Timpul şi Sufletul... Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.(William Shakespeare) Iar Sufletul, este o scânteie divină ce şi-a uitat aripile în inima Creatorului, ...rămânând cu două răni adânci
ce sângerează lumină.
Ne rugăm cât de des putem...uneori chiar şi făcând treabă sau mergând pe stradă... Am propus pentru azi o rugăciune pentru binefăcătorul nostru...fiecare avem unul sau doi...sau mai mulţi...
,,Dumnezeule al dragostei, Ţie sunt dator a-Ţi mulţumi pentru dulcele simţământ al dragostei şi ocrotirii, de care mă bucur. O, Cel ce eşti izvorul tuturor bunătăţilor, revarsă binecuvântarea şi binefacerile Tale peste acela pe care inima mea îl cinsteşte şi il iubeşte, peste robul Tău (numele). Apără-l de toate primejdiile ce bântuie viaţa muritorilor pe pământ. Fă să răsară asupra lui întotdeauna un soare strălucitor, ca să risipească norii grijilor şi ai suferinţelor din viaţa lui. Umple inima lui de bucuria mântuirii Tale, povăţuieşte-i paşii pe căi drepte, în scopul mântuirii şi al fericirii. Nu lăsa ca apăsătoarele suferinţe să-i înnoureze fruntea şi să-i amărască inima. Nenorocirile lui să nu facă a i se coborî lacrimi în ochi, inima lui să nu fie jertfa întristărilor. Fă ca fiecare din zilele lui să fie o frumoasă zi de primăvară, viaţa lui să se asemene unui râu limpede şi lin, ce curge prin grădini înverzite şi pline de flori. Iar dacă va fi ameninţat de nenorocire, fii apăratorul şi ocrotitorul lui, precum el este apărătorul meu. Ori în ce parte va merge sau se va afla, umbreşte-l cu bunătatea şi apărarea Ta. Dă-i, Dumnezeul meu, toate plăcerile şi toate bucuriile iertate muritorilor care păzesc poruncile Tale si că fac bine aproapelui lor. Îngerul Tău cel bun să-l însoţească şi să-l păzească în toate zilele lui .Şi, după o viaţă lungă, plină de binefaceri şi fapte bune, să se învrednicească a dobândi bunătăţile Tale cele fără de sfârşit, gătite tuturor celor ce lucrează virtutea. Amin."
Au înflorit macii şi albăstrelele şi-n lanul de grâu şi-n inima inimii mele... Floarea de cireş din primăvară este acum o cireaşă coaptă.Cine se va folosi de ea ? Cine va desluşi aroma amintirilor şi gustului dorului? Ah! Copilărie a mea cu cireşe la urechi, ţie îţi mulţumesc pentru cireşul bunicului meu! Gândul meu călătoreşte îndărăt spre anii aceia în care voiam să îl imit pe Nică al lui Creangă. Numai că acea cărare spre cireş trecea pe sub geamul bunicului, prin care, pe înserat, răzbăteau cuvintele Scripturii citite cu voce domoală...Oare aceea să fi fost prima sămânţă ce a înflorit mai târziu în inima inimii mele? Mi-e dor de bunicul! De cireşul lui. De iarba cosită! De ferestrele larg deschise din care răzbăteau psalmodieri ca dintr-un schit... Paşii mei se îndreaptă către căsuţa văruită în alb. Ferestre mici au închis de mult timp toate anotimpurile.. Mi-l imaginez pe bunicul meu stând pe prag privind cerul în depărtare. Albastru cerul mă inundă ca o mare...Adieri calde cu parfum de trandafiri de dulceaţă mă cheamă în grădina casei părinteşti. Mă gândesc la bunicul meu drag cu nume de floare: Ambrozie...Ce nume fumos! Oare mie mi s-ar potrivi vreun nume de floare?... Aş fi vrut să fiu floarea unei plante vindecatoare. Sau o floare parfumata în jurul căreia să roiască albine..Sau în jurul căreia să se desfate omul căutător de frumos. Sau oare, floarea unui fruct dulce ? Ah, Doamne-al meu, toate câte sunt acum pline de viaţă au fost mai întâi floare! Găseşte-mi Tu nume pentru Veşnicia cu Tine! Si fă-l să fie floare plină de rod pentru semenul meu! Stau, cu ochii închişi şi încerc să privesc adânc în oglinda timpului...urechile sufletului îmi şoptesc :"Nu ar fi vară fără popasul acesta de la Mezieş şi Livadia" Îmi deschid ochii şi încerc să pătrund adânc dincolo de