MÂNTUIT CA PRIN FOC

"Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit va rămâne,
va lua plată.
Dacă lucru cuiva se arde,
el va fi păgubit;
el însă se va mântui ,
însă aşa ca prin foc”

(I Cor 3, 15)

Ce sfârşit amarnic, ce durere şi dezamăgire! O viaţă trăită fără rost fiindcă toată truda din timpul ei s-a dovedit a fi lipsită de valoare. Nu este vorbă de o viaţă lipsită de orice lucrare, este vorba de un efort care în cele din urmă s-a dovedit a fi nefolositor fiindcă nu a rezistat ultimei examinări. Sf. Ap. Pavel ne spune că unii deşi au „înfăţişarea adevăratei credinţe” (II Tim. 3, 5), se amăgesc singuri pentru că le lipseşte tocmai fibra ei, esenţa ei, „puterea ei”. Din acest motiv el ne îndeamnă să ne verificăm continuu credinţa noastră pentru a fi izbăviţi de un desnodământ înfricoşător şi anume acela de a fi găsiţi „netrebnici” (Cf. II Cor 13, 5).

Faptul că Apostolul ne spune că unul ca acesta „se va mântui” (3, 15; Mat. 5, 19) a fost înterpretat de mulţi în favoarea apocatastazei. Această învăţătură, potrivit căreia bunătatea lui Dumnezeu va găsi în cele din urmă vreo posibilitate ca toţi oamenii să fie mântuiţi, a fost argumentată cu acest loc din Sf. Scriptură şi cu altele care pot fi înterpretate în acest sens tocmai prin neclaritatea lor (Rom 3, 3; 11, 32; I Tim 4, 10; Luca 9, 55; Ioan 3, 17). Dar locurile care afirmă veşnicia iadului sunt mult mai numeroase dar mai ales, mai clare şi categorice. (Rom 2, 5; I Cor 6, 9; II Cor 5, 10; II Tes 1, 9; Mat 7, 23; 25, 41; 25, 46; Marcu 9, 44; Ioan 3, 36; 8, 24; Apoc 6, 16-17; 20, 14-15; 21, 8; 22, 11; 22, 12; 22, 15).

Vor fi mântuiţi în sensul că nu vor fi trecuţi întru nefiinţă, nu vor fi nimiciţi cu totul. Iată înterpretarea Sf. Ioan Gură de Aur: „Să nu te minunezi de aceasta, fiindcă obişnuinţa (Apostolului) este de a folosi numiri frumoase chiar şi în lucruri care sună rău la ureche...De pildă: numele de robie pare a fi numirea unui lucru rău, însă Pavel se foloseşte de el în lucruri bune zicând: „robind toată înţelegerea spre ascultarea de Hristos” (II Cor 10, 5). De asemenea şi pentru ceva rău el se foloseşte de cuvinte frumoase şi încântătoare, zicând: „a împărăţit păcatul”(Rom 5, 21), deşi numele de împărăţie este mai mult un nume de laudă, un nume încântăror la auz. Tot aşa şi aici, când el spune că „însuşi se va mântui”, nimic nu înţelege decât întinderea pedepsei ca şi cum ar fi zis: „iar el însuşi va sta necontenit pedepsindu-se”

Dar de ce Sf Ap Pavel totuşi numeşte această stare „mântuire”, de vreme ce ea este o stare de chin? Ce fel de mântuire este aceasta când ar fi mai bine pentru ei să nu mai existe? Astăzi unii eretici vorbesc de o nimicire totală a celor păcătoşi. Sf. Ioan Damaschin spune că „a fi, oricum, e mai bine decât a nu fi deloc”. În existenţa eternă fie a celor din rai sau a celor din iad se arată valoarea indiscutabilă şi insurmontabilă a persoanei omeneşti. „Soluţia menţinerii lor (a celor păcătoşi n.n.) într-o stare de neîmplinire poate ar fi mai rea decât o mântuire fără o comuniune în libertate. Dar ea are avantajul că, acceptând-o, Dumnezeu acceptă nu numai tristeţea de a nu-i vedea pe toţi în fericirea comuniunii cu Sine, ci manifestă şi măreţia generozităţii dăruirii lor cu o existenţă într-o veşnică opoziţie faţă de Sine şi un respect al libertăţii care face din om fiinţa cea mai minunată” .

Dacă starea celor din iad este una nefericită, Dumnezeu nu manifestă faţă de aceştia vreun fel de răzbunare. Chiar şi faţă de aceştia Dumnezeu îşi manifestă iubirea Sa, dar aceasta este o iubire care revoltă şi chinuie pe cei care nu sunt capabili să răspundă ei. Conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu se îmbină în mod paradoxal cu neputinţa de a te bucura de bunătatea Lui aşa cum cel invidios nu se poate bucura de bunătatea celui pe care îl urăşte. Acesta este râul de foc . Judecata verifică capacitatea sau incapacitatea sufletului de a intra în comuniune cu Dumnezeu. Iar cel netrebnic nu este capabil de acestă comuniune nu este capabil să răspundă iubirii cu iubirea. Iar această incapacitate este iad. „Moartea arde în el totul, ca un foc, fără să apără nimic în locul pârjolului(I Cor 3, 1-5). Acela va avea o existenţă goală de orice conţinut”

Deşi în Noul Testament şi în scrierile Sf. Părinţi găsim scris despre rai şi iad atât cât ne este necesar pentru mântuire, totuşi „suntem obligaţi să mărturisim că viaţa veşnică râmâne pentru noi o mare taină, cu siguranţă mai presus de puterea înţelegerii nostre” . „Nimeni nu are voie să vorbească despre iad, decât dacă are în vedere în primul rând iadul pentru sine, aşa cum făceau Avva Antonie cel Mare şi Avva Pimen: „Credeţi-mă copiii mei, unde va a fi azvârlit satana acolo voi fi azvârlit şi eu”

Prin coborâre Sa la iad Domnul Iisus Hristos a nimicit existenţa obiectivă iadului. Dacă vorbim de o luptă cu iadul trebuie să avem în vedere lupta cu propriul infern printr-o întoarcere deplină către Dumnezeu din tenebrele păcatelor. „Strigat-am către înduratul Dumnezeu şi m-a auzit din iadul cel mai de jos şi a scos din stricăciune viaţa mea” (Canonul Sf. Andrei Criteanul)

***

Bibliografie

Sf Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola întâi către Corinteni, Ed Sophia, Bucureşti, 2005, p. 93-94
Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Dogmatica vol.III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 280
Preot Prof. Dr. George Remete, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p.126

Vasilică Nica