de legi, nici un fel de orânduire socială nu pot înfrâna inima omenească."

  (Sf. Luca al Crimeei – LA PORŢILE POSTULUI MARE, Predici la Triod; Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004)

Frumoasa noastră cruce

Fraţii noştri nu trebuie să plângă niciodată din durere, ci numai din iubire.
Nici în viaţă, nici în moarte, cei uniţi de Dumnezeu prin iubire nu trebuie să se mai despartă niciodată.
Săbiile şi scuturile lor să lupte alături.
Mâinile lor să lucreze şi să se roage împreună.
Capetele lor să odihnească, în clipele cele mai neuitate, unul pe umărul celuilalt.
Paşii lor să meargă alături pe orice drum şi pe orice vreme.
Pâinea să şi-o frângă împreună.
Apa să şi-o bea din acelaşi vas.
Durerea să şi-o împartă frăţeşte, ca pe pâinea lor.
Bucuria să şi-o simtă la fel
Iar crucile lor să aibă acelaşi acoperiş.
Pentru ca învierea lor să fie în aceeaşi clipită. Iar veşnicia lor, îmbrăţişată.

Faţă de vrăjmaşi, Hristos a avut o iertare fără condiţii.

„Îngăduiţi-vă unii pe alţii,

 şi dacă unul are pricină să se plângă de altul,

 iertaţi-vă unul pe altul.

 Cum v-a iertat Hristos aşa iertaţi-vă şi voi.„

 (Coloseni 3, 13)

 Îngăduiţi-vă unii pe alţii – spune Cuvântul Domnului aici – şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. 

Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. 

Aceasta este singura judecată la care are dreptul să se ducă un adevărat credincios al lui Iisus: judecata iertării. 

Acesta este singurul drept al omului duhovnicesc: dreptul de a ierta. Aceasta este singura răzbunare îngăduită sufletului născut din Dumnezeu: iertarea. 

O iertare cum a avut şi el din partea lui Hristos.

O iertare totală. O iertare imediată.

 O iertare pe totdeauna.

"Luaţi-mi Biblia, şi mi-aţi luat totul"

"...Sunt zece ani de când am început să citesc întâia dată în Biblie. Atunci, la început, mi se părea Biblia o carte ca oricare alta, dar citind-o regulat, şi azi şi mâine, am aflat în ea o comoară nebănuită. Am aflat în ea comori pe care niciodată nu mi-aş fi putut închipui că le are, de nu le aflam chiar eu. Astăzi, de câte ori citesc Biblia, îmi pare că am intrat într-o mină de mărgăritare scumpe. Din ce intru şi din ce sap mai adânc... dau peste noi şi noi comori. Toată tăria mea este Biblia. Ea mă însoţeşte, mă îndeamnă, mă luminează şi mă întăreşte în toate împrejurările vieţii mele. Ea îmi dă căldura inimii şi lumina minţii ca să-L aduc pe Hristos în orice chip la cunoştinţă (Filip. 1, 18 ). Ea îmi dă toate armele ce trebuie unui «nebun ostaş al lui Hristos». Acum, după zece ani, simt că Biblia face parte din însăşi viaţa mea. Biblia este o parte întregitoare, o lipsă a vieţii mele, întocmai ca şi apa pe care o beau, ca aerul ce-l răsuflu şi pâinea ce o mănânc. În fiecare zi citesc în Biblie, pentru că simt o sete a sufletului ce mă mână ca pe un cerb (Psalm.41), să mă adăp la izvoarele ei. Simt o foame a sufletului care mă mână să caut cuvintele ei şi să mă hrănesc cu ele în fiecare zi (I Tim. 4, 6). Biblia este legătura mea zilnică cu Mântuitorul.

Creştinii de azi caută mântuirea în afară de Hristos, în afară de o viaţă trăită cu El.

“Şi L-a întrebat un dregător, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu. “

 (Luca 18, 18-27)

Să cercetăm înţelesul acestei evanghelii. Întâi să ne întrebăm: de ce a venit tânărul la Iisus? Ce l-a adus la Iisus, căci avea şi avere şi avea şi paza Poruncilor? A venit la Iisus, pentru că nici una, nici alta nu-i dădeau liniştea şi pacea sufletească. Sufletul nostru se doreşte spre izvorul păcii şi fericirii: spre Iisus Mântuitorul. Tânărul din evanghelie plecase spre acest izvor pentru a veni la El, dar, vai, nu L-a aflat. El îi adresează Domnului cuvintele: „Învăţătorule bune“; el venise la Domnul ca la un mare cărturar, ca la un rabin învăţat; de aceea Mântuitorul îi răspunde: „Ce Mă numeşti bun?“ Mântuitorul vede îndată sufletul acestui tânăr; îl vede stăpânit de patima iubirii de avuţii, vede înlăuntrul lui idolul iubirii de avuţii. „Încă una îţi lipseşte – îi zice Domnul: leapădă-te de avuţiile tale şi vino după Mine“. Adică Mântuitorul zicea: „Tu, tânărule, ţi-ai făcut un idol din bani şi din averi…

Vine cineva adesea

o poezie  în lectura autorului - Traian Dorz

 

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului

 din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Vine cineva adesea pe la via ta,

Să se uite şi să vadă ce rod are-n ea;
Dacă până azi la tine n-a fost rod frumos,
Lasă azi să-ţi are via plugul lui Hristos.

Vine Cineva adesea pe la uşa ta,
Spre-a vedea cum se deschide mâna ta spre-a da;
Dacă până astăzi săracul l-ai primit spinos,
Lasă azi să-ţi intre-n suflet mila lui Hristos.

Vine Cineva adesea la Scriptura ta,
Ca s-o-ntrebe şi să vadă cât citeşti tu-n ea;
Dacă până azi cititul ţi-a fost îndoios,
Ia, de azi, şi-ascultă zilnic Carte lui Hristos.

Vine Cineva adesea-n cămăruţa ta,
Ca să vadă rugăciunea cum ţi-o faci tu-n ea;
Dacă până azi ţi-ai dus-o slab şi somnoros,
Cheamă-L azi să ţi-o aprindă Duhul lui Hristos.

Vine Cineva adesea pe la munca ta,
Ca să-ţi vadă conştiinţa care-o pui în ea;
Dacă până azi aceasta n-ai făcut voios,
Fă-ţi-o de-astăzi înainte cum ţi-o vrea Hristos.

Oare nu-L simţi tu pe-Acela Care-n viaţa ta
Caută naşterea cea nouă – dac-o ai în ea?
Dacă până azi, în toate, plâng numai uitări,
Ia de astăzi hotărârea unei mari schimbări.