O întrebare la sfârșit de an: Noi unde ne-am făcut cuib?

„Căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3,11).

Odată, într-o minunată dimineaţă de primăvară, două pă­sărele căutau un loc unde să-şi aşeze cuiburile. Una dintre ele şi-a ales un loc foarte frumos, aflat între ramurile unui arbore cu o coroană bogată. În aer adiau miresme de frunze fragede, în apropiere susura un pârâiaş, soarele răspândea ziua raze vesele, noaptea sclipeau pe cer puzderie de stele. Dintr-o dată însă, în toiul nopţii, s-a iscat o furtună, pârâul s-a prefăcut într-un torent furios, apele şi-au ieşit din matcă au inundat împrejurimile până hăt, departe, spulberând totul în cale. Copacul a fost smuls din rădăcini, cuibul distrus din culcuşul cald al sărmanei păsări n-a mai rămas nimic. Şi-l făcuse prea aproape de pământ, contând doar pe zilele însorite şi pe nopţile calme, cu cer înstelat.

106 ani de la nașterea fratelui, filosofului și publicistului hunedorean Victor Isac - filosof, publicist (29 decembrie 1917 - 29 aprilie 2003)

fr. Victor Isac din Hunedoara, alături de fr. Traian Dorz și numeroși membrii ai Oastei Domnului

 Domnia Sa a lăsat ,,moştenire” Bibliotecii Municipale Hunedoara cărţile şi manuscrisele din biblioteca proprie. Astfel, am creat o sală care-i poartă numele.

Vă ispitim… spre cercetare…

• Victor Isac s-a născut la 29 decembrie 1917, la Zlaşti, lângă Hunedoara. A urmat şcoala primară în satul natal, apoi cursurile Liceului Militar „Mihai Viteazul” din Târgu-Mureş. Îşi continuă studiile la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care a absolvit-o cu diploma „Magna cum laude” (1938-1942).

• Debutează cu eseul „O plagă a intelectualismului: istoricismul”, în revista „Tinereţea” (1939). Profesor la Liceul „Aurel Vlaicu” şi Liceul Profesorilor Asociaţi, din Bucureşti (1939-1942). Colaborează la ziarul „Curentul” al cărui director era Pamfil Şeicaru (1940).

• Preşedinte al Tineretului Universitar al Partidului Naţional Ţărănesc (1940-1944).

De ce are nevoie dragostea de dovezi?

Auzim adeseori că fără dovezi, nu există iubire.

Cât de importante sunt pentru mine, aceste dovezi de iubire?

Poate dura o prietenie fără aceste dovezi de iubire?

Nu, spun eu, o prietenie, are nevoie de încredere reciprocă, este vital acest lucru.

Eu cred că dovezile de iubire sunt carburantul care face să ardă şi intensifică dragostea.

Când dovezile de iubire lipsesc, lipseşte şi dragostea.

Uneori încerc să-mi exprim sentimentele, să scot la iveală dovezile mele de iubire, pentru un semen sau altul, dar nu primesc nici un răspuns. Atunci am senzaţia că vorbesc singur, şi mă retrag în mine întrebându-mă: “Oare cer prea mult decât sunt eu capabil să ofer?”

Orbirea răutății nu are leac, dar are pedeapsă.

 Nimic mai greu, nimic mai periculos decât să te lupți cu îngustimea și cu formalismul.

Nimic mai primejdios, decât a combate răutatea, care crede că are dreptate, că apără adevărul și că slujește lui Dumnezeu. Aceste forme ale relei-voințe au înfrânt și pe Iisus. Deși Dumnezeu n-a revelat o Scriptură împotriva Sa, formalismul [după aluatul] iudaic a ântors-o împotriva lui Dumnezeu. Iată ce poate răutatea; să stea împotriva iubirii de oameni și de Dumnezeu; împotriva ei, nu poate nimic, nici Iisus. De aceea, răutatea, pentru că nu se poate schimba în bucurie nicidecum, nu are iertare, ea este împotriva iertării și a oricărei tămăduiri, dar are judecată. Răutatea a ânfrânt pe Dumnezeul Iubirii, dar se va înfrânge de Dumnezeul Judecătii.

Iisus a tămăduit orbirea ochilor dar n-a putut tâmădui orbirea răutății. Orbirea răutății nu are leac, dar are pedeapsă.

Viata între două răsărituri de soare

 

Atunci când ajungi la vârsta de 50 de ani  ai tendința să faci următoarele trei lucruri:

1.      Să te uiți ”în spate”, la ce a fost, le ce ai fost, la ce ai trăit și cum ai trăit.

2.      Să te uiți ”în prezent”

3.      Să te te uiți în față, întrebător: Câte din cele ce au fost vor mai fi? Câte din cele ce sunt vor mai rămâne? Cum va fi crucea mea, mai ușoară, sau mai grea? Câți prieteni voi mai pierde? Câți prieteni voi mai câștiga?...

 

Ei bine, pentru un copil al lui Dumnezeu, împlinirea vârstei de 50 de ani, e un moment binecuvântat. Mă uit cu drag în urmă și spun recunoscător lui Dumnezeu și tuturor semenilor mei de aproape sau de mai departe, că în toți acești ani trecuți, am învățat să apreciez mai mult timpul petrecut împreună cu ei și cu Dumnezeu. Am înțeles de ce Dumnezeu a scos în calea mea oameni deosebiți. Nu a fost la întâmplare nimic, nici plecarea mamei la vârsta de un an, nici prietenul X din gara Brașov, nici cei de mai târziu. Dumnezeu a trimis oameni cu mesaje clare în diferitele etape ale vieții mele care într-un fel sau altul au întărit cuvintele Sf. Ap. Pavel: ”Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi” (Efeseni 5, 15)

 

În prezent, datorită acestor oameni, pe primul loc în viața mea, vreau să cred că este Dumnezeu, după care urmează familia trupească și apoi cea sufletească la fel de importantă. În virtutea acestor prime priorități, după care evident urmează și altele, mă străduiesc să răscumpăr vremea căci zilele sunt rele și să nu fiu ca cei fără de minte, ci înţelegând care este voia Domnului ( Efeseni 5,16-17).

 

Sunt conștient că trecutul și prezentul modelează viitorul, deaceea voi pune la temeila viitorilor ani același îndemn după care mi-am călăuzit pașii până astăzi: ”Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre” ( Efeseni 5,19), conștient că numai așa voi putea împlini pe mai departe următorul îndemn ce urmează celui de mai sus: ”Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (şi) Tatăl.” (Efeseni 5,20)

 

Frații mei dragi, rugați-vă pentru mine să trăisc o viață cu Domnul! Așa cum Dumnezeu mă așteaptă ca un tată iubitor cu brațele deschise, așa vă aștept  și eu, ca un fiu și ca un frate, cu inima largă (2 Cor. 6, 13). Vă aștept, plâng şi mă rog Domnului prin versurile fratelui Traian:

 

”Vreau să iubesc, Iisuse, pe toţi pân’ la sfârşit…

Chiar dacă şi aceia ce-odată m-au iubit

Călca-vor prin noroaie pe sufletu-mi zdrobit

Vreau să-i iubesc , Iisuse, vreau până la sfârşit!!!

 

Vreau pururi fraţi şi prieteni pe toţi să mi-i socot

Din inima întreagă şi sufletul meu tot!..

Chiar când zdrobit pe drumuri nici plânge n-o să pot,

Vreau fraţi, vreau fraţi, Iisuse, şi prieteni să-i socot!...” ( Traian Dorz)

 

Astăzi când auzim peste tot colinda "Cerul şi pământul", frații mei dragi, prieteni și semeni, haideți să mergem uniți și împreună spre raiul cel de sus. Doar împreună putem vedea dincolo de colind pe Dumnezeu, cel ce s-a urcat pe cruce.

 

Slăvit să fie Domnul și iertare tuturor!

 

 

Sorin Micuțiu / 23.11.2023

Cel ce voiește să devină creștin trebuie mai întâi să devină poet

 

Sufletul creștinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să tot zboare, să trăiască printre visări. Să zboare în nemărginire, în stele, în mărețiile lui Dumnezeu, în tăcere.

Cel ce voiește să devină creștin trebuie mai întâi să devină poet. Asta e! Trebuie să te doară. Să iubești și să te doară. Să te doară pentru cel pe care îl iubești. Iubirea se ostenește pentru cel iubit. Aleargă toată noaptea, priveghează, își însângerează picioarele ca să-l întâlnească pe cel iubit. Se jertfește, nu ia nimic în seamă, nici amenințări, nici greutăți, din pricina iubirii. Iubirea pentru Hristos este alt lucru, nemărginit mai înalt.

Și când zicem iubire, nu este vorba de virtuțile pe care le vom dobândi, ci de inima iubitoare către Hristos și către ceilalți. Toate să le întoarcem către aceasta. Vedem o mamă cu copilașul în brațe, sărutându-l și răsfățându-l? Îi vedem chipul luminos atunci când își ține în brațe îngerașul? Omul lui Dumnezeu vede toate acestea, îl impresionează și, însetat, zice: „Să fi avut și eu această dragoste fierbinte pentru Dumnezeul meu, pentru Hristosul meu, pentru Maica Preacurată, pentru sfinții noștri!". Da, așa trebuie să-L iubim pe Hristos, pe Dumnezeu. O dorești, o vrei și o dobândești prin harul lui Dumnezeu.

Adevărul nu este greu de aflat pentru sufletul care se smereşte

 

"Fiul meu, alege numai binele adevărat,

tot ce numai pare bine, este-adeseori păcat
ce e bine-ntreg, se simte şi-l cunoaşte duhul tău,
ce doar pare, e-amăgire: crezi că-i bine, dar e rău"
(Traian Dorz)

„Toţi cunoaştem oameni care ne-au minţit. Dar prima oară, cu toţii ne întrebăm: "În legătură cu altceva m-ai mai minţit ?" Credibilitatea se construieşte ca un turn, cărămidă cu cărămidă. Minciuna scoate o cărămidă de la baza turnului. Asta e miza: credibilitatea.” (Michael Josephson)

Se întâmplă uneori să dăm crezare oricăror vorbe şi porniri, fără a cumpăni temeinic în faţa lui Dumnezeu ceea ce auzim sau vedem. Şi vai, de multe ori, cădem în cursa vrăjmaşului îmbrăţişând minciuna ca pe un adevăr. Iar după aceea ţinem cu înverşunare la părerea formată, fără a mai lua în seamă şi părerea altora.

Nu vă vindeți moşiile, de dragul de a veni la oraș!

 

Ce ne e dat să vedem! Din multe părţi vin veşti că poporul nostru şi-a pierdut dragostea faţă de moşie şi faţă de lucrul câmpului. În această schimbare sufletească se ascunde o mare primejdie: primejdia de a ajunge iară slugile altora.

Până acum poporul spunea: bagă banii în moşie, că pământul ne hrăneşte, măcar că el nu cere de mâncare; şi orice primejdie a trece el rămâne tot întreg. De când s-au împărţit moşiile, vedem lucru curios: oamenii, îşi vând moşia pe nimic, părăsesc satul, şi din stăpân vine să se bage slugă la fabricile streinilor. După ce vin la oraş văd, că ce capătă de la fabrică, deşi lui îi păreau grozav de mulţi bani, n-ajunge să plătească chirie, să mânânce şi să se îmbrace. Că la oraș primeşti bani mulți, dar n-ai nimic în curte, în pod şi în pivniţă şi trebuie să le cumperi pe toate, până şi frunza de pătrânjel.

Unde mai pui, că tot din câțiva în câţiva ani, lucrările nu merg, şi atunci flămânzesc în adevăr mii de oameni.

De-aş fi

De-aş fi frunză,
aş doini mărturisind
trecerea noastră prin timp,
de la primul ghiocel
până la ultimul colind.

De-aş fi pasăre,
aş zbura purtând pe aripi
credinţa în înviere,
împrumutându-mi aripile
celor ce încă nu ştiu să zboare.


De-aş fi o piatră,
- nu de poticnire -
m-aş face bornă de hotar
şi aş striga neobosit:
,,De aici în colo, e oprit!”

Dorul...

Sfânt fior legănat între amintire şi speranţă...

Curcubeu de simţăminte calde ce uneşte trecutul şi viitorul, dând culoare prezentului.

Dorul – cel mai dureros simţământ!...Dar şi cel mai frumos...şi mai nobil...

Prin dor se îmbrăţişează în inima noastră trecutul plin de iubire şi viitorul plin de iubire, alintându-i pe cei iubiţi şi pe cei doriţi.

Dorul e uneori un zbor cu două aripi puternice...una de dulce amintire şi una de fericită nădejde a revederii. Zborul acest este un dulce Vis...un mare Vis...un vis cu ochii deschişi, umbriţi uneori de lacrimi, de lacrimi curate ca roua din zori în care străluceşte seninul...

Dorul e pe măsura iubirii...Un dor mare şi frumos şi sfânt dezvăluie o iubire mare şi frumoasă şi sfântă...

Ce poate fi mai frumos şi mai sfânt şi mai mare ca iubirea de Domnul?! Nimic!...Dar orice iubire de semeni poate să tindă spre această înălţime...

Trebuie! Altfel totul e în zadar...totul e pervertit....şi ,,iubirea” şi dorul şi visul...

Mi-e dor...

 Mi-e dor de șapte ani de-acasă, de "cu plăcere", "mulțumesc". 
Mi-e dor de vorbele frumoase, ce astăzi nu se mai rostesc.

 
Mi-e dor de scuzele cerute, cu sufletul plin de regret: 
"Da, am gresit, o știu prea bine, dar nu o sa o mai repet".  

Mi-e dor de "Buna dimineata" ce il spuneam pe la vecini, 
Azi locuim pe-aceeasi scară dar toți suntem pe veci străini. 

Îmi deschid suficient inima? Suficient de mult? Suficient de puţin?

În relaţiile cu semenii e nevoie de comunicare...de o bună comunicare, ceea ce presupune deschiderea inimii...
Întrebare: îmi deschid suficient inima? Suficient de mult? Suficient de puţin? Unde e limita? Ce mă face să mă deschid? Ce mă face să mă închid?

Artistul Dorin Olariu - BISERICA DE LEMN DIN BEJAN - lucrare în miniatură

În vreme ce autorităţile lasă pradă timpului biserici simbolice pentru neamul și credința poporului nostru, un om deosebit, Dorin Olariu , îndrăgostit de Dumnezeu și de Biserică, se străduiește să le facă şi altora cunoscută imaginea bisericilor de demult.

Bisericile de lemn de pe vremea bunicilor prind viaţă în mâinile lui. La scară mică, încearcă să le recreeze exact aşa cum erau ele în trecut, de o frumuseţe simplă, dar grăitoare.

În seara zilei de 18.10.2023, în cadrul întâlnirii membrilor Asociației Oamenilor de Cultură și Artă (A.S.O.C.A.) Deva-Hunedoara artistul și îndrăznesc să spun și poetul Dorin Olariu, ne-a prezentat noua sa lucrare în miniatură: BISERICA DE LEMN DIN BEJAN, aflată în curtea interioară a Muzeul Național al Țăranului Român intrarea din str. Monetăriei.

"Ridicată probabil la finele secolului al XVIII-lea, biserica de lemn din Bejan (Hunedoara), cu hramul sfântul Nicolae a slujit ca lăcaș de cult pentru comunitate până în anul 1947, când odată cu ridicarea unei noi biserici de cărămidă, nu s-au mai săvârșit slujbe. Tradiția mentionează că, la fel ca în cazul multor biserici de lemn din Transilvania, edificiul ar fi fost strămutat fie din Valea Bradului, fie din Luncșoara.

Poeta 𝑬𝒍𝒗𝒊𝒓𝒂-𝑨𝒖𝒓𝒊𝒄𝒂 𝑻𝒐𝒎𝒖𝒔̦ (𝑩𝒖𝒅𝒊𝒖) - O smerită dar binecuvântată lansare de carte

” Nu uita: Emausul poate fi orice cale

Domnul e pururi tainicul călător

Se-alăturã-n drum mâhnirilor tale

Si seara la hanul sãrac, ti-e însotitor.”

Vasile Voiculescu, din poezia ” EMAUS”

Am participat azi la o smerită dar binecuvântată lansare de carte. Ascultând-o cu sufletul la gură pe autoarea cărții, vorbind despre ”Evoluție trecut – prezent”, s-a întâmplat cu mine precum anticipa Vasile Voiculescu în versul de mai sus. Da, poeta 𝑬𝒍𝒗𝒊𝒓𝒂-𝑨𝒖𝒓𝒊𝒄𝒂 𝑻𝒐𝒎𝒖𝒔̦ (𝑩𝒖𝒅𝒊𝒖), a făcut în seara aceasta din întâlnirea membrilor Asociaţiei Oamenilor de Cultură şi Artă (A.S.O.C.A.) Deva-Hunedoara, un adevărat Emaus.

