marți, 15 decembrie 2009

Să învăţăm să iubim


Noi ne-am născut din dragoste şi pentru dragoste. Pe pământ trebuie să învăţăm să iubim, căci în ceasul morţii vom avea de susţinut un examen de iubire. Dacă aici, jos, vom dovedi un progres suficient, atunci vom avea de trait o veşnicie în Iubire. Pe când, ori de câte ori ne iubim numai pe noi înşine dintr-un egoism instinctiv, comitem o mare greşală împotriva propriului nostru scop, împotriva propriei noastre soarte.

De altfel, sunt doar două iubiri : iubirea faţă de noi înşine şi iubirea faţă de ceilalţi şi în Dumnezeu. A trăi înseamnă să alegi între cele doua iubiri.“Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pecelălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. “; “Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi sminteală nu este în el. Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.” (Matei 6, 24 si 1 Ioan 2, 10 – 11)

Iată cum vede această iubire Cuviosul Paisie Aghioritul, în cartea "Patimi şi virtuţi", Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007:
"..În persoana fratelui nostru Îl vedem pe Hristos. Căci tot ce facem ca să-l odihnim pe fratele nostru este ca şi cum o facem pentru Însuşi Hristos. "Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25, 40).
Într-o zi a venit la Coliba un copil îndrăcit împreună cu tatăl său. În acel moment a venit şi un cunoscut de-al meu, iar eu l-am luat pe tatăl copilului deoparte ca să-i spun câteva lucruri, căci din cauza lui se îndrăcise copilul. Bietul de el era într-o stare jalnică. Ditamai flăcăul şi-i curgeau mucii… Când cunoscutul meu l-a văzut, s-a apropiat de el, şi-a scos batista, i-a şters nasul şi a băgat-o iaraşi în buzunar. Şi-a scos apoi crucea de aur de la gât şi a pus-o la gâtul copilului. Dar nu lucrul acesta era atat de important, cât să fi văzut cu câtă dragoste, cu câtă afecţiune a şters nasul copilului - de-aţi fi văzut în ce hal era! Am rămas impresionat. L-a durut pentru el ca pentru un frate. Dacă nu-l simţea ca pe un frate, ar fi făcut aceasta? Dacă îl iubeşti pe celălalt ca pe un frate, îi ştergi nasul cu propria batistă şi o pui iarăşi în buzunar! Dar dacă nu-l simţi ca pe un frate, este ca un corp străin: puţin să te atingă, imediat sari în sus; puţin scuipat să cadă pe tine, te duci repede să te speli. De vreme ce Bunul Dumnezeu ne-a dat dăruri din belşug şi n-a îngăduit să vină vreo nenorocire peste noi, trebuie să ne doară pentru aproapele nostru care se chinuieşte....Omul duhovnicesc este tot o durere. Se topeşte de durere pentru ceilalţi, se roagă, mângâie. Şi, luând asupra lui durerea celorlalţi, este întotdeauna bucuros, căci Hristos îi ia durerea şi îi dăruieşte mângaiere duhovnicească..."


Dragostea lui Hristos Domnul stă dincolo de cunoaştere şi se revarsă cu îmbelşugare asupra celor ce o cer. Dacă o vom cere cu credinţă, o vom primi. Dacă vom şti să o păstrăm, o vom avea şi ne vom bucura de ea.
Dragostea e o bucaţică din raiul ce s-a coborât pe pămînt, este dovada de netăgăduit că Impărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru. Acelaş lucru îl spune şi arhim.Teofil Părăian, de la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus – judeţul Brasov:
" Când iubeşti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseşte şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa lui. A iubi pe cineva ca pe tine însuţi înseamnă nu numai a-l sprijini, a-i da ceva, ci însemnă şi a căuta promovarea lui, a căuta înaintarea lui, a căuta odihna lui; să fie odihnit prin existenţa ta. În jurul tău să poţi să-i fericeşti pe toţi. Iubeşti atunci când primeşti pe cineva în suflet, când ţi-l împropriezi, când îi faci loc în inima ta. Aceasta înseamnă să-l iubeşti. Câtă vreme îl ţii în afară de tine, câtă vreme îl ţii departe de tine, câtă vreme îl respingi sau îl împingi, câtă vreme îl marginalizezi, câtă vreme îl ocoleşti, nu-l iubeşti. Când îl iubeşti, îl primeşti, îl faci al tău. Face parte din lumea ta de gând, face parte din inima ta, intră în cuprinsul fiinţei tale, intră în componenţa ta, face parte din tine însuţi. Atunci îl iubeşti. "

Iubirea nu are măsură, nu are sfârşit, pentru că este întreagă de la Dumnezeu Cel desăvârşit, Cel fără de sfârşit, Cel negrăit, Cel care ( Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt) este iubire ( 1 Ioan 4, 8 ) Si această iubire creşte în noi şi se înmulţeşte şi sporeşte prin credinţă, prin rugăciune, prin post, prin smerenie, prin răbdare şi prin celelalte sfinte virtuţi evanghelice. Si nu e numai aceasta. Cu ajutorul acestor sfinte virtuţi, se şi verifica iubirea în creşterea şi în progresul ei.

Închei o istorioară deosebită şi cu un minunat cuvânt al arhim. N. Steihardt, din cartea ”Jurnalul fericirii”, pag. 129 : Se spune că odată un copil a mers undeva departe de casă, fără să aibă binecuvântarea părinţilor lui. În această călătorie fost victima unui accident, în care şi-a pierdut ambele picioare. Când părinţii au venit şi l-au văzut aşa, el le-a spus: "Mă veţi ierta pentru neascultarea mea?" Părinţii alergând spre el, l-au îmbrăţişat şi i-au spus: "Desigur, deja te-am iertat." Plin de bucurei copilul a exclamat: "Atunci pot să trăiesc fără picioare!"
Morala acestei istorioare?
Nu putem trăi fără iertare
"...Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!

Şi acum din ”Jurnalul fericirii”:
"La diavolul - contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos dintr-o dată, şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă, eşti liber şi prieten al Domnului. Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care îl ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest “prietene” mi se pare mai cutremurător chiar decât interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei, virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice ( nu scoateţi sabia) şi fapte milostivnice (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar “prietene” implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate. "

Doamne Duhule Sfinte, luminează-ne pe fiecare să înţelegem cât de important este să rămânem ascultători şi împlinitori ai Cuvântului lui Dumnezeu. Ajută-ne pe fiecare dintre noi să devenim model de ascultare, de dragoste necondiţionată, altruistă şi nemărginită! Ajută-ne să alungăm suspiciunile noastre, ca noi să vedem intenţiile bune în aceia pe care îi întâlnim. Ajută-ne să biruim mândria noastră, pentru a putea să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Dă-ne iubirea, cel mai dulce dar dintre toate, ce nu cunoaşte duşman. Dă-ne în inimi iubirea curată, pentru ca noi să îi putem iubi pe ceilalţi după cum ne-ai iubit Tu.


Un comentariu:

Mariana spunea...

,,Noi ne-am născut din dragoste şi pentru dragoste. Pe pământ trebuie să învăţăm să iubim, căci în ceasul morţii vom avea de susţinut un examen de iubire."

Slăvit să fie Domnul!
Sorin, aş fi făcut un copy/paste la tot ce ai scris! Totul are valoare de citat. Ai atins din nou ceea ce este mai important în creştinism:iubirea, şi asta pentru că Dumnezeul nostru este Iubire.
Domnul Iisus ne spune că la sfârşit ne va întrebat dacă am Iubit şi dacă această iubire a fost cea adevărată, în stare să aline, să hrănească, să îmbrace, să potolească setea, să nu îi lase singuri pe cei din închisori şi spitale...

