miercuri, 9 iunie 2010

“Doamne, trimite Oastei Tale, oameni plini de Duhul Sfînt…”


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Cuvântul rostit lângă crucea Părintelui Iosif Trifa,
de fratele Petru Giurgi
la Adunarea Oastei Domnului de la Rusalii
– Sibiu, 23 mai 2010 -

Un comentariu:

Mariana spunea...

Fr. Petru Giurgi are ceva aparte în tot ce spune şi în tot ce este.
Am vrut neapărat acum doi ani să îi facem o vizită...şi i-am făcut...

( 1 septembrie – 2008...tânjind cu un dor imens după dragostea dintâi ce am regăsit-o la Poienile Izei, în fraţii noştri atât de dragi şi necesari sufletelor noastre...)


CU DOR

Cu dor ascuns în aripi de argint
Ne-am avântat în zborul spre Poiană,
Să primenim privire-albastră-n geană,
Scăldând-o-n sfinte lacrimi de alint.

În unduiri domoale, tainic Rai
Aşterne verde semnul Vieţii pline,
Rodind în flori doar rod de vorbe line,
Umplând iar de miresme-al nostru grai.

Biserica din vale-atinge culmi,
Cum numai Dorul ştie să le-atingă,
Că nu-i potop Iubirea să o stingă,
Nici vânt hain s-o-mprăştie prin ulmi.

Cu doru-acesta mergem pe drumeag.
În capăt e chiar Poarta de Lumină...
E totul alb, ca visul de hermină!
Noi tresărim... Iubirea-aşteaptă-n prag!

Văd braţe de Părinte legănând,
Făcând un semn de dulce aşteptare,
Zâmbindu-ne de dor şi de-ncântare,
Petale de iubire aşternând.

Aş vrea să zbor, dar pasu-mi este lut.
Minunea ce-o trăiesc mă înfăşoară,
Mă biruie deplin şi mă-nfioară;
Azi Ceru-ntreg lăntrul mi-a umplut!

Luceferi sfinţi în taină mă privesc...
Pecete de Iubire-atinge mâna,
Şi îmi sărută-obrazul stins ca luna
De-atâta-nfiorare ce trăiesc.

O dulce pace se coboară-n noi,
Şi tot ce dăruim e plâns şi zâmbet...
E-un zbor curat al gândurilor umblet,
Iar mâinile se roagă iarăşi moi!

Am regăsit comorile dintâi.
Mi-am odihnit fiinţa în Cuvinte,
Şi-n alb de flori mi-am re’nnoit veşminte,
Ca versul sfânt să-mi fie căpătâi.

Ne-ntoarcem mult mai plini... şi mult mai goi...
Că dorul e mai mare ca ’nainte...
De nu mai poate plânsul să-l alinte
Decât când ne-om întoarce Înapoi.

Dar pân-atunci oftăm îngenuncheaţi,
Şi-Ţi mulţumim, o, Preaiubit Părinte!
Ai re-sfinţit a’ noastre legăminte;
Suntem Ostaşi Iubirii-mbrăţişaţi...