„Iată sunteţi sătui; iată v-aţi îmbogăţit, fără de noi aţi împărăţit ca să împărăţim şi noi împreună cu voi. Căci mi se pare că Dumnezeu pe noi, Apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi, însă înţelepţi înru Hristos. Noi suntem slabi, voi însă tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste...Huliţi fiind ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor până astăzi” (I Cor 4, 8-14)
În mod paradoxal Sf. Ap. Pavel arată suferinţele Apostolilor pentru a plânge înşelarea în care sunt corintenii. El nu plânge suferinţele sale, ele sunt laudele Apostolului (II Cor. 11, 22-33). El „ştie că prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu”(Fapte 14, 22) şi că „toţi cei care vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (II Tim 4, 12). Corintenii cred că împărăţesc deja şi-i dau cu dispreţ la o parte pe cei care au lucrat la mântuirea lor, ei cred că au răzbit, dar starea de umilinţă şi suferinţă a apostolilor arată că ei se află în înşelare. „Este mai mult o cugetare copilărească a crede că cineva chiar de la început a luat totul, şi a cugeta lucruri mari despre dânsul, ca şi cum ar fi ajuns la sfârşit, în vreme ce el poate nu se găseşte nici la început”
Dacă crucea este sminteală şi nebunie (cf 1, 1opt, 23, 25), tot aşa cei care o propovăduiesc se fac sminteală: „Mi se pare că Dumnezeu pe noi, Apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte”.(v. 9)Aşadar, între crucea lui Iisus şi drumul apostolilor este o relaţie de continuitate. Ei văd slăbiciune, dar ochii credinţei văd că ei trăiesc conform cu crucea lui Iisus. Foarte des Pavel se întorcea la pedepsele şi pesecuţiile care le întâlnea în misiunea sa în lume pe care Dumnzeu i-o dăduse de împlinit( II Cor 4, 7-12; 6, 4-10; I Tes 3, 4; II Tim 3, 10-11). După el slăbiciunile misiunii sale dovedesc puterea Celui Ce l-a trimis; marea operă pe care o făcea el nu putea fi atribuită acţiunii sale, ci puterii Crucii (Cf 1, 17; Fil 4, 13; II Cor. 4, 7; 12, 9)
Chiar şi modul în care Dumnezeu a făcut alegerea locuitorilor din Corint este ciudat: „Dumnezeu a ales pe cele nebune ale lumii ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să ruşineze pe cele tari. Dumnezeu şi-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt. Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1, 27, 2opt). Corintenii au uitat de starea din care au fost chemaţi, iar acum trăiesc în bucurie şi fară de griji, ei cred că sunt deja în împărăţia cerurilor şi sătui de bogăţiile ei. Ei se arătă, puternici, bogaţi şi onoraţi ceea ce nu este după Dumnezeu, ci după lume. Or, această lume a cărei mentalitate şi-au însuşit-o corintenii, consideră pe creştini nebuni, slabi şi dispreţuiţi şi prin urmare îi pesecută (vv 11-13).
Cum de s-au împrietenit ei cu duhul cel lumesc, ştiind că mai înainte de a fi chemaţi la credinţă, ei erau slabi, nebăgaţi în seamă şi de neam jos? Înţelegem că drumul credinţei pe care ei l-au ales le-a dăruit şi oarecare prosperitate materială, ba chiar demnitate şi cinste printre ceilalţi oameni (cf v.7). Nenorocirea este că ei încep să se trufească, să aibă o atitudine triumfalistă, să facă confuzie între îmbogăţirea materială şi cea spirituală, între slava care vine de la oameni şi cea care vine de la Dumnezeu.
Credincioşii din Corint se autoamăgesc: modul în care ei şi-au asumat bogăţia, slava, înţelepciunea şi cinstea nu este o dovadă a credinţei lor, acesta dovedeşte contrariu. Sf Pavel le spune răspicat şi ironic: „măcar de aţi fi împărăţit ca să împărăţim şi noi împreună cu voi” (v. opt).
