Au înflorit macii şi albăstrelele şi-n lanul de grâu şi-n inima inimii mele...
Floarea de cireş din primăvară este acum o cireaşă coaptă.Cine se va folosi de ea ?
Cine va desluşi aroma amintirilor şi gustului dorului?
Ah! Copilărie a mea cu cireşe la urechi, ţie îţi mulţumesc pentru cireşul bunicului meu! Gândul meu călătoreşte îndărăt spre anii aceia în care voiam să îl imit pe Nică al lui Creangă. Numai că acea cărare spre cireş trecea pe sub geamul bunicului, prin care, pe înserat, răzbăteau cuvintele Scripturii citite cu voce domoală...Oare aceea să fi fost prima sămânţă ce a înflorit mai târziu în inima inimii mele?
Mi-e dor de bunicul! De cireşul lui. De iarba cosită! De ferestrele larg deschise din care răzbăteau psalmodieri ca dintr-un schit...
Paşii mei se îndreaptă către căsuţa văruită în alb. Ferestre mici au închis de mult timp toate anotimpurile.. Mi-l imaginez pe bunicul meu stând pe prag privind cerul în depărtare.
Albastru cerul mă inundă ca o mare...Adieri calde cu parfum de trandafiri de dulceaţă mă cheamă în grădina casei părinteşti. Mă gândesc la bunicul meu drag cu nume de floare: Ambrozie...Ce nume fumos!
Oare mie mi s-ar potrivi vreun nume de floare?...
Aş fi vrut să fiu floarea unei plante vindecatoare. Sau o floare parfumata în jurul căreia să roiască albine..Sau în jurul căreia să se desfate omul căutător de frumos. Sau oare, floarea unui fruct dulce ?
Ah, Doamne-al meu, toate câte sunt acum pline de viaţă au fost mai întâi floare!
Găseşte-mi Tu nume pentru Veşnicia cu Tine! Si fă-l să fie floare plină de rod pentru semenul meu!
Stau, cu ochii închişi şi încerc să privesc adânc în oglinda timpului...urechile sufletului îmi şoptesc :"Nu ar fi vară fără popasul acesta de la Mezieş şi Livadia"
Îmi deschid ochii şi încerc să pătrund adânc dincolo de nori...cu sufletul sunt deja acolo...De lângă crucea albă a poetului mântuirii noastre, Traian Dorz, chiar dacă din când în când cerul picură peste noi lacrimile celor plecaţi Acasă, pot spune că niciodată visele nu sunt mai frumoase ca vara, în nopţile bătute cu stele şi ameţite de miresmele fânului proaspăt cosit şi a teiului înflorit aici la Mezieş sau Livadia, leagănul cântărilor nemuritoare...
Pleoapele îmi tremură, apoi, ca o mângâiere, se lasă peste lacrima de dor…Tâmpla îşi face loc în perna moale ca pe un umăr drag…Încerc să adorm cu amintirea parfumului ameţitor al florilor de tei, îmbrăţişându-mi fetiţa ce îmi surâde prin somn…Cântări dragi mă leagănă şi-mi smulg lacrimi şi zâmbete deopotrivă. Deschid ochii şi-mi dau seama că nu e vis ci e atât de adevărat…Privesc cerul bătut de stele şi-L caut pe Iubitul meu…Două şoapte sparg tăcerea: Doamne, cât de mult mă iubeşti! De ce atât de mult?! Nu merit...Mulţumesc, Doamne!...mulţumesc...Fă din inima mea ecoul iubirii Tale ale cărui unde să meargă departe, departe…
Am aţipit zâmbind…Ca prin vis aud o voce caldă, atât de cunoscută: ,, ...sub privirile de stele, m-ai trezit sub...tei...”
PS. Fiind o creaţie colectivă, iată autorii: Miriam ( Mariana), Augustin, Hadassa, Sorin M.
Aici va continua.
Floarea de cireş din primăvară este acum o cireaşă coaptă.Cine se va folosi de ea ?
Cine va desluşi aroma amintirilor şi gustului dorului?
Ah! Copilărie a mea cu cireşe la urechi, ţie îţi mulţumesc pentru cireşul bunicului meu! Gândul meu călătoreşte îndărăt spre anii aceia în care voiam să îl imit pe Nică al lui Creangă. Numai că acea cărare spre cireş trecea pe sub geamul bunicului, prin care, pe înserat, răzbăteau cuvintele Scripturii citite cu voce domoală...Oare aceea să fi fost prima sămânţă ce a înflorit mai târziu în inima inimii mele?
Mi-e dor de bunicul! De cireşul lui. De iarba cosită! De ferestrele larg deschise din care răzbăteau psalmodieri ca dintr-un schit...
Paşii mei se îndreaptă către căsuţa văruită în alb. Ferestre mici au închis de mult timp toate anotimpurile.. Mi-l imaginez pe bunicul meu stând pe prag privind cerul în depărtare.
Albastru cerul mă inundă ca o mare...Adieri calde cu parfum de trandafiri de dulceaţă mă cheamă în grădina casei părinteşti. Mă gândesc la bunicul meu drag cu nume de floare: Ambrozie...Ce nume fumos!
Oare mie mi s-ar potrivi vreun nume de floare?...
Aş fi vrut să fiu floarea unei plante vindecatoare. Sau o floare parfumata în jurul căreia să roiască albine..Sau în jurul căreia să se desfate omul căutător de frumos. Sau oare, floarea unui fruct dulce ?
Ah, Doamne-al meu, toate câte sunt acum pline de viaţă au fost mai întâi floare!
Găseşte-mi Tu nume pentru Veşnicia cu Tine! Si fă-l să fie floare plină de rod pentru semenul meu!
Stau, cu ochii închişi şi încerc să privesc adânc în oglinda timpului...urechile sufletului îmi şoptesc :"Nu ar fi vară fără popasul acesta de la Mezieş şi Livadia"
Îmi deschid ochii şi încerc să pătrund adânc dincolo de nori...cu sufletul sunt deja acolo...De lângă crucea albă a poetului mântuirii noastre, Traian Dorz, chiar dacă din când în când cerul picură peste noi lacrimile celor plecaţi Acasă, pot spune că niciodată visele nu sunt mai frumoase ca vara, în nopţile bătute cu stele şi ameţite de miresmele fânului proaspăt cosit şi a teiului înflorit aici la Mezieş sau Livadia, leagănul cântărilor nemuritoare...
Pleoapele îmi tremură, apoi, ca o mângâiere, se lasă peste lacrima de dor…Tâmpla îşi face loc în perna moale ca pe un umăr drag…Încerc să adorm cu amintirea parfumului ameţitor al florilor de tei, îmbrăţişându-mi fetiţa ce îmi surâde prin somn…Cântări dragi mă leagănă şi-mi smulg lacrimi şi zâmbete deopotrivă. Deschid ochii şi-mi dau seama că nu e vis ci e atât de adevărat…Privesc cerul bătut de stele şi-L caut pe Iubitul meu…Două şoapte sparg tăcerea: Doamne, cât de mult mă iubeşti! De ce atât de mult?! Nu merit...Mulţumesc, Doamne!...mulţumesc...Fă din inima mea ecoul iubirii Tale ale cărui unde să meargă departe, departe…
Am aţipit zâmbind…Ca prin vis aud o voce caldă, atât de cunoscută: ,, ...sub privirile de stele, m-ai trezit sub...tei...”
PS. Fiind o creaţie colectivă, iată autorii: Miriam ( Mariana), Augustin, Hadassa, Sorin M.
Aici va continua.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu