PĂRINTELE DUHOVNICESC

Părintele Iosif Trifa

„Căci de aţi avea zeci de mii
de învăţători în Hristos,
totuşi nu aveţi mulţi părinţi.
Căci eu v-am născut prin evanghelie
în Iisus Hristos”
(I Cor 4, 15)

Ca unul care a întemeiat Biserica din Corint Sf Pavel este într-o relaţie specială cu credincioşii din Corint. Lucrarea Duhului este aşa de împletită cu lucrarea Apostolului încât cei născuţi din Dumnezeu îl au ca Părinte pe Sf Pavel, iar aceasta pentru că Pavel trăieşte în cea mai strânsă părtăşie cu Duhul. Această paternitate spirituală corespunde cu aceea pe care Sf Pavel o aminteşte în 3, 6: eu am semănat în voi noua viaţă în Duhul prin care a început să se imprime chipul lui Hristos (Cf Gal 4, 19). În alte locuri Sfântul Pavel compară duioşia sa pentru creştini cu aceea a unui tată şi a unei mame: „Ca un părinte pe copiii săi aşa v-am rugat şi v-am mângâiat” scria Sf Pavel tesalonicenilor (I Tes 2, 11; cf 2, 7; II Cor 12, 14, 15).

Ca un părinte adevărat Sf Apostol Pavel suferă şi „arde” alături de fiii cei nedesăvârşiţi (II Cor 11, 19), îi râvneşte cu „râvna lui Dumnezeu” pe cei care sunt gata să se abată „de la curăţia şi nevinovăţia cea în Hristos” (II Cor 11, 2-3), se roagă „zi şi noapte” pentru ucenici (I Tim 1, 3) şi înfruntă mii de primejdii pe mare şi pe uscat pentru „toate Bisericile” (II Cor. 11, 2opt). Iar pentru iudeii împiepriţi este gata să fie „anatema de la Hristos” (Rom 9, 3).
Învăţătorii pe care corintenii îi aveau după primirea credinţei sunt numiţi pedagogi. Pedagogul era un sclav care avea datoria de a-l supraveghea pe copil până la dascălii săi şi de aici să-l conducă din nou către casă. Aşadar, pedagogul nu avea o funcţie didactică, el nu contribuia cu nimic la edificarea copilului. Pentru a nu-i lovi prea tare pe cei pe care în altă parte îi numeşte „super apostoli” (II Cor 11, 5; 12, 11), nu-i numeşte pedagogi, ci „pedagogi în Hristos”. Nuanţa are valare ironică.

Şi slujirea pedagogului este grea şi ostenitoare, dar părintele are dragoste covârşitoare pentru copil, el suferă durerile naşterii pentru acesta, lucru pe care l-a făcut şi Sf Ap Pavel mai mult decât un părinte trupesc (cf Gal 4, 19). Iată cum comentează Sf Ioan Gură de Aur: „După cum femeile care au născut şi au ajuns mame sunt legate necontenit de copii care i-au născut, oriunde ar fi ele, tot aşa şi Pavel; dar mai bine spus Pavel era mai puternic legat de ucenicii săi, cu atât mai mult cu cât naşterile duhovniceşti sunt mai putenice decât naşterile trupeşti. Şi Pavel nu i-a născut numai odată, ci chiar de mai multe ori pe aceeaşi ucenici, că strigă spunând:...Fie-vă milă de mine! Nici un fiu nu împovărează a doua oară pântecele mamei cu durerile naşterii, aşa cum voi mă siliţi să sufăr...Care pântece a fost mai fericit decât acela care a putut naşte astel de copii, încât să aibă în ei pe Hristos. Care pântece a fost mai roditor decât acela care a născut întreaga lume? Care pântece a fost mai puternic decât acela care a fost în stare ca, pe cei odată născuţi şi crescuţi, dar avortaţi, să-i nască iarăşi şi să-i plăsmuiască din nou”

Rolul părintelui şi îndrumării duhovniceşti sunt covârşitoare. Aşa cum nimeni nu poate veni în această lume fără părinţi trupeşti tot aşa nimeni nu se poate naşte pentru Dumnezeu fără Părinţi duhovniceşti. Iată ce spune Părintele Prof. Dumitru Stăniloae: „Aici se dă un alt sens naşterii de sus decât naşterii prin Botez. Naşterea de sus prin Botez trebuie actualizată prin relaţia voluntară de fiu faţă de Tatăl ceresc (s. n.). Dar această relaţie trebuie cunoscută şi trăită prin relaţii asemănătoare faţă de un părinte duhovnicesc. Cine nu înfăptuieşte în sine o stare filială faţă de un om duhovnicesc nu o poate realiza nici faţă de Dumnezeu” . De aceea şi Sf Teodor studitul spune că „nimic nu face cât un părinte, şi un părinte după Dumnezeu”

De recunoştinţa şi conştiinţa filială faţă de ultimul sfânt care ne-a renăscut pentru Hristos atârnă comuniunea noastră cu toţi sfinţii care au trăit vreodată. Cine rupe legătura cu acesta introduce o ruptură în lanţul tradiţiei cu grave consecinţe. Recunoştinţa, smerenia şi iubirea faţă de înaintaşi mă înscriu în lanţul viu al tradiţiei. „Cel ce nu năzuieşte cu iubire şi cu dorinţă puternică să se unească prin smerită cugetare cu cel din urmă dintre sfinţi, ci păstreză o mică neîncredere în el, nu se va uni niciodată deloc, nici cu el, nici cu sfinţii dintâi care au precedat, chiar dacă ar sosoti că are toată credinţa şi toată iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi sfinţii” .

O fervoare a pietăţii filiale o vom întâlni la sfântul Teodor Studitul faţă de părintele său sfântul Platon. Cuvintele de recunoştinţă sunt de o rară frumuseţe, sunt o perlă a literaturii patristice, fapt pentru care le amintim aici: „Tu eşti lumina mea, făclia mereu aprinsă care alungi gândurile întunecate ale sufletului meu. Tu eşti toiagul care alungă trândăvia inimii mele, leacul întristărilor mele, balsamul care îmi înnoieşte curajul, evanghelia mea mea, bucuria mea, sărbătoarea mea, slava mea. Fără tine soarele îmi pare întunecat...În lipsa ta nimic nu-mi place pe pământ. Căci ce este mai dorit decât un adevărat părinte, şi încă un părinte dumnezeiesc!...Voi spune deschis ceea ce încercam: adeseori fără să mă gândesc să vin la sfânta ta chilie, aproape fără să-mi dau seama, ca şi cum cineva mă ia pe sus, intram la tine; atunci când ,adeseori, mă întrebai: pentru ce ai venit? Nu ştiam ce să răspund. Până într-atât atârna binele meu de tine”

Bibliografie:
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, pp. 9-11.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota 456 la Nichita Stihatul, Filocalia vol. VI, Ed Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 243.
Sf Teodor Studitul, apud Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, Ed Deisis, Sibiu, 1999, p. 155.
Sf Simeon Noul Teolog, Filocalia VI, pp. 56-57.
Sfântul Teodor Studitul, apud Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, Ed Deisis, Sibiu, 1999, p. 206.

Vasilică Nica