Ca şi corintenii de odinioară, creştinismul de astăzi nu mai este interesat de gândul lui Dumnezeu, ci se conformează comod şi inconştient unei înţelegeri lumeşti care este împotriva Evangheliei: „Dumnezeu sfătuindu-ne şi ameninţându-ne în fiecare zi, nu este ascultat de noi, pe când gloatele de derbedei, publicul cel rău nărăvit nici nu are nevoie de poruncă, ci este de ajuns să ne arate ce anume îl mulţumeşte, şi de îndată ne supunem şi facem totul”
Nu ne lăudăm cu bucurii foarte accesibile şi nu-i compătimim pe cei care au renunţat la ele de dragul celor viitoare? Nu amestecăm noi viaţa de credinţă cu dulcegării euforice şi „întâlniri” directe cu Iisus? Nu căutăm accesul la Duhul Sfânt pe calea cea mai uşoară şi mai scurtă, trăind o viaţa uşuratică? „Căci ţinta lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor noastre, este să fim pururea smeriţi şi întristaţi pentru nevrednicia noastră, străini de tot omul şi următori ai patimilor Domnului” .
Diagnosticul lumii de azi este acela că a făcut din Evanghelia crucii o Evanghelie a prosperităţii. Omul modern se consideră „curat” fiindcă este etic şi manierat, cult şi elevat, civilizat şi moral, şi prin urmare nu are nevoie de pocăinţă şi schimbarea vieţii, de aceea se consideră „tare”, „bogat” şi „înţelept”. Ceea ce lipseşte creştinismului de astăzi este tocmai frângerea inimii şi râvna cea iubitoare de osteneală duhovnicească. Parcă acestor categorii de oameni se adresează Glasul Profetic al Scripturii: „Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns; şi sărac, şi orb şi gol” (Ap 3, 17)
Bibliografie:
Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri..., p. 11opt.
Sf Ioan Gura de Aur, Tâlcuiri...p. 122.
Cuviosul Nichita Stihatul, Filocalia VI, 2009, p. 232.
Sf.Teofilact al Bulgariei, Tâlcuiri...,p. 55
În mod paradoxal Sf. Ap. Pavel arată suferinţele Apostolilor pentru a plânge înşelarea în care sunt corintenii. El nu plânge suferinţele sale, ele sunt laudele Apostolului (II Cor. 11, 22-33). El „ştie că prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu”(Fapte 14, 22) şi că „toţi cei care vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (II Tim 4, 12). Corintenii cred că împărăţesc deja şi-i dau cu dispreţ la o parte pe cei care au lucrat la mântuirea lor, ei cred că au răzbit, dar starea de umilinţă şi suferinţă a apostolilor arată că ei se află în înşelare. „Este mai mult o cugetare copilărească a crede că cineva chiar de la început a luat totul, şi a cugeta lucruri mari despre dânsul, ca şi cum ar fi ajuns la sfârşit, în vreme ce el poate nu se găseşte nici la început”
Dacă crucea este sminteală şi nebunie (cf 1, 1opt, 23, 25), tot aşa cei care o propovăduiesc se fac sminteală: „Mi se pare că Dumnezeu pe noi, Apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte”.(v. 9)Aşadar, între crucea lui Iisus şi drumul apostolilor este o relaţie de continuitate. Ei văd slăbiciune, dar ochii credinţei văd că ei trăiesc conform cu crucea lui Iisus. Foarte des Pavel se întorcea la pedepsele şi pesecuţiile care le întâlnea în misiunea sa în lume pe care Dumnzeu i-o dăduse de împlinit( II Cor 4, 7-12; 6, 4-10; I Tes 3, 4; II Tim 3, 10-11). După el slăbiciunile misiunii sale dovedesc puterea Celui Ce l-a trimis; marea operă pe care o făcea el nu putea fi atribuită acţiunii sale, ci puterii Crucii (Cf 1, 17; Fil 4, 13; II Cor. 4, 7; 12, 9)
Chiar şi modul în care Dumnezeu a făcut alegerea locuitorilor din Corint este ciudat: „Dumnezeu a ales pe cele nebune ale lumii ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să ruşineze pe cele tari. Dumnezeu şi-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt. Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1, 27, 2opt). Corintenii au uitat de starea din care au fost chemaţi, iar acum trăiesc în bucurie şi fară de griji, ei cred că sunt deja în împărăţia cerurilor şi sătui de bogăţiile ei. Ei se arătă, puternici, bogaţi şi onoraţi ceea ce nu este după Dumnezeu, ci după lume. Or, această lume a cărei mentalitate şi-au însuşit-o corintenii, consideră pe creştini nebuni, slabi şi dispreţuiţi şi prin urmare îi pesecută (vv 11-13).