nori...cu sufletul sunt deja acolo...De lângă crucea albă a poetului mântuirii noastre, Traian Dorz, chiar dacă din când în când cerul picură peste noi lacrimile celor plecaţi Acasă, pot spune că niciodată visele nu sunt mai frumoase ca vara, în nopţile bătute cu stele şi ameţite de miresmele fânului proaspăt cosit şi a teiului înflorit aici la Mezieş sau Livadia, leagănul cântărilor nemuritoare... Pleoapele îmi tremură, apoi, ca o mângâiere, se lasă peste lacrima de dor…Tâmpla îşi face loc în perna moale ca pe un umăr drag…Încerc să adorm cu amintirea parfumului ameţitor al florilor de tei, îmbrăţişându-mi fetiţa ce îmi surâde prin somn…Cântări dragi mă leagănă şi-mi smulg lacrimi şi zâmbete deopotrivă. Deschid ochii şi-mi dau seama că nu e vis ci e atât de adevărat…Privesc cerul bătut de stele şi-L caut pe Iubitul meu…Două şoapte sparg tăcerea: Doamne, cât de mult mă iubeşti! De ce atât de mult?! Nu merit...Mulţumesc, Doamne!...mulţumesc...Fă din inima mea ecoul iubirii Tale ale cărui unde să meargă departe, departe… Am aţipit zâmbind…Ca prin vis aud o voce caldă, atât de cunoscută: ,, ...sub privirile de stele, m-ai trezit sub...tei...”
PS. Fiind o creaţie colectivă, iată autorii: Miriam ( Mariana), Augustin, Hadassa, Sorin M. Aici va continua.
Cand cei mai multi din jurul nostru au devenit nepasatori fata de Dumnezeu, indiferenti fata de Biserica si iubitori de patimi, intr-un cuvant : numai trupuri (Facere 6,3) iubite frate te chem Sa nu cedezi !
Diavolul poarta o lupta foarte perfida cu cei ce merg pe calea lui Dumnezeu, urmarind sa obtina victorii mici, dar cat mai dese si asa dragul meu te trezesti peste o vreme ingenuncheat de patimi, robit de diavol si afundat in mlastina pacatelor. Si de acolo e tare greu sa iesi. Asa ca dragul meu Sa nu cedezi !
Daca esti slujitor la Sfantul Altar, tine randuiala iubite frate, nu batjocori Sfintele Slujbe, nu le scurta din comoditate, sau din graba, traieste fiecare cuvant ce il rostesti, fi preot adevarat, fi parinte pentru oamenii tai, fi pastorul cel bun pentru turma ta (Ioan cap.10), ca vei da socoteala nu numai pentru cei ai gresit ci si pentru ce puteai sa faci bine si nu ai facut. Predica in primul rand prin viata ta, prin exemplul tau si mai apoi de pe amvon, ca asa vei avea cuvant cu putere multa, nu te fa pricina de sminteala si piatra de poticnire pentru credinciosi. Vrajmasul mult te ispiteste, ori prin cei de aproape ai tai, ori prin neputinte, slabiciuni si boli, ori prin lipsuri sau mandrie..., dar tu Sa nu cedezi !
Daca esti un om simplu insetat dupa Dumnezeu, fratele meu intru Hristos, nu te departa de Biserica, nu te sminti de ce se intampla in jurul tau si nu pleca urechea la gura lumii ci pleaca-ti inima la glasul lui Hristos, deschide poarta sufletului si lasa-L sa intre si sa faca locas acolo impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant. Stai neclintit in valurile acestei vieti si cand simti ca te scufunzi striga : Doamne scapa-ma (Matei 14,30). Nu esti singur pe drumul greu si ingust pe care mergi, mai sunt si altii, strangeti-va laolalta, ca unde sunt doi sau trei adunati in Numele Meu, acolo sunt si Eu (Matei 18,20). Cautati si cereti de la Dumnezeu sa va dea povatuitori si indrumatori, duhovnici buni si veti primi.Orice oaie fara pastor se rataceste si o sfasie lupii. Nu cauta modele la televizor si in reviste, caci acolo vei gasi numai nebunii mincinoase (Psalm 39,6), cauta-le in Sfanta Scriptura, in Sinaxare, in icoane si nu vei gresi. Ai ispite? Nu te teme, toti cei ce tanjesc dupa Hristos au. Tu ce crezi ca face vrajmasul, cand vede ca te pierde ? Se tulbura si cauta prin orice mijloace sa te aduca din nou pe drumul cel mare si larg ce duce la pieire, dar tu, fratele meu si sora mea Sa nu cedezi !