Nostalgia trecutului, a dorului, a doinei populare dar și credința care ancorează prezentul, fac din versurile d-nei 𝑬𝒍𝒗𝒊𝒓𝒂-𝑨𝒖𝒓𝒊𝒄𝒂 𝑻𝒐𝒎𝒖𝒔̦ (𝑩𝒖𝒅𝒊𝒖), niște repere, simple dar adânc trăitoare, cu trimitere către însăși ținta vieții omenești, dialogul omului cu Dumnezeu.

Ce are de spus, d-na 𝑬𝒍𝒗𝒊𝒓𝒂-𝑨𝒖𝒓𝒊𝒄𝒂 𝑻𝒐𝒎𝒖𝒔̦ (𝑩𝒖𝒅𝒊𝒖), spune clar, fără ocolișuri. Sinceritatea dar și umorul fin sunt matricea din care izvorăște inspirația întru versificare.

Parcurgându-i versurile din volumul de poezii lansat în seara aceasta: ”Evoluție trecut – prezent”, apărut la Editura Accent Media Deva, 2023, grupate frumos după anii în care au fost scrise - iunie 1982 - ianuarie 2023 – te aștepți la fiecare întoarcere de filă, să te întâlnești cu zâmbetul smerit al autoarei, cu mâinile calde mereu pregătite să îmbrățișeze sau să se roage, cu ochii limpezi și umezi de lacrimile ascunse de cititori.

Tu, Doamne, faci Toamna

 

       Tu, Doamne, faci Toamna,

Tu aduci o vreme în care fiecare creatură a Ta să arate în afară ceea ce a avut înăuntrul ei.

Să dovedească cu rodul ceea ce a spus cu floarea şi frunza.

Să aibă prilejul de a înapoia lui Dumnezeu, în rod, ceea ce a primit de la El prin soare.

 

Tu rânduieşti, Doamne, vremea încercării, în care înfrunzăria vorbelor este înlăturată,

ca să se vadă sub ele cât şi cum s-a împlinit rodul,

rodul aflat la umbra lor în vremea unei îndelungi trăiri,

adică ceea ce este preţios şi durabil

din noi

şi dintre noi…

Cununile slăvite / Traian Dorz. - Sibiu: Oastea Domnului, 2006

Cum a ajuns Sfânta Cuvioasă Parascheva originară de pe țărmul Mării Marmara ocrotitoarea Moldovei

 

• Născută în secolul al Xl-lea în Epivata, Sfânta Parascheva a trăit până la vârsta de 25 de ani într-o mănăstire de pe Valea Iordanului și a murit la vârsta de 27 de ani în regiunea sa natală.
• După un periplu prin Bulgaria și Serbia, moaștele Sfintei Parascheva ajung la Iași în anul  1641
• Sfânta Parascheva este considerată ocrotitoarea Balcanilor, fiind cinstită în România, în Bulgaria, în Serbia și în nordul Greciei.

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă de pretutindeni prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deo­sebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaștele ei se găsesc la Iași, fiind izvor de bine­cu­vân­ta­re și însă­nă­to­șire duhovnicească și trupească pentru toți cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlo­ci­toa­re către Preamilostivul Dum­ne­zeu. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăz­nuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cu­noscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost nu­mi­tă, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Ca un simbol al unității Ortodoxiei de pre­tutindeni, viața de după moarte a Sfintei Pa­­rascheva arată că sfin­țenia ridică din nea­mul său pe omul ce s-a ase­­mănat cu Dum­ne­zeu, făcându-l lumină de iu­bire și apropiere între toți cei care măr­tu­ri­­sesc și viază întru aceeași credință. Mărturie des­pre cinstirea adusă de strămoșii noștri Sfin­tei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hra­­mul „Cuvioasa Parascheva” nu numai în Mol­­­dova, dar și în Tran­silvania și în Țara Ro­mâ­­nească.

Unde - de Nina Cassian

Izvorul dragostei, visează unii
ţâşneşte undeva, în munţii Lunii…
Din cine ştie ce gheizere-albastre şi ploi
bate lumina lui până la noi.

Noi stăm pe Pământ
în seceta noastră,
în săracul nostru veşmânt,
şi mumurăm: lumină albastră
mângâie încruntata frunte a noastră,
umple-ne paharul câte puţin
cu străveziul tău vin…
Rugămu-ne ţie, izvor răcoros,
picură până la noi, cei de jos…

Dar munţii Lunii tac sub omăt.
Cântecul nu li se-ntoarce-ndărăt.
Iar dragostea stă lângă ei întristată
de moarte
că nu o cunosc şi o caută atât de departe…

Nina Cassian 

Pe lângă versuri adaug și un minunat sfat al poetei: "Nu pot sa dau nici un mesaj decat: traiti! iubiti-va! fiti onesti! nici nu stiti ce garantie e onestitatea pentru viitor!"

Nina Cassian (Renée Annie Ştefănescu) s-a născut la Galaţi, la 27.11.1924 și a trecut la cele veșnice la 15.04.2014, la New York, avea 89 de ani

"Nu exista lumina in afara iubirii ! "

"Daca vrem sa-l intelegem pe celalalt, trebuie sa-l iubim; si daca-l iubim, ni se lumineaza adancurile lui. Nu exista lumina in afara iubirii ! Nu ajunge sa privim numai lucrurile lumii, ca sa ne luminam. Am spus ca de-as avea lumea toata, daca nu este o persoana care ma iubeste, nu am nici o multumire. Multumirea e lumina - lumina iubirii. Iubirea e lumina si amandoua sunt viata. Daca vrem sa avem viata, si nu o viata trecatoare, ci viata vesnica si o lumina nesfarsita, mereu mai bogata, apoi trebuie sa iubim. Dar nu putem iubi pe om daca nu iubim pe Dumnezeu. Daca omul nu e vesnic, nu e acelasi lucru. Numai pentru ca omul este vesnic, il iubesc. O mama cand iubeste pe fiul ei, nu se poate sa nu se gandeasca la lumina si sa nu se gandeasca la vesnicia lui. Spune si un ganditor francez de astazi, Gabriel Marcel, ca francezii mai au si cate un ganditor crestin si cate un poet crestin. Nu cum se socoteste la noi, ca nu poti lua de la ei decat lipsa de credinta.

„Hospode pomelui !” –„Doamne miluiește!”

 „Când apele adânci se tulbură, ele se liniştesc foarte greu şi au nevoie de timp îndelungat spre a se aşeza deplin. Marile războaie răscolesc din afunduri tot ce este rău în oameni şi în lume, iar răstimpul scurt dintre ele nu mai dă voie să se limpezească şi să se aşeze bine nimic, de aceea, după fiecare, răul e tot mai mare. Fiecare război a adus un rău tot mai cumplit. Ultimul mare război ar putea aduce nimicirea totală a acestui pământ cu aceşti oameni” («Istoria unei jertfe» – Traian Dorz – Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2016, vol. 1, pag. 18).

În mijlocul celor mai întunecate momente ale omenirii, Dumnezeu, la vremea potrivită, trimite oamenii Săi pentru a atenţiona, îndemna, mustra şi ruga pe om să împlinească poruncile Domnului Iisus şi să se temă de a întrista pe Dumnezeu. În categoria aceasta de trimişi ai lui Dumnezeu se numără şi fratele Traian Dorz, care a ştiut întotdeauna să ne arate dragostea lui Dumnezeu sub cea mai înaltă formă şi să mărturisească adevărul fără nicio umbră de compromis. Cât de atenţi şi cât de recunoscători trebuie să fim pentru toate sfaturile şi învăţăturile primite de la Fericiţii noştri înaintaşi!... La începutul celui de al III-lea volum din «Istoria unei jertfe», fratele Traian Dorz spune: „Tot ce v-am scris aici cu lacrimi e adevăr curat şi greu, / mărturisit pe conştiinţă, în Numele lui Dumnezeu. / Nu-mi lepădaţi nici o fărâmă din tot ce spun acum şi scriu, / că tot ce nu-nţelegeţi astăzi, o să-nţelegeţi mai târziu.”

Mai bogat decât Bill Gates

 

Cunoașteți cu toții episodul petrecut în templul din Ierusalim al cărui personaj central a fost o văduvă sărmană care a oferit ca danie doi bănuți. Femeia, discretă, nebăgată în seamă de oamenii prezenți în loca­șul de cult, a fost sesizată de Fiul lui Dumnezeu, de Hristos, Care le-a spus ucenicilor: „Adevărat grăiesc vouă: Această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi. Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa” (Mc. 12, 43-44). Generozitatea bogaților, oricât de largă ar fi, poate fi întrecută de milostenia, de ofranda săracilor. Povestea de astăzi ne-o dovedește cu prisosință. Un lucru este însă cert: dăruind, vom dobândi. Ce vom dobândi? Aten­ția, grija lui Dumnezeu asupra noastră. Ceea ce nu e puțin.

Un reporter de la CNN l-a întrebat odată pe Bill Gates: Există cineva mai bogat decât dumneavoastră în lume?

Bill Gates a răspuns: Da, există cel puțin o persoană care este mai bogată decât mine, oricâți bani aș aduna de acum încolo în toată viața mea.

"Prietenul adevărat iubeşte oricând"

In cartea Proverbe, cap. 17, v. 7 se spune aşa: "Prietenul adevărat iubeşte oricînd şi în nenorocire ajunge ca un frate"

Dar prietenia înseamnă mai mult decât a avea un umăr pe care să plângi. Domnul Iisus a câştigat afecţiunea celor din jur prin faptul că le dezvăluia sentimentele Sale. El a lăsat să se întrevadă că-şi dorea iubirea celor din jur şi nu S-a simţit jenat să-şi deschidă inima faţă de cei în care avea încredere. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-ţi dezvălui sentimentele tale tuturor celor pe care îi întâlneşti ci mai degrabă trebuie să fi sincer cu fiecare, să manifeşti înţelegere faţă de cei din jur, esenţial pentru începutul unei prietenii adevărate.

Prietenia costă timp şi sentimente...trebuie să fi dispus să dăruieşti. Preţul pe care-l cere o prietenie, este însă negociabil în comparaţie cu preţul pe care-l cere lipsa de iubire - o viaţă goală şi însingurată.

IUBIREA

„Prietenul meu nu s-a întors de pe câmpul de luptă, dle ofiţer. Permiteţi-mi să-l caut şi să-l aduc înapoi”, insistă un soldat. 

„Nu se poate, spuse ofiţerul, nu vreau să îți pui viaţa în joc pentru un om care probabil este mort”.

Soldatul porni totuşi la drum şi după o oră se întoarse grav rănit, având în braţe pe prietenul său mort. 

„Acum v-am pierdut pe amândoi, spuse ofiţerul. Ce-ai câştigat dacă-ai mers să aduci acest cadavru?”. 

„S-a meritat, dle ofiţer, răspunse soldatul muribund. Când l-am găsit, încă mai trăia. Mi-a spus: „Ştiam, Jack, că ai să vii...!”

Sursa foto:https://www.google.com/.../primul-razboi-mondial-in.../amp/

"Free hugs"

Într-o zi, un tip care se întorcea dintr-o călătorie şi-a dat seama că nu îl aşteaptă nimeni.