Cum de s-au împrietenit ei cu duhul cel lumesc, ştiind că mai înainte de a fi chemaţi la credinţă, ei erau slabi, nebăgaţi în seamă şi de neam jos? Înţelegem că drumul credinţei pe care ei l-au ales le-a dăruit şi oarecare prosperitate materială, ba chiar demnitate şi cinste printre ceilalţi oameni (cf v.7). Nenorocirea este că ei încep să se trufească, să aibă o atitudine triumfalistă, să facă confuzie între îmbogăţirea materială şi cea spirituală, între slava care vine de la oameni şi cea care vine de la Dumnezeu.
Credincioşii din Corint se autoamăgesc: modul în care ei şi-au asumat bogăţia, slava, înţelepciunea şi cinstea nu este o dovadă a credinţei lor, acesta dovedeşte contrariu. Sf Pavel le spune răspicat şi ironic: „măcar de aţi fi împărăţit ca să împărăţim şi noi împreună cu voi” (v. opt).
Ca şi corintenii de odinioară, creştinismul de astăzi nu mai este interesat de gândul lui Dumnezeu, ci se conformează comod şi inconştient unei înţelegeri lumeşti care este împotriva Evangheliei: „Dumnezeu sfătuindu-ne şi ameninţându-ne în fiecare zi, nu este ascultat de noi, pe când gloatele de derbedei, publicul cel rău nărăvit nici nu are nevoie de poruncă, ci este de ajuns să ne arate ce anume îl mulţumeşte, şi de îndată ne supunem şi facem totul”
Nu ne lăudăm cu bucurii foarte accesibile şi nu-i compătimim pe cei care au renunţat la ele de dragul celor viitoare? Nu amestecăm noi viaţa de credinţă cu dulcegării euforice şi „întâlniri” directe cu Iisus? Nu căutăm accesul la Duhul Sfânt pe calea cea mai uşoară şi mai scurtă, trăind o viaţa uşuratică? „Căci ţinta lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor noastre, este să fim pururea smeriţi şi întristaţi pentru nevrednicia noastră, străini de tot omul şi următori ai patimilor Domnului” .
Diagnosticul lumii de azi este acela că a făcut din Evanghelia crucii o Evanghelie a prosperităţii. Omul modern se consideră „curat” fiindcă este etic şi manierat, cult şi elevat, civilizat şi moral, şi prin urmare nu are nevoie de pocăinţă şi schimbarea vieţii, de aceea se consideră „tare”, „bogat” şi „înţelept”. Ceea ce lipseşte creştinismului de astăzi este tocmai frângerea inimii şi râvna cea iubitoare de osteneală duhovnicească. Parcă acestor categorii de oameni se adresează Glasul Profetic al Scripturii: „Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns; şi sărac, şi orb şi gol” (Ap 3, 17)
Bibliografie:
Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri..., p. 11opt.
Sf Ioan Gura de Aur, Tâlcuiri...p. 122.
Cuviosul Nichita Stihatul, Filocalia VI, 2009, p. 232.
Sf.Teofilact al Bulgariei, Tâlcuiri...,p. 55
Vasilică Nica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu