Când viața se clatină într-o clipă…

 

Duminică 31 august, noaptea, estul Afganistanului a fost zguduit de un cutremur devastator, cu magnitudinea de 6,0 grade. Bilanțul este cutremurător: peste 1.400 de morți și peste 3.100 de răniți. Sate întregi au fost puse la pământ în provinciile Nangarhar, Kunar și Laghman. Casele, amintirile și speranțele oamenilor s-au transformat în ruine.

            „Nu s-au oprit căutările”, spun autoritățile. Salvatorii și localnicii sapă cu mâinile goale printre dărâmături, sperând să mai găsească suflete vii. În spitalele din Jalalabad, sute de pacienți se luptă pentru viață, cu răni la cap, spate, abdomen și picioare. ONU avertizează că sute de mii de persoane ar putea fi afectate, într-o țară unde oricum 85% din populație trăiește cu mai puțin de un dolar pe zi.

            Imaginile sunt greu de privit. Oameni rămași fără nimic. Părinți care își caută copiii. Comunități întregi puse la pământ.

            Și atunci, aici, departe de tragedie, apare întrebarea: noi ce facem cu viața noastră de azi?

             Trăim în grabă, nemulțumiți, frustrați de lucruri mărunte: un drum aglomerat, o factură prea mare, o dorință materială neîmplinită. Uităm cât de mult avem deja. Uităm că ne trezim într-o casă care nu s-a prăbușit peste noi, că putem să mergem la muncă sau la școală fără să ne fie teamă de bombe sau de gloanțe.

            Uităm că viața nu are garanții. Un cutremur, o veste, o secundă pot schimba totul. Și atunci ce rămâne? Rămâne ceea ce am trăit conștient: iubirea, recunoștința, gesturile de bine, rugăciunile noastre.

 

Întrebările care dor

 

            Dacă mâine totul s-ar opri, ce ar rămâne în urma mea?

            Am trăit cu adevărat sau doar am alergat după lucruri trecătoare?

            Am spus celor dragi cât de mult îi iubesc?

            Am ales să fiu recunoscător pentru ziua de azi?

            Dar mai ales: cum stau în fața lui Dumnezeu?

            Sunt întrebări care nu dau pace. Dar sunt întrebări necesare. Pentru că doar așa putem trage o linie și putem decide să schimbăm ceva acum, nu mâine.

 

            Tragediile din jurul nostru ne reamintesc un adevăr dureros: viața este fragilă și scurtă. Putem construi case, planuri, cariere, dar într-o clipă totul poate dispărea.

            De aceea, chemarea de azi este mai mult decât la recunoștință. Este o chemare la pocăință, la întoarcere sinceră la Dumnezeu. Pentru că nu știm când va veni sfârșitul, dar știm că nimeni nu va scăpa de ziua în care va sta în fața Judecătorului.

           

Ce putem face pentru ei. Ce putem face pentru noi.

 

            Poate că material nu putem ajuta prea mult oamenii din Afganistan. Dar o rugăciune putem trimite. O rugăciune care să le aducă alinare lor și care să ne înmoaie și nouă inimile..

            Și, dincolo de asta, putem alege să ne trăim viața mai conștient.

            Să fim mai buni. Să fim mai recunoscători. Să nu mai amânăm gesturile simple.

            Dar mai ales: să nu mai amânăm pocăința. Pentru că ziua de mâine nu e promisă nimănui.

 

            Astăzi, semnalul de alarmă este clar: oprește-te o clipă, privește în jur, mulțumește pentru ceea ce ai, întoarce-te la Dumnezeu și trăiește cu adevărat.

 

            Sorin Micuțiu

02.09.2025