Îmi place enorm citatul postat de tine ,,"..În persoana fratelui nostru Îl vedem pe Hristos. Căci tot ce facem ca să-l odihnim pe fratele nostru este ca şi cum o facem pentru Însuşi Hristos."
Ideea aceasta de odihnire a aproapelui e foarte cuprinzătoare. A iubi nu înseamnă a-i spune aproapelui mereu şi mereu ,,te iubesc", ci înseamnă a face totul ca el, aproapele, să simtă o dulce odihnire, şi aceasta se întâmplă când iubirea iubeşte tăcând, sau doar şoptind încetişor, când îi face aproapelui face un ,,leagăn" cu un ,,aşternut moale"...să înţelegem din aceste metafore că trebuie să facem din iubire ca aproapele să simtă pace şi linişte şi singuranţă...să îl facem să nu se simtă singur, nici la bine, nici la greu, nicicând...să îi fim mereu alături, cu o prezenţă discretă, când este cazul..Iubirea din Dumnezeu ne va învăţa cum să facem...

,,Dacă îl iubeşti pe celălalt ca pe un frate, îi ştergi nasul cu propria batistă şi o pui iarăşi în buzunar!"...Da, dacă suntem în stare să facem asta, abia atunci iubim...

,,...Omul duhovnicesc este tot o durere. Se topeşte de durere pentru ceilalţi, se roagă, mângâie. Şi, luând asupra lui durerea celorlalţi, este întotdeauna bucuros, căci Hristos îi ia durerea şi îi dăruieşte mângaiere duhovnicească..."

Iată un alt mod de a ne verifica iubirea...să te doară durerea altora...,,să plângi de durerea altor lacrimi"

Am scris cândva nişte versuri, într-un moment când iubirea m-a învă-at să îmi însuşesc durerea altora...mă rog Domnului să pot face mereu asta...să pot iubi mereu aşa...
,,Mă iartă, Domnul meu... sau bine-mă-cuvântă,
C-am strâns în palme plânsul semenului meu,
Şi l-am turnat în suflet ca pe-o comoară sfântă,
Scăldându-l în nectarul din Tine, Dumnezeu!"


Da, iubirea se cere de la Domnul! Se cere cu lacrimi...şi când vine de la El, e adevărată, curată, sfinţitoare....şi rămâne...pentru oricine...

Ceea ce spune pr. Teofil Pârâian este un mexim...asta e iubirea...,,Iubeşti atunci când primeşti pe cineva în suflet, când ţi-l împropriezi, când îi faci loc în inima ta.[...] Când îl iubeşti, îl primeşti, îl faci al tău. Face parte din lumea ta de gând, face parte din inima ta, intră în cuprinsul fiinţei tale, intră în componenţa ta, face parte din tine însuţi. Atunci îl iubeşti. "...Excepţionale cuvinte...parcă ar fi ale pr. Stăniloaie...un alt ,,teolog" al iubirii...Asemenea cuvinte nu se pot spune decât din propria trăire..prea mare este forţa lor...

Dragostea nu are măsură...sau ,,Măsura iubirii este a iubi fără măsură" ( O. Paler)...Dumnezeu este infinit..Iubirea Lui este infinită...E necesar caşi iubirea noastră faţă de Domnul şi faţă de aproapele să crească mereu şi mereu..până vom ajunge în Acasă, unde ,,Vom trăi veşnicii de iubire, mii de ani, zeci de mii..."( C. Ionaid)

Prin iubire îi putem considera pe semeni prieteni...şi apoi chiar ne devin...Iubirea ,,risipită" se va întoarce înspre noi...asta e răsplata Domnului, asta e bucuria Lui....asta e menirea Lui, să ne înveţe Iubirea...

Doamne, cât de mult îţi mulţumesc!!! Învaţă-mă şi pe mine să iubesc!