Îşi dorea să existe cineva care să-l aştepte şi pe el, să-l îmbrăţişeze la sosire şi să-i zâmbească: "Atunci când am ajuns în Sydney, tot ce aveam era o geantă plină de haine şi o lume plină de probleme. Nimeni nu m-a întâmpinat la sosire. Am ajuns un turist în propriul oraş. Stând acolo, la terminalul de sosire, şi privindu-i pe ceilalţi pasageri cum se îmbrăţişau râzând cu prietenii şi familia, am dorit şi eu să existe cineva care să mă aştepte şi pe mine. Cineva care să fie fericit că mă vede. Să îmi zâmbească. Să mă îmbrăţişeze. Am luat un carton şi un marker şi am făcut o pancartă. Am căutat cea mai populată intersecţie de pietoni din oraş şi am ridicat această pancartă deasupra capului, cu cuvintele "Free hugs" ("Îmbrăţişări gratuite") inscripţionate pe ambele părţi. Timp de 15 minute, oamenii s-au uitat pur şi simplu prin mine. Prima persoană care s-a oprit m-a bătut uşor pe umăr şi mi-a spus că în acea dimineaţă câinele ei tocmai murise. Şi că, tot în acea dimineaţă, s-a împlinit un an de la moartea singurei ei fiice. Mi-a zis că lucrul de care avea nevoie acum, când se simţea cea mai singură persoană din lume, era o îmbrăţişare. Ne-am pus mâinile unul în jurul celuilalt şi, atunci când ne-am despărţit, ea zâmbea".

Cum as putea sa-ti arat cat de mult te iubesc?

Ne-am străduit să iubim, ne-am oferit inima şi sufletul?
Am dat tot ce aveam mai bun pentru această iubire?
Iubirea din sufletul meu reprezintă Adevărul?
Adevărul din mintea mea oglindeşte Iubirea?
Ce îi ofer azi aproapelui meu?
Ce îi oferă iubirea mea?
- Încearcă astăzi să pui în balanţă iubirea şi iertare,
vezi care cântăreşte mai mult?

Ideal ar fi să cântărească la fel.

Când mă uit peste atâtea întrebări care trimit sper iubire, mă ruşinez, gândindu-mă că puteam face mult mai mult...

O istorioară spune că odată un om a avut bucuria să fie primit în cer, înainte să fi sfârşit viaţa pământească. Un înger, luându-l de mână, l-a dus într-un palat strălucitor unde se aflau o mulţime de oameni în jurul unei mese bogate, încărcată cu mâncare. Oamenii aceştia erau însă trişti şi se tânguiau cu amar, pentru că, deşi stăteau în jurul unei mese încărcate, nu-şi puteau potoli setea şi foamea. Aveau nişte linguri cu coada foarte lungă şi, oricât se chinuiau să mănânce cu ele, nu reuşeau în nici un fel. Aici este iadul - i-a spus îngerul.

Apoi l-a dus îngerul într-un alt palat asemănător cu cel dinainte. Aici era aceeaşi masă încărcată cu bunătăţi şi, de asemenea, aceleaşi linguri cu coadă lungă. Oamenii erau, spre deosebire de ceilalţi, foarte fericiţi şi radiau de bucurie. Cum? Fiecare om îşi folosea propria lingură pentru a-l hrăni pe cel din faţa sa şi astfel nimeni nu rămânea flămând. Acesta este raiul - a spus îngerul.

O poezie cât o predică - Ce mult se-ndreptăţeşte omul...

Ce mult se-ndreptăţeşte omul că n-a ucis şi n-a furat
Că n-a aprins la nimeni casa, că strâmb spre nimeni n-a jurat

Că n-a nedreptăţit pe nimeni luând ce nu era al lui.

Oricând s-ar măsura cu alţii, ca el pe lume nimeni nu-i.

Se poate,n-a ucis cu parul, se poate,n-a furat comori,

Dar cu cuvântul şi cu ura el n-a ucis, de-atâtea ori?

Se poate n-a prădat avutul cel pământesc al nimănui,

Dar n-a furat el de la Domnul când dezbina lucrarea Lui? 

Argumente Scripturistice ale Cinstirii Maicii Domnului

Noi, Ortodocsii pe Maica Domnului o preacinstim (dar pe Dumnezeu il ADORAM), pentru ca ea a fost singura care s-a invrednicit sa fie Maica Lui Hristos.

Luca 1, 48-49:

Ca a cautat spre smerenia roabei Sale. Ca, iata, de acum ma vor ferici toate neamurile.

Ca mi-a facut mie marire Cel Puternic si sfânt este numele Lui.

Luca 2, 51 (Iisus era ascultator) :

Si a coborât cu ei si a venit în Nazaret si le era supus. Iar mama Lui pastra în inima

ei toate aceste cuvinte.

Ioan 2, 3-10 (In Cana Galileii, la rugamintea Maicii sale Iisus face prima minune).

Ioan 19, 26-27 (Iisus fiind pe cruce, se arata ingrijorat de soarta Maicii sale, si o incredinteaza in grija lui Ioan)

Privind la Sfânta Fecioară Maria, am învățat ce înseamnă statornicia

Ținând cont de scrierile Sfinților Părinți cu privire la Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, putem spune ca oricât de frumos și de mult am scrie despre ea, întodeauna mai este loc de alte și alte cuvinte mai frumoase. Prin Duhul Sfânt, Maica Domnului a devenit și Maica noastra, a tuturor, a devenit bucuria creștinilor și maica Vieții, căci a născut pe Cel ce a dat viață tuturor celor morți în Adam.

Sfânta Fecioară Maria, pe cât a fost înălțată de laudele îngerului, pe atât s-a smerit înaintea lui Dumnezeu. Învățăm de aici că “smerenia este temelia sfințeniei”, este scara ce ne urcă la cer.

Privind sfintele icoane ce ne-o înfățișează pe Sfânta Fecioară Maria, vedem icoana unui suflet curat, vedem oglinda bunei-cuviințe. Modestia îmbrăcămintei impresionează și ne dă de gândit, căci “modestia este podoaba omului cinstit”.

Sf. Anastasie si Biblia furată

 

Abatele Anastasie avea o carte din pergament fin care valora 20 pence şi care conţinea textele integrale din Vechiul şi Noul Testament. Într-o zi, un călugăr oarecare îl vizitează şi, văzând cartea, o fură. Astfel, în acea zi, când trebui să citească din Scriptură, Anastase constată că Biblia dispăruse şi înţelese imediat că acel care o luase nu putea fi decât călugărul. Dar nu îl chemă de teama că la păcatul furtului s-ar mai putea adăuga cel al minciunii.

Călugărul merse în oraş să vândă cartea. Cerea 18 pence pe ea. Cumpărătorul spuse:

– Dă-mi cartea ca să verific dacă merită preţul acesta. Astfel, el aduse cartea la Sfântul Anastasie şi spuse:

– Părinte, uită-te la cartea aceasta şi spune-mi ce crezi: merită 18 pence?

Sf. Anastasie spuse:

– Da, e o carte frumoasă. Şi la preţul de 18 pence, e un chilipir.

Cumpărătorul se întoarse la călugăr şi spuse:

– Iată banii. I-am arătat cartea părintelui Anastase şi mi-a zis că merită 18 pence.

Călugărul rămase fără replică.

Telefonul mobil sau Cartea de cântări

 

Într-o după-amiază când veneam de la muncă, în autobuz fiind, mă sună telefonul. Răspund și la capătul celălat era glasul unei surori. Am mers cu maşina mai bine de 20 de minute, ea nu s-a oprit deloc din conversaţie. În acea zi am aflat durere și îngijorarea ei - inevitabil ea mi-o transmitea și mie,  „Am doi băieți (spunea sora ) și  am stabilit cu ei  reguli clare de utilizare a telefonului mobil. Nu le las copiilor telefonul mobil atunci când merg la culcare, dar nici nu îl luăm cu noi când mergem la biserică sau adunare. Ne străduim să le oferim un exemplu noi înșine … Duminica trecută copii au lăsat cărțile de cântări acasă  și fără să ne spună au luat telefoanele cu ei. Apoi ne-au reporșat că la adunare majoritatea folosesc telefoanele în locul cărții de cântări. Pentru o clipă am încercat să trecem cu vederea, dar am observant că după fiecare cântare, ispita de a nu  închide telefonul era foarte mare. Am ajuns acasă și am rememorat părtășia frățească, erau lucruri de care nu ne mai aminteam, dovadă că atenția de la Cuvântul lui Dumnezeu, ne fusese atrasă spre altceva. Pentru moment copii au înțeles să lase telefoanele acasă… dar nu știm până când…. Ce să pun în gentuța copiilor? Telefonul?  Sau cartea de cântări tipărită?”             

Când stai la popas, ce scoţi din traistă?

 

„În vremea aceea, ridicându-Și Iisus ochii și văzând că mulțime mare vine la El, a zis către Filip: De unde vom cumpăra pâine ca să mănânce aceștia? Iar aceasta o zicea ca să-l încerce, că El știa ce avea să facă. Filip I-a răspuns: Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puțin. Și a zis Lui unul dintre ucenici, Andrei, fratele lui Simon-Petru: Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești. Dar ce sunt acestea la atâția? Și a zis Iisus: Spuneți oamenilor să se așeze. Și era iarbă multă în acel loc. Deci au șezut bărbații, în număr ca la cinci mii. Atunci Iisus a luat pâinile și, mulțumind, a dat ucenicilor, iar ucenicii, celor ce ședeau; asemenea și din pești, cât au voit. Iar după ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: Adunați fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă ceva. Deci, au adunat și au umplut douăsprezece coșuri de fărâmituri, care au rămas de la cei ce au mâncat din cele cinci pâini de orz. Iar oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Prorocul, Care avea să vină în lume.” Ioan 6, 5-14

Ne-am gândit în dimineaţa aceasta la sfârşitul nostru?

Cu ce mă duc?
Când stai la popas, ce scoţi din traistă?

Sfântul Apostol Petru, referindu-se la acest sfârşit, aminteşte cuvântul din Psalmi că „la Dumnezeu o mie de ani este ca ziua de ieri care a trecut, ca o strajă de noapte. Nimeni nu ştie când va fi sfârşitul de aceea în slujbele noastre zicem: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos să cerem“.

Cu ce ne ducem? Răspunsul este simplu. O singură privire aruncată în trecut, luminată de cuvintele Mântuitorului: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită“, poate da răspunsul cel mai clar. Cum ne-a fost inima în tot acest timp?

Dumnezeu vrea inima noastră, vrea o inimă sinceră, „Fiule dă-Mi inima ta”….Vrea inima noastră….Dacă încă nu a venit sfârşitul…dacă încă mai avem timp este pentru că Dumnezeu ne iubeşte şi ne-a mai dat timp ca să ne salvăm. Ne rabdă, ne îngăduie, doar-doar ne-om ridica.

Îndrăznesc să spun că inima este traista din întrebarea de mai sus, dacă inima este curată vom scoate din ea doar lucruri minunate, dacă nu, nu.

Sorin

Marți, 13 - De ce este păcat să credem în superstiţii

Superstiţiile reprezintă unul din cele mai des întâlnite tipuri de credinţe populare cu care s-au obişnuit poporul nostru. Chiar dacă majoritatea creştinilor frecventează astăzi slujbele Bisericii, se roagă zilnic acasă, aprinzând lumânări în faţa sfintelor icoane, în acelaşi timp foarte mulţi cred şi în unele „semne" care le-ar prevesti ghinioane sau succese şi care nu au nimic comun cu credinţa creştină.Poporul nostru adeseori creştin numai cu numele s-a obişnuit să „încreştineze" tot felul de obiceiuri şi tradiţii care sunt total străine credinţei creştin-ortodoxe Nu-i deajuns că săvârşim păcate peste păcate, dar le mai şi „încreştinăm". Beţivul zice: „nu-i păcat să bei vin că-i sângele Domnului". Cel stăpânit de păcatul lacomiei zice: „nu-i păcat să mănânci miecurea şi vinerea carne... că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci, ce iese din gură". Fumătorul zice: nu-i păcat să fumezi, că nu scrie nicăieri că-i păcat...".

Uite-aşa facem din patimi şi din obiceiuri păcătoase tradiţii populare care nu sunt deloc creştine. Desfrânatul zice: „de ce-i păcat să desfrânezi?.., doar aşa a lăsat Dumnezeu...". 

Primul examen de iubire: Îmbrățișarea

Noi ne-am născut din dragoste şi pentru dragoste. Pe pământ trebuie să învăţăm să iubim, căci în ceasul morţii vom avea de susţinut un examen de iubire. Dacă aici, jos, vom dovedi un progres suficient, atunci vom avea de trait o veşnicie în Iubire. Pe când, ori de câte ori ne iubim numai pe noi înşine dintr-un egoism instinctiv, comitem o mare greşală împotriva propriului nostru scop, împotriva propriei noastre soarte.

De altfel, sunt doar două iubiri : iubirea faţă de noi înşine şi iubirea faţă de ceilalţi şi în Dumnezeu. A trăi înseamnă să alegi între cele doua iubiri.“Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pecelălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. “; “Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi sminteală nu este în el. Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.” (Matei 6, 24 si 1 Ioan 2, 10 – 11)

Iată cum vede această iubire Cuviosul Paisie Aghioritul, în cartea "Patimi şi virtuţi", Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007:

Centenar Oastea Domnului ( 1923 -2023 ) - Satul Holbav, jud. Brașov

 

File de istorie - Holbavul și holboșenii anului 1908

 

Holbavul numără peste 300 de familii, dintre cari numai cam 1ai parte au locuinţele una lângă alte, formând sat compact, restul locuesc risipiţi pe dealurile şi colinele din împrejurime, unde-şi au moşia şi vitele. Aceştia numai Dumineca şi în sărbători tulesc la sat. Holboşenii sunt lucrători de pământ, economi de vite şi cărbunari. 

Adeseori pe stradele Braşovului întâlneşti nişte oameni plini de praf de cărbuni, de sus pănă jos, ducând în carăle lor mici saci de cărbuni, pe cari îi vând cu preţ bun, căci se întrebuinţează de fierari şi la călcatul albiturilor cu fierul. Sunt holboşeni. 

Chipuri de preoţi de altă dată - Samuil Mija din Holbav (1806—1868)

Istoria zbuciumată a Bisericii noastre Ortodoxe străbune, atît de strîns împletită cu cea a poporului român, scoate mereu la lumină chipuri de preoţi şi credincioşi a căror amintire colbul anilor nu reuşeşte s-o înghită niciodată. 

Un astfel de chip a fost şi preotul Samuil Mija, care — acum aproape un secol şi jumătate (1830), cînd avea vîrsta de numai 24 ani — a fost rînduit de episcopul Vasile Moga să păstorească pe iobagii din localitatea Holbav (prot. Braşov), risipiţi prin văi şi culmi de dealuri, pe o întindere de aproximativ 40 km. 

Veniți din părţile Făgăraşului (corn. Toderiţa), preotul Samuil Mija a slujit neîntrerupt obştea sa credincioasă, sub toate laturile, printr-o muncă de totală dăruire, vreme de 38 ani. 

Nu toţi eroii se află între generalii acestei vieţi, ci şi între soldaţii de rând

 

Oriunde este luptă, acolo trebuie să fie şi eroi. Iar unde nu există eroism, oamenii se slujesc numai de viclenie şi uneltiri. Dacă tu nu vezi eroi peste tot şi din toate părţile, asta nu înseamnă că ei nu sunt. Sunt, sunt destui. Sunt şi în casă, şi pe stradă, şi în spital, şi pe ogor: fiindcă nu toţi eroii se află între generalii acestei vieţi, ci şi între soldaţii de rând. Bucură-te în Domnul!

Minunate sunt observaţiile tale, suflet de viteaz! Fără credinţă nefăţarnică şi tare în Dumnezeul cel Viu nu există eroism. Iar unde nu există eroism, oamenii se slujesc numai de viclenie şi uneltiri.

Cuvânt pentru pomenirea eroilor, în ziua de Înălţare

 „Să chemăm la masa bucuriei  şi pe sărmanul ostaş, care moare cine ştie unde pe nemărginitele câmpuri de luptă.

Parcă-l vedem  cum glontele-i străpunge pieptul  cu iuţeală de fulger! 

Sângele lui curge mereu din rană,  iar el începe să aibă vedenii. 

Între altele,  i se înfăţişează bătrâna sa mamă,  care-l prinde de mână  spre a-l aduce la Biserică,  ca în copilărie.

Cum? 

Mama sa nu-l va mai mângâia niciodată? 

El nu-i va mai auzi niciodată glasul argintiu şi dulce?

Să fie, oare, acesta sfârşitul a toate? 

Să moară singur singurel, aici, în arşiţă, fără de făclie în mână, în câmpul acesta? 

Şi ostaşul se ridică deodată, într-o mână, nevoind să moară! 

Amintirile din copilărie îi vin cu duiumul în minte.

Parcă aude un cântec bătrânesc, o doină, cu care îl adormea mama sa când era copil mic. Deodată aude clopotul din satul său chemând la vecernie în ziua Învierii. 

Apucă cruciuliţa pe care i-o atârnase mama lui, când a plecat la oaste. 

Are încă atâta putere să o sărute şi să zică gândind la mama lui: „La revedere în ceruri!”.

Ostaşul moare apoi. 

Dar prin fiecare moarte a fraţilor noştri de pe câmpurile de luptă, creşte numărul învierilor noastre!”.

 Amin.

 prof. dr. Ioan Broşu

sursa:https://doxologia.ro