Asa sa luminze lumina voastra inaintea oamenilor, ca vazand faptele voastre cele bune sa preamareasca pe Tatal vostru Cel din ceruri (Matei 5,17).
"Criza, aşa cum o văd eu şi cum o simt, este una a „duhului”nostru. Ne lamentăm că trăim într-o ţară în care nimic nu este bun şi nimic nu merge bine. Plângem disperaţi că „nu ne-am născut în locul potrivit”. Eu mă tot minunez şi mă întreb cât ne mai rabdă pământul ăsta, că Dumnezeu se pare că ne iartă de toate. Păi dacă noi, poporul, zicem atâtea de ţară, mă întreb: ce zice „ţara” de noi? România... în sus şi România.... în jos. Când am auzit oare ultima dată pe cineva zicând România mea, sau ţara mea, sau pământul meu drag, sau patria mea iubită, sau patria mea binecuvântată...? Greu de spus! Ţara e de vină sau poporul ce o locuieşte?
Versurile din cântecul ce face mai nou furori sunt cât se poate de corecte: nu ne-am născut în locul potrivit. Câtă dreptate avem să strigăm acest adevăr! Nu suntem vrednici de ţara în care ne-am născut. Suntem prea mici pentru o ţară atât de mare, suntem prea săraci pentru o ţară atât de bogată, suntem prea nerecunoscători pentru o ţară atât de darnică cu noi. Nu-i dăm nimic bun, dar ne folosim fără ruşine de toate bunătăţile ei, criticând-o, umilind-o, batjocorind-o. Noi, poporul Ei de azi! Hai să recunoaştem acum, în al 12-lea ceas, că nu pământul acesta e de vină, ci poporul ultimilor zeci de ani. Noi, nemulţumitorii locului acestuia binecuvântat de Dumnezeu.
Citesc cu interes demersul publicaţiei Jurnalul Naţional prin campania „Mişcarea de rezistenţă”, în cadrul căreia cititorii şi diferite personalităţi sunt invitaţi să răspundă la întrebările: „De ce aţi rămâne în România? De ce aţi pleca?”. Mi-a plăcut ideea şi în sfârşit mă bucur că m-am „întâlnit” cu cei care iubesc România. Aici pot să-i „cunosc” pe o parte din cei care nu numai că-şi iubesc ţara, dar o şi mărturisesc. Aici am cunoscut oameni care nu se sfiiesc să ne spună că poporul e nevrednic de ţara aceasta. Că noi suntem de vină şi noi trebuie să ne schimbăm, iar nu ţara. Şi când spun noi, zic de fapt Eu. Eu trebuie să mă schimb. Eu trebuie să devin un om mai bun, mai drept, mai serios, mai cult, mai iubitor, mai atent în primul şi în primul rând la mine. Şi dacă eu mă schimb în bine şi o faci şi tu, o face şi el, atunci înseamnă că Noi ne schimbăm în poporul care nu mai e nevoit să se ruşineze că nu s-a născut în locul potrivit. Şi ţara noastră dragă nu o să se mai ruşineze de noi, cei de azi. Şi nici înaintaşii noştri n-o să se mai ruşineze, nici Ştefan, nici Mihai, nici Eminescu, nici Vuia, nici Enescu, nici Brâncuşi, nici Gafencu şi toţi cei care au murit în temniţele comuniste... nici ... nici...
Hai să devenim noi cei de azi vrednici de România noastră şi-o să vedeţi că Ţara nu are nimic împotrivă! Şi nu mai plângeţi, ci vă bucuraţi, că ţara asta încă nu s-a lepădat de noi, aşa cum am făcut-o noi de ceva ani încoace! Şi nici Dumnezeu nu s-a lepădat de noi, deşi ar fi avut milioane de motive. Încă ne mai aşteaptă, încă e loc de întors. Însă nu uitaţi: schimbarea începe cu EU!
„Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin evanghelie în Iisus Hristos” (I Cor 4, 15)
Ca unul care a întemeiat Biserica din Corint Sf Pavel este într-o relaţie specială cu credincioşii din Corint. Lucrarea Duhului este aşa de împletită cu lucrarea Apostolului încât cei născuţi din Dumnezeu îl au ca Părinte pe Sf Pavel, iar aceasta pentru că Pavel trăieşte în cea mai strânsă părtăşie cu Duhul. Această paternitate spirituală corespunde cu aceea pe care Sf Pavel o aminteşte în 3, 6: eu am semănat în voi noua viaţă în Duhul prin care a început să se imprime chipul lui Hristos (Cf Gal 4, 19). În alte locuri Sfântul Pavel compară duioşia sa pentru creştini cu aceea a unui tată şi a unei mame: „Ca un părinte pe copiii săi aşa v-am rugat şi v-am mângâiat” scria Sf Pavel tesalonicenilor (I Tes 2, 11; cf 2, 7; II Cor 12, 14, 15). Ca un părinte adevărat Sf Apostol Pavel suferă şi „arde” alături de fiii cei nedesăvârşiţi (II Cor 11, 19), îi râvneşte cu „râvna lui Dumnezeu” pe cei care sunt gata să se abată „de la curăţia şi nevinovăţia cea în Hristos” (II Cor 11, 2-3), se roagă „zi şi noapte” pentru ucenici (I Tim 1, 3) şi înfruntă mii de primejdii pe mare şi pe uscat pentru „toate Bisericile” (II Cor. 11, 2opt). Iar pentru iudeii împiepriţi este gata să fie „anatema de la Hristos” (Rom 9, 3). Învăţătorii pe care corintenii îi aveau după primirea credinţei sunt numiţi pedagogi. Pedagogul era un sclav care avea datoria de a-l supraveghea pe copil până la dascălii săi şi de aici să-l conducă din nou către casă. Aşadar, pedagogul nu avea o funcţie didactică, el nu contribuia cu nimic la edificarea copilului. Pentru a nu-i lovi prea tare pe cei pe care în altă parte îi numeşte „super apostoli” (II Cor 11, 5; 12, 11), nu-i numeşte pedagogi, ci „pedagogi în Hristos”. Nuanţa are valare ironică. Şi slujirea pedagogului este grea şi ostenitoare, dar părintele are dragoste covârşitoare pentru copil, el suferă durerile naşterii pentru acesta, lucru pe care l-a făcut şi Sf Ap Pavel mai mult decât un părinte trupesc (cf Gal 4, 19). Iată cum comentează Sf Ioan Gură de Aur: „După cum femeile care au născut şi au ajuns mame sunt legate necontenit de copii care i-au născut, oriunde ar fi ele, tot aşa şi Pavel; dar mai bine spus Pavel era mai puternic legat de ucenicii săi, cu atât mai mult cu cât naşterile duhovniceşti sunt mai putenice decât naşterile trupeşti. Şi Pavel nu i-a născut numai odată, ci chiar de mai multe ori pe aceeaşi ucenici, că strigă spunând:...Fie-vă milă de mine! Nici un fiu nu împovărează a doua oară pântecele mamei cu durerile naşterii, aşa cum voi mă siliţi să sufăr...Care pântece a fost mai fericit decât acela care a putut naşte astel de copii, încât să aibă în ei pe Hristos. Care pântece a fost mai roditor decât acela care a născut întreaga lume? Care pântece a fost mai puternic decât acela care a fost în stare ca, pe cei odată născuţi şi crescuţi, dar avortaţi, să-i nască iarăşi şi să-i plăsmuiască din nou” Rolul părintelui şi îndrumării duhovniceşti sunt covârşitoare. Aşa cum nimeni nu poate veni în această lume fără părinţi trupeşti tot aşa nimeni nu se poate naşte pentru Dumnezeu fără Părinţi duhovniceşti. Iată ce spune Părintele Prof. Dumitru Stăniloae: „Aici se dă un alt sens naşterii de sus decât naşterii prin Botez. Naşterea de sus prin Botez trebuie actualizată prin relaţia voluntară de fiu faţă de Tatăl ceresc (s. n.). Dar această relaţie trebuie cunoscută şi trăită prin relaţii asemănătoare faţă de un părinte duhovnicesc. Cine nu înfăptuieşte în sine o stare filială faţă de un om duhovnicesc nu o poate realiza nici faţă de Dumnezeu” . De aceea şi Sf Teodor studitul spune că „nimic nu face cât un părinte, şi un părinte după Dumnezeu” De recunoştinţa şi conştiinţa filială faţă de ultimul sfânt care ne-a renăscut pentru Hristos atârnă comuniunea noastră cu toţi sfinţii care au trăit vreodată. Cine rupe legătura cu acesta introduce o ruptură în lanţul tradiţiei cu grave consecinţe. Recunoştinţa, smerenia şi iubirea faţă de înaintaşi mă înscriu în lanţul viu al tradiţiei. „Cel ce nu năzuieşte cu iubire şi cu dorinţă puternică să se unească prin smerită cugetare cu cel din urmă dintre sfinţi, ci păstreză o mică neîncredere în el, nu se va uni niciodată deloc, nici cu el, nici cu sfinţii dintâi care au precedat, chiar dacă ar sosoti că are toată credinţa şi toată iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi sfinţii” . O fervoare a pietăţii filiale o vom întâlni la sfântul Teodor Studitul faţă de părintele său sfântul Platon. Cuvintele de recunoştinţă sunt de o rară frumuseţe, sunt o perlă a literaturii patristice, fapt pentru care le amintim aici: „Tu eşti lumina mea, făclia mereu aprinsă care alungi gândurile întunecate ale sufletului meu. Tu eşti toiagul care alungă trândăvia inimii mele, leacul întristărilor mele, balsamul care îmi înnoieşte curajul, evanghelia mea mea, bucuria mea, sărbătoarea mea, slava mea. Fără tine soarele îmi pare întunecat...În lipsa ta nimic nu-mi place pe pământ. Căci ce este mai dorit decât un adevărat părinte, şi încă un părinte dumnezeiesc!...Voi spune deschis ceea ce încercam: adeseori fără să mă gândesc să vin la sfânta ta chilie, aproape fără să-mi dau seama, ca şi cum cineva mă ia pe sus, intram la tine; atunci când ,adeseori, mă întrebai: pentru ce ai venit? Nu ştiam ce să răspund. Până într-atât atârna binele meu de tine” Bibliografie: Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, pp. 9-11. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota 456 la Nichita Stihatul, Filocalia vol. VI, Ed Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 243. Sf Teodor Studitul, apud Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, Ed Deisis, Sibiu, 1999, p. 155. Sf Simeon Noul Teolog, Filocalia VI, pp. 56-57. Sfântul Teodor Studitul, apud Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, Ed Deisis, Sibiu, 1999, p. 206.
"Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu "
( Luca 14, 27)
A-ţi lua curcea şi a-L urma pe Domnul Iisus, înseamnă a te dărui cu totul lui Dumnezeu. Când este vorba însă de o astfel de dăruire, mulţi oameni sau înapoi, invocând tot felul de scuze (ex. Luca 14, 17-24). Aceste scuze apar, deoarece omul caută un creştinism după voia lui, în care el să rămână aşa cum este şi să facă ce vrea.
A fi creştin înseamnă însă a te lepăda de eul tău, de gândirea ta deşartă la căile lumii şi ale păcatului. "Lepădare" este un cuvânt greu şi dur, fără de care însă nu poate fi nimeni ucenic al domnului Iisus. Celui care se "leapădă" întru totul în mâinile lui Dumnezeu, Dumnezeu îi va dărui tot ce are şi i-a pregătit. Dar noi mai avem încă inima împărţită şi Dumnezeu nu vrea lucrul acesta.
Cine este creştin pe jumătate, va cădea sub cruce înainte de a o ridica, va rămâne în urmă, va rătăci pe căi necunoscute, fără nici o ţintă şi într-un târziu va vedea poarta Împărăţiei Veşnice închisă pentru el. În ziua judecăţii celui care a fost creştin doar pe jumătate i se va lua şi ceea ce i se pare că are şi astfel se va trezi gol şi nevrednic a sta înaintea lui Dumnezeu-Judecătorul. Ori cu Dumnezeu, ori cu lumea. Nu putem fi creştini şi totodată să ne complacem cu lumea, cu păcatul.
A fi creştin, însă, dăruit întru totul lui Dumnezeu, nu înseamnă a fi lipsit de probleme, de necazuri, de lipsuri sau de batjocuri. Luarea crucii nu înseamnă o viaţă mai uşoară. A fi creştin înseamnă o viaţă de luptă împotriva uneltirilor vrăjmaşului, ispitei, păcatului, căci "fără luptă (...) nu este încununat, dacă nu s-a luptat după rânduieli" (2 Tim. 2, 5). Să luptăm deci după rânduiala Sfintei Scripturi, purtându-ne crucea fără cârtite...să dăm totul pentru Hristos şi să nu uităm niciodată că putem totul în Hristos care ne întăreşte. ( cf. Flipeni 4,13 )
Cât de uşor este să vorbim adesea despre dragoste, ca despre ceva extraordinar! Dar cât de greu este să o punem în practică! Domnul Iisus ne spune să iubim chiar şi pe duşmanii noştrii - mai ales pe ei - Cât de mult îi iubim? Atingem noi acest standard al iubirii? Iertarea, este proba de foc a dragostei.
