Se povesteşte că un călugăr a fost
nevoit a merge într-o bună zi într-un oraş mare, însoţit fiind de cineva foarte apropiat, din rudeniile sale. În
mijlocul vacarmului din acea cetate,
deodată monahul s-a oprit, pretinzând
că a auzit un greiere. Uimit,
tovarăşul său de drum nu l-a crezut. Trecând
strada şi căutând atent sub un
copac, călugărul a găsit greierele,
spre stupefacţia rudei sale.
„Trebuie că ai un auz
supraomenesc!”, îi zise acesta. „Nu. Urechile
mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde însă de ce asculţi cu ele”, i-a răspuns monahul. „Nu se poate! Eu n-aş putea auzi un greiere în acest
zgomot!” „Depinde de ceea ce este
important pentru tine. Să facem o demonstraţie.”
Apoi monahul a scos câteva monede pe care le-a lăsat să cadă discret pe asfaltul trotuarului.
Pe dată, cu tot zgomotul asurzitor al
oraşului, toţi oamenii dimprejurul lor
şi-au întors capetele speriaţi
că banii căzuţi erau ai lor. „Înţelegi acum?
Totul depinde de ceea ce este important pentru oameni...”
Din totdeauna, de la căderea în
păcat şi până la sfârşitul vremurilor,
mereu în jurul nostru, în vacarmul negustoresc al inimii noastre, cineva lasă să cadă mai mult sau mai puţin discret arginţii vânzării. Pe caldarâmul sufletelor noastre, parcă mai mult ca oricând, se târguiesc monedele ruperii
de Dumnezeu, într-o ispită a
urechii care devine atitudine normativă
în viaţa noastră de zi cu zi.
Glasul lui Dumnezeu, glas de tunet,
cu o dulceaţă sfielnic de
seducătoare, nu este altul decât cel pe care l-au auzit toţi oamenii mari ai Neamului, care s-au
făcut punte de lumină dinspre pământ
spre Cer, trăgând istoria după ei, îndumnezeind locuri şi stări ale lumii acesteia. Acelaşi glas
dumnezeiesc cheamă şi azi, parcă mai mult ca oricând, la aşezare bucuroasă sub tâmplă de Cer, în inima
lui Dumnezeu, deschisă mereu cu
sfâşiere largă către toţi cei care se
reîntorc înspre acasă. E imaginea
aceea, durut de grea, a Acelui Dumnezeu în
veşnică stare de Cerşetor la inima
fiecăruia dintre noi, bătând la poarta inimii, pentru aleasă găzduire.
Între glasul lui Dumnezeu şi glasul vremurilor, mai mereu însă alegem zăngănitul monedelor
vânzării pe caldarâmul unei conştiinţe
pervertite de păcat, de cădere. Gânditorii de oarecând credeau că omul este ceea
ce mănâncă, înţelegând foarte bine
prin aceasta că lucrurile care ne hrănesc, la un
moment dat ne vor înrobi, ne vor induce un anumit mod de raportare la viaţă, la cele care
transcend simpla nevoie de amânca pentru a trăi. Dacă privim şi ascultăm zilnic ştirile
morbide şi gâlcevitoare ale televiziunilor, cu siguranţă urechile noastre se vor fixa doar pe ceea ce
este urât şi rău. Dacă ascultăm doar bârfele şi clevetirile
celor din jur, urechile noastre vor
fi mereu ocupate să dea curs şi
prioritate altor glasuri, înăbuşind adumbrirea de glăsuire a lui
Dumnezeu către noi. În avalanşa de
zgomote ale lumii acesteia, se ridică parcă tot mai multe şi mai persistente glasuri ale monedelor chemării la
păcat, la asurzire de Dumnezeu.
„Depinde ce e important pentru
oameni...”, era cheia în care opera
monahul nostru, pentru a-şi feri sufletul de moarte. „Nu Dumnezeu este Cel care
condamnă, ci omul este cel ce face
alegerea! Pentru că el intră în veşnicie cu păcatele de aici şi astfel aduce
iadul cu dânsul...”, completa undeva avva Petroniu
Prodromitul, vorbind despre aceleaşi ispite
ale ruperii de Dumnezeu.
În jurul nostru mereu cad monedele ispitirii. Aşa a fost din totdeauna. Şi aşa va mai fi cât încă va
mai îngădui Dumnezeu. În acelaşi timp
însă greierii cântă, frunzele foşnesc, apele
curg... Depinde ce e important pentru noi, oamenii, să auzim. Doar în puterea şi voinţa noastră stă alegerea.
Romeo Petrașciuc
articol publicat în
săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului“Iisus Biruitorul” Anul
XXII, nr. 16 (784) 11–17 APRILIE 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu