Timpul şi Sufletul... Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.(William Shakespeare) Iar Sufletul, este o scânteie divină ce şi-a uitat aripile în inima Creatorului, ...rămânând cu două răni adânci
ce sângerează lumină.
O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit.
În prima dimineaţa din noua casă , în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon .
CE CEARCEAFURI MURDARE ÎNTINDE VECINA NOASTRĂ ÎN BALCON... !
Cred că are nevoie de un nou săpun...poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile !
Soţul ei privi şi rămase tăcut.
Şi aşa, la fiecare două sau trei zile femeia repeta observaţiile, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare.
După o lună femeia rămase surprinsă văzând că vecina sa întindea cearceafuri mut mai curate şi îi spuse soţului ei: Priveşte, a învăţat să spele rufele! O fi învăţându-o altă vecină??
Soţul ei îi răspunse:
"Nu, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre ! "
Viaţă este aşa! Totul depinde de curăţenia ferestrei sufletului nostru prin care observăm faptele. Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne verificăm şi să ne curăţăm sufletul pentru a putea vedea clar. Atunci am vedea mai clar puritatea sufletească a celorlalţi...
Când ne gândim la sfinţi, ne gândim că ei au făcut toate lucrurile perfect fiindcă ei sunt într-o legătură specială cu Dumnezeu, cu Duhul Sfânt. V-aţi gândit vreodată că sfinţii au scris cele mai frumoase poezii?!...Iată în versurile ce urmează un astfel de exemplu...citeşti cu respiraţia tăiată...
- Fericitul Augustin -
Târziu Te-am iubit
Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit.
Tu erai înlăuntrul meu Şi eu eram în afară şi acolo Te căutam şi mă aruncam eu – cel ce şi-a pierdut frumuseţea – asupra acestor lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut.
Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista.
M-ai chemat – şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea. Ai strălucit Şi ai alungat iubirea mea. Ai răspândit o mireasmă şi am respirat-o şi acum suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi am luat foc, arzând după pacea Ta.
Fericitul Augustin (354 - 430)
PS. Eu am descoperit-o acum doi ani aici, pe Forumul Oastei Domnului şi nu pot uita clipa aceea în care am citit-o...Mulţumesc, Sorin, pentru postarea ei atunci!
Se spune că odată un prinţ oriental bogat a anunţat că este în căutare de un birjar. Trei oameni au cerut să fie angajaţi în acest servici. Primul a privit peste marginea prăpastiei şi a zis că el ar putea conduce trăsura regală la distanţă de circa un metru de margine. Al doilea, vrând să-l întreacă pe primul, a zis că el ar putea să conducă şi la o jumătate de metru de marginea repezişului. Al treilea s-a dat îndărăt şi a zis prinţului: "Înălţimea Voastră, eu aş sta cât mai departe de marginea prăpastiei". "Tu eşti omul pe care-l caut", a zis prinţul, "fiindcă n-am de gând să las pe cineva să mă ducă la moarte fără să fie nevoie".
Dragul meu, se spune că fiecare loc de munca îşi are propriile reguli nescrise pe care trebuie să le înveţi cât mai repede şi să nu te abaţi de la ele, să fim foarte atenţi la aceste reguli. Unul din lucrurile foarte neplacute pe care l-am văzut în prima mea zi de lucru, a fost barfa. Am realizat tentaţia de a „cădea” în ispita barfei dar şi riscul de a fi considerat „dubios” sau „pocăit” dacă nu te laşi atras în barfa majoritatii. Este imposibil să fii prieten cu toţi colegii, este imposibil să-i placi pe toţi dintre ei, însă nu te lăsa dus de valul majorităţii. Nu-ţi bârfi colegii. Nu încerca să te faci popular într-un grup bârfindu-i pe ceilalţi colegi. Vei da dovadă că nu eşti un creştin adevărat. „Florii i se cere parfum, iar omului politeţe” (Proverb indian) De vreme ce fiecare persoană merită să fie tratată cu respect, trebuie să avem grijă cum ne purtăm unii cu alţii. Bârfa este un păcat şi acest păcat iese din gura oamenilor păcătoşi ca un focar de infecţie pentru suflet şi trup.
„Clevetirea creşte ca o buruiană, năravul acesta este atât de primejdios, fiindcă în ochii lumii pare a fi cel mai uşor păcat. A cleveti, a defăima sau a ponegri înseamnă a te face judecător fratelui tău, aproapelui tău. Dând în vileag scăderile aproapelui, murdărindu-i numele bun, osândindu-l, din ură sau din simplă plăcere, clevetitorul se otrăveşte singur. El nu face altceva decât să spună ce a auzit de la alt clevetitor, cu născociri, exagerări sau adevăruri spuse numai pe jumătate, minciuni, şoptiri spurcate la ureche şi aşa mai departe. Aceasta este meseria clevetitorului, ca şi a diavolului, că şi diavolul cleveteşte şi pârăşte pe toţi creştinii la Dumnezeu, aşa după cum spune Sf. Scriptură. După ce ne învaţă el, spurcatul, să facem toate relele, ne prinde şi scrie în cărţile lui păcatele şi răutăţile pe care tot el ne-a învăţat să le facem şi, apoi, dă fuga la Dumnezeu şi ne pârăşte. Aşa şi clevetitorul. Când defăimăm pe cineva, nu ni se pare că facem vreun rău, căci zic unii că fac doar puţin haz ca să treacă timpul şi să mai râdă câte puţin.
Iată, însă, ce ne spune Sf. Scriptură, care ne arată clar că ne înşelăm cumplit. Duşmanii proorocului Ieremia, citim în Vechiul Testament, se sfătuiau împotriva lui, zicând: "Haideţi să-l ucidem cu vorba!". În Pildele lui Solomon citim că limba clevetitorului este asemenea unei săgeţi sau săbii ascuţite, iar Ap. Iacob spune că limba clevetitorului este plină de otravă de moarte. Într-adevăr, ca nişte săbii sunt limbile cele învenitate ale clevetitorilor. Soră şi frate creştin, dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul, nu asculta de gura lumii; ai apucat pe calea mântuirii, mergi cu îndrăzneală şi cu fruntea sus pe această cale sfântă pe care au mers apostolii, martirii şi mucenicii, moşii şi strămoşii noştri. Pe aceştia îi fericeşte Mântuitorul când zice: "Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine!" ” ( Pr. Visarion Iugulescu )
Chiar dacă atmosfera de la servici este ca între prieteni, creştinului adevărat nu-i este perimis să umble în căile păcătoase ale lumii, pentru că el umblă pe urmele Domnului Iisus. „Trebuie să ne comportăm totdeauna politicios, ca şi cum ar fi faţă de Domnul!” (Clement de Alexandria) Dacă vom reuşi să stăm departe de toate acestea, vom vedea mai târziu, că ei (colegii noştri) au fost atenţi la tot ceea ce am făcut sau am spus noi şi chiar dacă nu am fost ca ei, chiar dacă am fost etichetaţi ca „dubios” sau „pocăit”, mai tarziu, când o să aibă nevoie de noi, de sinceritatea noastră şi nu de bârfă o să apeleze cu încredere la sfatul nostru, la părerie noastre vis -a - vis de o problemă sau alta. Nu întâmplător, politeţea a fost comparată cu o cheie de aur, care deschide toate porţile. Manierele sunt o oglindă în care fiecare îşi arată faţa.
Costeluş stătea culcat pe iarbă, pe spate, cu ochii mari deschişi către cerul senin. Soarele se pregătea să apună şi colora cerul în partea dinspre apus ca nişte petale de trandafiri…Din partea cealaltă a cerului apărură câţiva nori pufoşi ce păreau a fi din vată de zahăr ars. Unul din ei era colorat în roz…Se mişca încet şi îşi alungea forma…Acum părea o pară…Lui Costeluş i se păru aşa de interesant, aşa că hotărî să urmărească să vadă ce formă va mai lua norul…Treptat, treptat, norul se transforma într-o inimă…Într-o inimă de foc fiindcă soarele îl lumina cu ultimele lui raze portocalii înainte de apus…
Îi plăcea inima aceea…Se gândea: poate e inima lui Dumnezeu! Că doar El are o inimă aşa de mare!...Îşi duse mâna în dreptul pieptului, acolo unde bătea ritmic inimioara lui…Îi spusese tata că nu e mai mare decât pumnul lui de copil, dar cu toate acestea, îl face să poată să trăiască…Şi îi mai spunea tata că fără inimă nimeni nu poate trăi…
Stând aşa, dus pe gânduri prea serioase pentru un băieţel de 8 ani, observă că inima de pe cer se transformase…Acum părea un îngeraş cu aripile strânse. Costeluş se gândi: oare de ce ţine aripile aşa? Sunt rănite? Cum poate să zboare fără aripi?...Îşi imagina cum va cădea, şi poate va cădea chiar lăngă el, şi îi va lega rănile, apoivorsta de vorbă ca doi vechi prieteni…Dar norul se transormă iar într-un ghemotoc uriaş de vată de zahăr colorat…
Costeluş îşi auzi inima bătând…Încercă să aleagă cea mai frumoasă imagine din toate cele văzute pe cer…S-a gândit, s-a răzgândit…,,Dacă aş avea o vată de zahăr aşa de mare, m-aş sătura şi aş da la toţi copiii…Dar, se va termina în curând…Dacă aş avea o pară uriaşă, am mânca o parte aşa cum e, proaspătă, din altă bucată ar face mama compot şi din rest ar face dulceaţă…Of! Prea mult dulce!...Dar, dacă ar avea o inimă mare ca norul de pe cer? Mmm…nu ar încăpea în piept…Şi chiar dacă ar veni îngeraşul acela uriaş cu aripi frânte, mă tem să nu plece”…Se întristă…apoi începu a plânge…Aşa l-a găsit tată lui, când soarele nu mai era, şi mantia albastră a serii îşi întindea faldurile peste dealurile şi văile din apropierea satului…
-Costeluş, ce s-a întâmplat? Ai adormit aici? Ai visat urât?...îl întebă tatăl speriat.
-Nu, tăticule! M-am întristat…darnu, nu vreau să te întristez şi pe tine…spuse Costeluş.
-Dragul meu copilaş, orice tătic e mai puternic decât copiii lui…Inima lui poate duce multe poveri şi tristeţi…În inima lui se transformă toate în zâmbete şi îmbrăţişări…Pune tristeţea ta în inima mea şi vei vedea…
-Tată, inima ta e mai mare ca inima mea?
-Da, puişor! E mai mare fiindcă şi eu sunt mai mare…
-Dar copiii nu pot avea inima mare, cât pieptul?
-Ba, da, copile drag! Orice om poate avea inima mult mai mare când îi iubeşte pe toţi semenii…când le face bine…când îşi lărgeşte inima pentru a încăpea cât mai mulţi în ea…
-Tată, vreau oinimă mare, fiindcă am înţeles că cei cu inimă mare sunt ca nişte îngeri…
Tatăl avea toată roua serii în ochii lui obosiţi după o zi de muncă…Dar minunea de copil l-a înviorat nespus…
L-a luat pe Costeluş în braţe, l-a strâns la piept şi au stat aşa până şi-au auzit inimile bătând…
Costeluş se înveseli, fiindcă a înţeles că, să ai inimă înseamnă să ai viaţă, şi a mai înţeles că, să ai inimă mare înseamnă să fii ca un înger…
Au plecat spre casă ţinându-se de mână!
Înainte de culcare s-a rugat spunând:
- Doamne, îţi mulţumesc că am inimă , că am viaţă…Fă inima mea mai mare, ca a unui îngeraş, ca să am viaţă de îngeraş...să aduc numai bucurii... !
- Noi suferim pentru că merităm, dar Domnul Iisus cu ce a greşit? Ce este crucea noastră în comparaţie cu Crucea Lui? Să primim crucea ca pe o binecuvântare din partea lui Dumnezeu, privind mereu în Sus, plini de nădejdea bucuriei ce urmează crucii
- "Toţi cei care ne înconjoară au nevoie de Iisus, cum au nevoie de pâinea cea zilnică, spre fiinţă. Putem noi înţelege acum cât de mare este datoria noastră faţă de de Pâine şi faţă de Flămând, ca să-i putem apropia: pe ea de el şi pe el de Ea? Faţă de Hristos, pe Care trebuie să-L ducem lumii, şi faţă de lume, pe care trebuie s-o ducem la Hristos? De răspunderea veşnică pe care o avem pentru datoria aceasta, nu ne poate despovăra veşnic numeni, - numai împlinirea eu cu adevărat." (Traian Dorz - "Hristos modelul vieţii noastre") - Se spune că exista cuvinte care plâng şi lacrimi care vorbesc, când ne-au vorbit ultima dată lacrimile? - "Care e ultima întrebare la care n-aţi avut răspuns şi a rămas în suspans? Există vreuna?... Inima, cu ce se ocupă ea? Bătăile ei, bătăliile inimii dumneavoastră cum au fost?... Împotriva cui au bătut sau pentru cine au bătut? Cum au fost bătăliile inimii dumneavoastră? Le mai simţiţi? Au lăsat urme? Au lăsat cicatrice?..." ( Întrebări adresate de Marius Tucă maestrului Radu Beligan. Răspunsurile maestrului suntaici. Voi cum răspundeţi? ) - „Cel care vrea să-şi mîntuie sufletul îl va pierde; iar cel care-şi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Căci ce va folosi omul dacă va dobîndi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său (Matei 16, 25-26) ?” - Bogăţia, puţina ta bogăţie, banii pe care îi gestionezi, îţi aduc şi bogăţie spirituală, sau numai materială? - Ce talant ti-a incredintat Dumnezeu? Ce ai facut cu el? Care este inclinatia inimii tale? - "Ce raspuns dat tu adevarului si iubirii lui Hristos cand te mustra sau te indeamna? Ce raspuns dai fratilor, parintilor, vrajmasilor si strainilor care au sa-ti mustre un pacat sau sa-ti ceara o datorie? Raspunsul tau este caracterul tau. Si soarta ta va fi urmarea acestui rspuns! (Traian Dorz) - ”Dragostea nu cauta ale sale” – Ce-i asta? Dar ale cui sa le caute? Ale aproapelui tau. Care aproape? Unul vrea sa mearga la forbal altul vrea sa mearga la bar, altul vrea sa mearga la peste. Pe care dintre acestia trebuie sa-l urmez si sa-l satisfac?" (A iubi inseamna a ierta – Parintele Savatie Bastovoi, Ed. Cathisma Bucuresti 2006, pg. 67 )
Depărtaţi eram de casă şi cu sufletul stingher, când pentru fiecare, strigare s-a făcut în cer. A răspuns atunci smerit, Fiul Dragostei Divine: - În sulul cărţii este scris, trimite-Mă pe Mine!
Asemeni Lui, a fost şi Iosif, răspunuzând de-ndată chemării tatălui său drag: - Aici sunt, mă duc tată! Acelaş dor puternic ne frământă pe amândoi, de când la Sichem, fraţii, s-au dus cu ale noastre oi.
Israel i-a zis lui Iosif: ,,Du-te către fraţii tăi Vezi de-s sănătoşi cu toţii când pasc oile prin văi..." Iosif a plecat în grabă ascultând de tatăl lui Părăsind pe totdeauna Valea Hebronului.
Ce cauti in camp copile, singur? Pe unde ratacesti? intreaba-un om pe Iosif. Si-al cui fiu drag tu esti? - Sunt fiul lui Israel, si caut pe fratii mei. De stii, sa-mi spui, unde au dus ei turma din vaile pustii?
"- Haidem la Dotain" au zis, este mai multă mâncare! - Mulţumţesc! îi spuse Iosif şi, se pierdu în zare, alergând cu doru-n suflet şi cu iubirea în cânt, de-l vedeai, spuneai că-i înger şi nu om de pe pământ.
Dar la fel cum lumea nu a dorit ca să-L primească, pe Cel trimis de Dumnezeu, din slava cea cerească, şi gând rău I-au pus zicând:- Iată-l pe moştenitorul! veniţi să îl omorâm, căci nu-i El Mântuitorul
Aşa au zis şi despre Iosif văzându-l pe cale fraţii lui: - Să-l omorâm, ascunzând urmele sale este doar un visător şi pe toţi ne umileşte când el, tatălui nostru, tot ce facem povesteşte.
Să-l omorâm, să nu-l mai lăsăm să se întoarcă viu. Să scăpăm de el aruncându-l în puţul cel pustiu. Vom spune toţi că l-am găsit sâşiat de o fiară şi astfel vom scăpa de griji, de vise şi ocară.
Auzind însă acestea, Ruben, fratele voinic Mijloci să nu-l omoare pe flăcaul cel mai mic. Să nu verse scumpu-i sânge peste praful de pe drum. Şi-ndreptându-şi ochii-n zare, vrând prin lacrimi oarecum
Inima din piept să-i zburde irizând iubiri de jar, Îşi clădi sfios prin vorbe al iubirii scump "nectar"... Conducând priviri de ceaţă înălţând pieziş o mână Spuse grabnic tuturora: "Aruncaţi-l în fântână"!
Spuse dar Ruben aceasta cu gandul sa il scape pe Iosif din crunta moarte ce ii era aproape apoi la tatal sau sa poata a-l trimite iara ajungand la ei flacaul,in put il aruncara.
Dar mai întâi l-au dezbrăcat de haina lui aleasă În puţu-adânc l-au aruncat nemaiputând să iasă... Apoi, pe iarbă, au mâncat uitându-se în zare.. Şi iată c-au văzut venind o caravană mare...
Ce se-ndrepta înspre Egipt. Şi Iuda spuse: "Iată, Pe Iosif să nu-l omorâm căci frate ni-e de tată. Să-l vindem, căci din Galaad o caravană vine, Şi-om câştiga arginţi pe el." Şi toţi au spus: "E bine!"
Când Ruben s-a întors la puţ privi în gol şi plânse Îşi rupse hainele bucăţi căci inima-i se frânse. S-a-ntors la fraţii săi zicând:,,- Băiatul nu mai este!...” Dar fraţii lui îi ticluiau o mincinoasă veste:
Au prins un ied şi l-au tăiat stropind cu sânge haina Minţind prea bine şi-ascunzând să n-afle nimeni taina. Au dus la tatăl lor, bătrânul, haina cea cu sânge... Dar Iacov a recunoscut-o şi-a-nceput a plânge...
Cu plânsu-n gene întrerupt venit-au şi copiii Să-l mângâie pe tatăl lor de jugul despărţirii Dar el, aceasta nu-şi dorea, ci vru' degrab să plece În locuinţa morţilor, pe Iosif, a-l petrece.
Iar cei din Madian, l-au dus pe Iosif in Egipt Şi l-au vândut lui Putifar, al gărzii comandant... Şi-aici, în casa unui dregător de Faraon ales Iosif slujea lui pe cât putea de des...
...
O, fraţi iubiţi şi dragi surori ce-aţi cunoscut iubirea, Să fiţi ca Iosif când vă-ncearcă dorul şi mâhnirea! Candoare să vă fie-n gând şi-n orice simţăminte, Iertarea grabnic dăruiţi în dragostea fierbinte!
Amin!
P.S. Aceaste versuri sunt doar o parte dintr-un intreg...aştept, ştiu că şi tu mai ai ceva de spus....Aici, dar si aici am trecut deja la versificarea ultimei părţi a vieţii lui Iosif:" 6. Îmbrăţişarea dragostei - Facerea: 45 " Cine mai adaugă un vers, o strofă..... ( aici citiţi în Sfânta Scriptură)
Inca este nevoie de rugaciune si de iubire pentru fratiorul nostru Calin Ille si pentru familiea lui ...Ma cutremur la gandul ca si unul din copiii nostri ar putea trece prin asa ceva...
Sa ne ruga, pentru copiii nostri si pentru copiii fratilor nostri..pentru copiii tuturor....pentru Fabian si toti ca el...
Fiecare în cămăruţa lui, sau unde poate, să-şi înalţe rugăciunea către Cel Preaînalt!
P.S. Pentru a lasa un mesaj pentru Calin, sau pentru a va alatura celor care s-au rugat public si pe acest blog, dati clik pe titlul acestei postari. Va multumesc!
"* Pe pământ nimeni nu este fără păcat, toţi suntem păcătoşi, vinovaţi şi purtăm cu noi păcatele cu care ne-au împovărat neatenţia, patimile şi slăbiciunile noastre. Toţi avem nevoie să luăm iertare de la Dumnezeu. Ca să reuşim iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu trebuie să ţinem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greşelile lor, Părintele Ceresc ne va ierta şi nouă greşelile noastre. Împlinind acest cuvânt vom lua iertare de la Dumnezeu pentru greaua povară a păcatelor pe care le purtăm în spate. Ducem toţi un catastif cu păcate diferite, grele sau uşoare, multe sau puţine, şi nimeni nu face excepţie, în afară de Dumnezeu. Aşadar, dacă iertăm, vom fi iertaţi, dacă lăsăm, ne va lăsa şi nouă Părintele Ceresc greşelile noastre. Nu e cu putinţă, în nici un caz, să luăm iertare de la Dumnezeu, dacă noi nu-l iertăm din inimă pe aproapele nostru.
* Iertarea nu cere efort şi greutate. E nevoie doar de smerenie. Vom primi iertarea nenumăratelor noastre păcate dacă îi dăm şi noi iertare fratelui nostru.
* Aşa cum vrem să ne iubească Dumnezeu, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne apere şi să ne ocrotească prin Pronia Lui, dacă oferim toate acestea aproapelui nostru, să fim siguri că le vom lua de la Dumnezeu când ne vom întâlni cu El. Toată viaţa noastră continuăm să păcătuim, cu gândul, cu inima, şi cu toate simţurile trupeşti şi duhovniceşti ale sufletului. Gândiţi-vă cât de mare este izvorul păcatelor noastre. Dacă îi iertăm păcatele aproapelui nostru, secăm tot acest izvor al păcatelor.
* Când nu avem iubire şi iertare, harul lui Dumnezeu ne părăseşte.
* Iertarea pe care Dumnezeu o dă omului este necuprinsă, şi vine acum omul sărman, omul de lut, cel vinovat şi împovărat cu osândă grea şi îndepărtat de Dumnezeu, şi nu vrea să-i ierte seamănului său un cuvânt, o greşeală mică. Cum îi va da Dumnezeu dacă el nu dă, dacă nu-l iartă pe aproapele lui?
* Dumnezeul nostru este ocean nesfârşit de iubire, milă şi iertare. Gândiţi-vă ce Dumnezeu avem! De aceea să nu pierdem îndrăzneala şi nădejdea pocăinţei şi întoarcerii noastre. Dacă ne pocăim, iubirea Lui ne primeşte cu inima deschisă… Dacă tâlharul a deschis poarta Raiului cu cheia cuvintelor lui, cu atât mai mult pocăinţa, întoarcerea şi lacrimile vor deschide uşor poarta Împărăţiei Cerurilor.
* Dacă noi iertăm greşelile fratelui nostru, avem tot dreptul să spunem: “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“. Aşa cum eu iert greşelile celorlalţi, Doamne, iartă şi Tu păcatele mele. Adică cu puterea, cu inima şi cu hotărârea cu care am dăruit iertarea noastră, înmiit o vom primi înapoi. Iată calea pe care ne putem mântui!
* Cât putem, fiii mei, să iertăm cu toată inima noastră, ca să ne ierte şi nouă Dumnezeu. Aceasta este condiţia, învoiala lui Dumnezeu cu oamenii.
* Părinţii Bisericii au avut grijă să îl iubească pe aproapele lor, aşa cum învaţă Evanghelia, şi izbutind aceasta, au ajuns la sfinţenie. Iertând din toată inima noastră, vom fi iertaţi de Dumnezeu.
* Unul singur este adevărul, că fiecare om va sfârşi odată viaţa sa şi va ajunge în veşnicie. Şi întrucât aşa se va întâmpla, să avem grijă. Trebuie să fim pregătiţi, curăţiţi, spovediţi, iubitori şi celelalte. Să facem asta acum, când avem timpul la dispoziţia noastră. Să ne silim să credem acest adevăr, că vom muri şi vom fi judecaţi după Evanghelie. Să luăm Evanghelia şi să ne străduim să o punem în practică.
* Omul care are dorinţa de a se mântui va fi urmărit de mila lui Dumnezeu. Îl va urmări până în ultima clipă, pentru că Dumnezeu găseşte cu lupa pe care o are moleculele dorinţei de mântuire din inima sa. Le va pune pe acestea în valoare şi îi va da omului puterea de a se mântui până la urmă. Sfânta Evanghelie a lui Hristos aduce multă mângâiere şi vă povăţuiesc mereu să o cercetaţi ca să aveţi lumina Lui în viaţa voastră.
* Cum va şterge Dumnezeu toate volumele în care sunt scrise păcatele noastre, când noi nu vrem să ştergem nici măcar o pagină din greşelile fratelui nostru? E nevoie de luptă împotriva ţinerii de minte a răului, împotriva duşmăniei şi a răzbunării.
Ce au câştigat toţi cei care au plecat fără să-i ierte pe ceilalţi? Nu se vor căi acum amarnic, fără folos şi fără îndreptare?… De vreme ce ne aflăm încă în această viaţă, de vreme ce cortina teatrului lumii prezente nu a căzut şi firul vieţii noastre nu s-a rupt, mai putem încă ierta.
* Hristosul nostru este o rugă desăvârşită, mângâiere înaltă, largă şi întinsă; nu are măsură. Prin urmare trebuie să-L iubim şi să pomenim cât putem de des numele Lui sfânt.
* Hristos a venit să ne înveţe cu întreaga Lui viaţă şi exemplul Lui, cu felul în care a trăit, cum trebuie să trăim şi noi. Hristosul nostru este îndurare, dragoste şi milostivire către aproapele nostru… De aceea noi toţi ar trebui, cu duhul recunoştinţei noastre, să-L iubim pe Hristos, să-L cinstim, să cugetăm la El. Să-I promitem că vom asculta voia Lui. Să ne recunoaştem păcatele şi să-I mulţumim pentru îndurările Sale. Mulţumirea noastră împlineşte o datorie de recunoştinţă către Dumnezeu şi totodată Îl provoacă şi Îl îndeamnă pe Dumnezeu să ne dea şi mai multe harisme decât ne-a dat până acum.
* Noi, oamenii, vrem multe de la Dumnezeu. Vrem să ne iubească, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne ocrotească… Dar pentru a dobândi acestea de la Dumnezeu, trebuie să le dăm noi mai întâi aproapelui nostru şi atunci le vom primi. Vom dărui iubire, blândeţe, nejudecare, milostivire, ajutor şi le vom primi cu siguranţă de la Dumnezeu.
Va trebui să ne petrecem cât mai mult timp cu Hristosul nostru. Să-L iubim, să-L cinstim, să-L slăvim, să ne închinăm Lui, să-L mărturisim şi să-L urmăm în exemplul Său. Când vom face toate acestea, să credem neîndoielnic că luăm în noi însuşirile lui Hristos."
"DESPRE CREDINŢĂ ŞI MÂNTUIRE",
Părintele Efrem Athonitu
Traducere: Cristian Spătărelu
Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
- „Să nu ai viclenie faţă de vreu om ca să nu îţi faci ostenelele tale deşarte. Curăţeşte-ţi inima faţă de toţi, ca să vezi în tine pacea lui Dumnezeu. Căci precum de va fi cineva muşcat de un scorpion, veninul se răspândeşte în tot trupul său şi îi va vătăma inima, tot aşa este şi cu răutatea din inimă faţă de aproapele. Veninul ei muşcă sufletul şi se primejduieşte prin viclenie. Cel ce-şi cruţă, deci sufletul, ca să nu se piardă, să depărteze de la el acest scorpion, adică viclenia şi răutatea” ( Avva Isaia) - „Dacă din slăbiciune fratele tău îţi spune un cuvânt (neplăcut), suportă-l cu bucurie. Căci de nu cauţi cugetul tău în judecata lui Dumnezeu, te vei afla păcătuind.” ( Avva Isaia ) - “Nu poate să pretindă ascultare, şi nici nu trebuie ascultat un nestatornic, un certăreţ, un mânios, un nervos, un neprimitor de fraţi sau clevetitor. Nu poate să pretindă ascultare, şi nici nu trebuie ascultat, un om lipsit de roadele Duhului Sfânt şi lipsit de părtăşia frăţească Nu poate să pretindă ascultare, şi nici nu trebuie ascultat un om care nu umblă în dragoste şi în adevăr, adică în părtăşie şi învăţătură sănătoasă, în unitate şi în statronicie.” ... - "Orice amărăciune...să piară din mijlocul vostru!" (Efeseni 4, 31) "Iar pentru a fi ferit de otrava amărăciunii fereşte-te iubitul meu, de omul lumesc, care nu umblă călăuzit de harul lui Dumnezeu, ci de firea pământească. Aşadar, pentru ca să poată pieri din mijlocul nostru orice amărăciune, trebuie mai întâi ruptă orice legătură cu cei ce produc tulburarea care naşte amărăciunea."... - "Orice iuţime...să piară din mijlocul vostru." ( Efeseni 4: 31) "Socotim că aici este necesar să facem o precizare: graba şi iuţimea se pot confunda una cu cealaltă. Iuţimea despre care Sf. Ap. Pavel zice că trebuie să piară din mijlocul nostru este acea stare agitată care caracterizează pe omul nervos, mânios şi cu răutate. Ba chiar şi între cei grăbiţi sunt unii aflaţi vinovaţi, de exemplu:"Picioarele lor se grăbesc să verse sânge"(Prov. 1, 16); "Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă"(Ioan 13,30) Cât despre iuţimea nepermisă, în Plângerile lui Ieremia, aflăm scris că prigonitorii noştri erau "mai iuţi decât vulturii cerului" (Plângeri 4,19) Asemenea stări de iuţime să piară din mijlocul nostru!"... - "Orice mânie...să piară din mijlocul vostru!" (Efeseni 4, 31) "E groaznic să te întâlneşti în drum cu o fiară sălbatică ce te-ar putea sfâşia, dar mult mai groaznic e omul stăpânit de mânie; el e mai periculos ca mii de fiare sălbatice. Pentru că răul făcut de fiară poate fi numai o spaimă sau o muşcătură, dar cel făcut de om poate pricinui răni ce nu se mai pot şterge...Mânia este o întinăciune înaintea Domnului şi cel mânios este un întinat. De aceea Sf. Ap. Pavel zice: " Vreau dar ca bărbaţii să se roage în orice loc şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli " ( 1 Timotei 2, 8 ) Iar dacă totuşi din lipsă de veghere şi cumpătare aţi greşit insultând şi jignind - prin nervozitatea şi mânia voastră nestăpânită - pe alţii, apoi, iubiţii mei, în acelaşi ceas din zi cereţi-vă iertare de la cel, sau de la cei pe care i-aţi întristat, apărând îmbrăcaţi în faţa lor cu acest viciu murdar şi fioros al mâniei, ca nu cumva să apună soarele peste mânia voastră şi să rămâneţi astfel acoperiţi cu această ruşinoasă şi murdară pată a nepermisei ieşiri păcătoase. În această situaţie nu i se mai poate zice greşală, ci păcat."... - "Orice strigare...să piară din mijlocul vostru!" (Efeseni 4, 31) "În cadrul luării hotărârii de moarte împotriva Domnului Iisus, un deoseibit rol au avut strigătele, eşa aflăm scris în toate cele patru EVanghelii. Sf. Evanghelist Luca face următoarea precizare: " Dar ei stăruiau, cerând cu strigăte mari ca El să fie răstignit, şi strigătele lor au biruit. " (Luca 23, 23) Sf. Evanghelist Matei zice: " A zis iarăşi Pilat: Dar ce rău a făcut? Ei însă mai tare strigau şi ziceau: Să fie răstignit! " (Matei 27, 23 ) Sf. Evanghelist Marcu zice: " Iar Pilat, răspunzând iarăşi, le-a zis: Ce voi face deci cu cel despre care ziceţi că este regele iudeilor? Ei iarăşi au strigat: Răstigneşte-L! Iar Pilat le-a zis: Dar ce rău a făcut? Iar ei mai mult strigau: Răstigneşte-L! " ( Marcu 15, 12-14) Sf. Evanghelist Ioan la fel scrie: " Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină. " ( Ioan 19, 6) Pentru că Sf. Ap. Pavel ştia unde au dus strigătele, porunceşte: "Orice strigare...să piară din mijlocul vostru!" -"Orice clevetrire...să piară din mijlocul vostru!" (Efeseni 4, 31) Apostolul Iubirii, Sfântul Evanghelist Ioan, în a treia sa epistolă, face câteva zguduitoare precizări cu privire la cel ce cleveteşte. El, cel care în seara Cinei a fost culcat pe sânul lui Iisus, el care a descoperit cel mai bine marea taină că Dumnezeu este Iubire şi că cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, tocmai pentru a feri pe adevărata şi curata iubire de Dumnezeu, ne îndeamnă să fugim de prefăcuta, infecta şi vicleana faţă a mândriei ce doreşte să aibă întâietate. Tocmai de aceea scrie el această epistolă, ca să ne prevină, să ne ferească de primejdia car nu cruţă pe nimeni, deci nici pe noi. Rostul epistolei este de a menţine o fericită şi duioasă legătură şi părtăşie între fraţi, între toţi fraţii care lucrează în ogorul lui Hristos...Această epistolă este o piatră de încercare a pretinsului adevăr pe care-l mărturisesc unii, cât de şubred este el şi cum se sfarmă la cea dintâi atingere de această piatră de încercare....O, fraţii mei iubiţi, nu vă lăsaţi ispitiţi de aceste păcate, ci mai bine: "Orice clevetrire...să piară din mijlocul vostru!" -"Şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru" ( Efeseni 4, 31) Din pricina anumitor păcare nemărturisite şi nelăsate. Din pricina unei neântoarceri depline la Dumnezeu. Din pricina necredinţei. Din pricina lipsei de legătură cu Dumnezeu şi cu fraţii. Omul ci inima împărţită, este un mediu prielnic acestor prilejuri de păcătuire aduse de cel care mai bine nici nu s-ar fi născut. Şi astfel se naşte - prin încăpăţânarea celui despre care Domnul zice: " vai!" - dezbinarea în Biserica lui Hristos. Citiţi "Istoria bisericiească universală" şi veţi vedea că toţi dezbinătorii au avut aceeaşi trăsătură comună, ilustrată aşa de puternic şi tăios de Sf. Evangheloist Ioan, în figura dornicului de înâietatea cu numele de Diotrif. Din pricina acestor mari primejdii care vă ameninţă, să piară orice fel de răutate din mijlocul vostru. ( Mosie Velsecu- din cartea "Înştiinţări ")
Este incorect sã credem cã fraţii şi surorile lui Hristos erau copiii Sfintei Fecioare Maria. Cuvintele “frate” si “sorã” au câteva întelesuri distincte. Semnificând uneori o anumitã înrudire între oameni sau apropierea lor duhovniceascã, aceste cuvinte sunt folosite uneori într-un sens mai larg, uneori într-un sens mai limitat. În orice caz, oamenii sunt denumiti frati şi surori dacã au o mamã si un tatã comun, numai un tatã sau o mamã comunã; dacã, având pãrinţi complet diferiţi, pãrinţii lor (vãduvi fiind) s-au cãsãtorit ulterior (fraţi vitregi) sau dacã pãrintii lor sunt rude apropiate. În Vechiul Testament, ajunşi în Valea Sodomei, Avraam şi Lot s-au despãrţit. Acolo Avraam îl numeşte pe Lot “frate”, deşi Lot îi era nepot de frate. În Evanghelie nu se spune nicãieri cã asa-numiţii fraţi ai lui Iisus erau, sau erau considerati copii ai Maicii Sale. Din contrã, se ştia cã Iacov şi ceilalţi erau fiii lui Iosif, logodnicul Mariei, care era vãduv şi avea copii de la prima lui soţie (Sf. Epifanie din Cipru, Panarion, 78.). La fel, sora Maicii Lui, Maria soţia lui Cleopa, care stãtea cu ea la piciorul crucii Domnului (John 19:25) avea si ea copii, care, având în vedere rudenia apropiatã, puteau foarte bine sã fie denumiţi fraţi ai Domnului. Cã aşa-numiţii fraţi şi surori ai Domnului nu erau copiii Maicii Sale, se vede clar din faptul cã Domnul, înainte de a muri, a încredintat-o pe Maica Lui, ucenicului Sãu drag, Ioan. De ce ar fi fãcut asta dacã ea ar mai fi avut şi alţi copii în afarã de el? Ar fi putut aceştia sã aibã grijã de ea! Fiii lui Iosif, presupusul tatã al lui Iisus, nu se considerau obligati sã aibã grijã de mama lor vitregã, sau cel putin nu aveau pentru ea acea afecţiune pe care o au copiii naturali pentru pãrinţii lor sau cum avea Ioan pentru ea. Astfel, studiul atent al Scripturilor descoperã clar inconsistenţă obiectiilor împotriva pururea fecioriei Mariei şi îi face de râs pe toţi cei care învatã altceva. Atunci când ereticii si batjocoritorii refuzã sã recunoascã pururea fecioria Maicii lui Dumnezeu pe temeiul cã Evanghelistul îi menţioneazã pe “fraţii şi surorile lui Iisus”, ei scapã din vedere urmãtoarele lucruri mentionate în Evanghelie: a)În Evanghelii sunt mentionaţi patru “fraţi” (Iacov, Iosif, Simon şi Iuda) şi de asemenea surori ale lui Iisus, cel putin trei la numãr, dupã cum se întelege din cuvintele: …şi surorile Lui, nu sunt ele TOATE cu noi? (Mat. 13,56). (Pr. Mihail Pomazanschi - Dogmatica) Pe de altã parte, b) relatarea despre cãlãtoria la Ierusalim cu Iisus la vârsta de 12 ani, acolo unde se menţioneazã despre “rudeniile şi cunoscuţii” (Luca 2:44) printre care ei îl cãutau pe Iisus, acolo unde se mentioneazã de asemenea cã Maria şi Iosif cãlãtoreau în fiecare an din îndepãrtata Galilee pânã la Ierusalim, nu existã nici un indiciu despre prezenta unor alţi copii mai mici împreunã cu Maria: rezultã deci cã aşa au trecut primii doisprezece ani din viata Domnului. c) Atunci când, aproximativ la douãzeci de ani de la cãlãtoria mentionatã mai sus, Maria stãtea la piciorul crucii Domnului, ea era singurã şi a fost încredinţatã de cãtre Fiul ei ucenicului Sãu Ioan; din clipa aceea ucenicul acela a luat-o acasã la el (Ioan 19,27). Evident, asa cum au înteles şi crestinii din vechime, Evanghelistii vorbesc fie de “semi-fraţi sau surori”, fie de veri. ( Sf. Ioan Maximovici)
"...O! Ce sabie minunată este aceasta! Cuvântul lui Dumnezeu e numit şi sabia Duhului Sfânt (Efes. 6, 17). Ce numire potrivită! Aici este locul a se căuta şi explica puterea ce o are Cuvântul lui Dumnezeu. Prin el taie şi lucrează Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt ne vin toate darurile cerului de sus. Prin Duhul Sfânt vine şi puterea ce o are Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului Sfânt; o sabie sfântă şi binecuvântată ce ni se dă în dar. Fără sabia aceasta nu se pot purta lupte şi biruinţe de mântuire sufletească. Ce frumos spune acest adevăr o istorie din Biblie! Iudeii, puţini şi neînarmaţi, erau strâmtoraţi din toate părţile de vrăjmaşi mulţi şi tari. Atunci, un viteaz de al lor, Iuda Macabeul, a început a încuraja poporul, zicând: „Nu vă temeţi! Am avut un vis de la Dumnezeu... L-am văzut în vis pe Onia, cel ce fusese arhiereu, om bun, cuvios, cucernic; cu mâinile întinse, se ruga pentru noi... După aceea, s-a arătat Ieremia proorocul, care şi-a întins dreapta şi mi-a dat o sabie de aur, zicând: „Ia această sfântă sabie, care este un dar de la Dumnezeu, prin care vei surpa pe vrăjmaşi". Şi ne spune Biblia că iudeii au biruit, „aşteptând de la cel Atotputernic biruinţă şi ajutor". Au biruit cu „sabia cea de aur" ce li se arătase din cer (II Macabei, cap. 15). Ce istorie mult-spunătoare este aceasta pentru orice creştin luptător şi biruitor! Ce mult-spunătoare este şi pentru noi, ostaşii Domnului! În lupta mântuirii, cerul de sus ne îmbie şi nouă o „sfântă sabie", care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu această sabie se câştigă luptele şi biruinţele mântuirii. „Armele luptei noastre nu sunt omeneşti, ci puternice, de la Dumnezeu" (II Cor. 10, 4). Dacă armele noastre ar fi omeneşti, am cădea bătuţi la prima ciocnire cu marele vrăjmaş, căruia i s-a dat „să facă război cu cei din seminţia femeii" (Apoc. 12, 17). Noi însă avem sabia Duhului Sfânt şi celelalte arme de la Efeseni, cap. 6, care ne asigură biruinţa. O! Ce sabie sfântă şi binecuvântată este sabia cuvântului biblic, sabia Duhului Sfânt! „ Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri; pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândirile inimii" (Evrei 4, 12). Aceasta este puterea cuvântului biblic. Sabia lui - sabia Duhului Sfânt - pătrunde până la despărţirea omului duhovnicesc de cel lumesc, a omului celui nou de omul cel vechi. Ea taie fără cruţare în orice compromis cu lumea şi cu păcatul. Cuvântul lui Dumnezeu nu sufere nici un fel de învoială şi de împăcare cu păcatul. Într-o carte de Teologie morală (Dr. Alex. Nic., Blaj) am citit că păcatul beţiei e împărţit în trei clase, cam aşa: clasa primă e starea când omul e în „curaj", în „veselie", şi ăsta ar fi un păcat mai mic. Clasa a doua, când omul e beat, dar totuşi se mai poate ţine pe picioare şi are cunoştinţă de el. Iar clasa a treia, când omul a căzut sub masă; iar păcatul e măsurat după aceste trei clase. Cuvântul lui Dumnezeu nu face niciodată aşa. Păcatul, oricât de mic ar fi, e păcat, e otravă ce infectează sufletul. Când beatul e în „veselie", de regulă, atunci înjură şi are chef de bătaie. Când a ajuns sub masă nu mai poate face nimic. Preotul T. Lazescu din Moldova, dezaprobând mişcarea noastră contra dansurilor, dădea următoarea regulă (în revista eparhială „Cronica Romanului"): Cel ce joacă, bine face; iar cel ce nu joacă şi mai bine. Adică îi deschizi larg uşa păcatului şi pe urmă iar cauţi s-o mai închizi. Cuvântul lui Dumnezeu nu face niciodată aşa. El trânteşte uşa, el încuie uşa de tot în faţa păcatului. Păcatul e păcat, oricât de mare sau de mic ar fi. El trebuie distrus cu desăvârşire. Şi sabia cuvântului aceasta o face. Ea taie şi într-o bubă mică de păcat tot atât de necruţător ca într-o rană veche şi grea. Ea taie până stârpeşte răul cu totul. Viaţa creştinilor de azi e plină de atâtea păgânătăţi, de atâtea datini urâte şi păgâneşti, tocmai pentru că nu s-a lăsat ca sabia Cuvântului lui Dumnezeu să taie fără cruţare în el. De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că am slujit odată într-o mică filie din jud. Hunedoara. După slujbă, tot poporul mă aştepta în uşa bisericii. Şi, ca la o comandă, deodată îi văzui pe toţi scoţând din buzunare şi întinzând, spre „închinare" şi gustare, câte o sticlă de rachiu de prune. Nu înţelegeam ce înseamnă acest lucru. Pe urmă am aflat. Era vremea rachiului de prune şi datina era ca totul poporul să meargă la biserică cu rachiul în buzunar, iar la ieşire, după slujbă, în uşa bisericii, preotul trebuia să închine şi să guste din toate sticlele. În uşa bisericii se înfiripa o cârciumă mică, ce continua apoi pe la casele oamenilor cu jocuri, beţii şi păcate. „Ăsta-i un obicei păgân şi urât, le-am zis oamenilor. Biserica şi Scriptura nu suferă aşa ceva. Ascultaţi ce spune Scriptura: «Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor» (I Cor. 10, 21). În sf. biserică slujeam la paharul Domnului, iar acum cuvine-se oare «să închinăm» la celelalte pahare?... În numele Bisericii, în numele Domnului, vă rog pe toţi lăsaţi-vă de acest urât obicei. Biserica nu poate suferi astfel de lucruri urâte!..." Oamenii s-au cam supărat (şi pe urmă am înţeles că preotul parohiei s-a supărat şi mai mult pentru încercarea de a-i strica „datinile" şi „veniturile"; o parte din rachiul „închinat" fiind al lui). Şi iată aşa s-au înstăpânit în Biserica noastră datinile cele păgâneşti (la botezuri, ospeţe cu beţii şi jocuri etc, etc). Nu s-a lăsat ca sabia cea ascuţită a cuvântului biblic să taie fără cruţare în ele; să nu le cruţe de la început. Cei ce trebuia să taie au stat - şi stau şi azi - cu ochii închişi şi cu sabia în teacă. S-au bucurat că datina aduce ceva câştig, dar deficitul moral era şi este de mii de ori mai mare. Sabia cuvântului este cea de foc, a Duhului Sfânt. Ea nu sufere răul şi păcatul. Ea taie fără cruţare. Ea trage hotar şi face prăpastie între bine şi rău, între virtute şi păcat, între lumină şi întuneric, între minciună şi adevăr. O, ce dar mare este nouă Cuvântul lui Dumnezeu! O ce armă sfântă şi binecuvântată ne este nouă sabia cuvântului biblic! De aceea vom striga iar şi iar cuvintele Mântuitorului: Cine n-are sabie, să-şi cumpere! Şi nu numai să o cumpere şi să o ţină în cui sau să o încingă numai de paradă, ci să lucreze cu ea, să „taie" cu ea. „ Şi le-a zis lor Moise: aşa zice Domnul: Fiecare din voi să se încingă cu sabia şi fiecare să junghie pe fratele său, pe prietenul său şi pe ruda sa" (Exod 32, 27). Aceasta era o sabie pedepsitoare. Însă noi să încingem săbiile cele binecuvântate ale cuvântului biblic. Săbiile cele care taie şi vindecă. Să încingem cu toţii sabia cuvântului biblic şi să tăiem cu ea mai întâi în noi înşine; în păcatele noastre. Să „tăiem" apoi cu ea pe vecinul nostru, pe fratele nostru, pe cei care sunt în casa noastră; pe cei care sunt în casă cu noi şi pe cei care sunt afară de casa noastră; pe cei care sunt în sat cu noi şi pe cei care sunt în afară de satul nostru. Tăiaţi pe tot locul cu sabia cuvântului, pentru ca să curgă în toate părţile „sângele" lacrimilor căinţei pentru păcat. Să ne aşteptăm însă şi la împotriviri. Din rana pe care o face sabia cuvântului viu nu curge numai sânge de lacrimi, ci ţâşneşte şi împotrivire, îndârjire, prigoană. În atâtea şi atâtea locuri, oamenii vor încerca să ne smulgă sabia (Biblia) din mână. Dar un ostaş al Domnului nu se sperie. El luptă, având conştiinţa că are o sabie din cer şi trebuie să învingă. Aici însă vom spune şi altceva: împotrivirile vin de multe ori şi din greşeala luptătorilor, că nu poartă bine sabia cuvântului. Sunt şi în fronturile noastre luptători care fac greşeli. Taie cu sabia cuvântului fără tact şi chibzuială. Folosesc mai mult numai un tăiş al săbiei: tăişul mustrării păcatului. Chiar personal am văzut cazuri când ostaşii mai întăriţi au tăbărât deodată cu sabia mustrării peste cei care nu se putuseră încă dezbăra de unele patimi. Urmarea a fost că cei „răniţi" s-au îndârjit şi n-au mai venit la Oaste. În loc de câştig, pagubă. Când mânuieşti sabia cuvântului, trebuie să ai răbdare, tact şi, mai presus de toate, dragoste. Sabia cuvântului să fie totdeauna agerită în dragostea noastră. Fără dragoste nici cu sabia cuvântului nu poţi răni pe nimeni pentru Domnul. În mâna noastră, sabia cuvântului să aibă totdeauna cele două tăişuri: tăişul tăierii (mustrării) şi tăişul dragostei (vindecării). Numai cu tăişul mustrării încă n-am făcut nimic. Dimpotrivă. Cu tăişul acesta lucrează, de regulă, sectarii. Ei nu ştiu altceva decât să critice, să taie mereu în scăderile altora (în ale lor însă ba). De aceea în mâna lor sabia cuvântului îndârjeşte, în loc să câştige. De aceea nu pot face nimic. Noi să ne ferim de greşeala aceasta. De-a pururi pildă să ne fie şi aici marele nostru Învăţător. Iisus Mântuitorul nu mustra pe cei păcătoşi care doreau mântuirea. Mustra, de regulă, numai pe cei care făţiş „se împotriveau Duhului Sfânt": pe fariseii şi cărturarii cei făţarnici. Chiar când folosea sabia mustrării, în tăierea aceasta era mai multă dragoste decât mustrare. Era o mustrare dulce şi vindecătoare. Sabia aceasta se poate vedea atât de bine în mustrările blânde pe care Iisus le făcea apostolilor. De încheiere vom spune: sabia cuvântului biblic este o sabie sfântă şi binecuvântată. Ea taie şi vindecă. Ea pătrunde până la plăsele în omul nostru cel vechi. Ea singură poate junghia pe omul nostru cel vechi din noi. Ferice de cei care primesc „tăieturile" acestei săbii! Şi ferice de cei care taie cu ea şi pe alţii! Dar vai celor care se poartă cu nepăsare şi cu ură fată de ea. Vai de cei care urăsc Cuvântul lui Dumnezeu! Vai de cei care prigonesc Cuvântul lui Dumnezeu! Vai de cei care umblă să rupă sabia cuvântului! Ei se vor întâlni odată cu această sabie, dar într-o altă formă, înfricoşată. „ Şi, când m-am întors, am văzut pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu brâu de aur... Ochii Lui erau ca para focului... şi glasul Lui, ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri" (Apoc. 1, 12-16). Toţi cei care urăsc şi dispreţuiesc Cuvântul lui Dumnezeu cunoaşte-vor ascuţişul acestei săbii pedepsitoare. Toţi cei care dispreţuiesc Cuvântul lui Dumnezeu şi se poartă cu nepăsare faţă de el şi de chemările lui cunoaşte-vor în ziua judecăţii judecata Mântuitorului: ,,Pe cel care nu primeşte cuvintele Mele, are cine să-l osândească: cuvântul pe care l-am grăit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi" (Ioan 12, 48)."
O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit. 