Pentru ca nu o singura data, mi-au scris oameni ajunsi in pragul disperarii foarte aproape de sinucidere, din pricina neazurilor, sau a bolilor, sau a ispitelor cu care se lupta m-am gandit sa scriu cateva randuri care socotesc sa fie folositoare celor ce le vor citi.
Iubite frate,
Incep scrisoarea aceasta adresata tie, spunandu-ti un cuvant ce l-am auzit de la un parinte: "Intristarea este un pacat iar Bucuria este o porunca!" Trebuie sa sti fratele meu ca toate cele ce vin peste tine si peste orice om, nu sunt toate de la Dumnezeu dar toate sunt cu ingaduinta lui Dumnezeu, si Dumnezeu nu va ingadui niciodata sa porti o povara mai grea decat poti duce.
Necazurile vin peste noi din mai multe directii, unele vin de la diavol, care ne uraste pe toti si care vazandu-te pe tine ca incerci sa faci ceva bun, sa te apropii de Dumnezeu te va lupta cu tot felul de ispite, doar, doar te vei intoarce din nou sa lucrezi cele placute lui.
Mai vin necazuri si ispite mari de la apropiatii tai, de la familia ta, de la colegii tai, pentru ca orice om este inzestart cu libertate si aceasta poate fi folosita fie pentru a face bine, fie pentru a face rau. Din pacate cei mai multi aleg varianta din urma si atunci iata un alt motiv pentru care tu suferi.
Si mai vin ispite asupra ta de la propriul tau trup, atunci cand te lupta tot felul de patimi. Sau uneori necazurile ti le faci singur, atunci cand faci orice lucru dupa capul tau, neavand un duhovnic cu care sa te sfatuiesti, la care sa te marturisesti. Iata un exemplu: daca eu aleg sa merg descult prin urzici in fiecare zi cateva ore, seara nu pot sa ma vaiet, spunand ca vai cat sufar si de ce Dumnezeu a trimis peste mine atata durere, pentru ca singurul vinovat sunt chiar eu, caci nu m-a fortat nimic sa fac asa ceva.
Pana acum, nadajduiesc ca ai inteles de unde vin ispitele, necazurile si incercarile, acum sa iti explic de ce?
Uneori vin pentru pacatele tale, ca pedeapsa, de exemplu aminteste-ti de bolnavul de la Scaldatoare Oilor, care a fost bolnav 38 de ani, pentru pacatele sale; sau vin peste tine ca sa fi incercat, aminteste-ti de Iov; sau vin peste tine pentru ca Dumnezeu are un plan cu tine, de exemplu aminteste-ti de orbul cel din nastere, care nu suferea nici pentru pacatele sale nici ale parintilor sai ci pentru ca era randuit sa se intalneasca cu Hristos si sa primeasca vederea, pentru ca mai apoi sa creada in El.
Pentru multi necazurile inseama venirea in fire, o palma de la Dumnezeu ca sa iti revii in simturi.
Important este sa nu cauti foarte mult sa intelegi de ce? Mai bina sa cauti sa vezi cum vei trece prin aceste incercari, care este solutia?
Solutia, fratele meu este urmatoarea: sa iti pui toata nadejdea in Dumnezeu, sa crezi cu tot sufletul tau, cu tot cugetul tau cu toata vartutea ta in Dumnezeu, sa te nevoiesti implinind voia Lui si SA ASTEPTI MILA LUI.
Multi cred ca rezolvarea vine foarte repede. Uneori este asa, uneori nu, dupa cum vrea Dumnezeu. De aceea, fratele meu sa inchei mereu orice rugaciune in care ceri ceva lui Dumnezeu astfel: dar Doamne nu voia mea sa se faca ci a Ta! Adica sa lasi frate pe Dumnezeu sa lucreze, nu sa cauti sa-I impui voia ta, ca de cele mai multe ori cerem numai prostii si daca nu primim imediat cele cerute, ne indoim, cartim si ne mai si suparam.
Mult te va ajuta, frate drag, daca te-ai apuca sa citesti Vietile Sfintilor, sa vezi acolo suferinta. Oare, ai fi preferat in locul incercarilor tale sa fi ars pe rug, sau sa-ti fie ucisi copii in fata ta, sau sa fi jupuit de piele si frecat cu sare, sau fiert in cazan, sau taiat cu sabia sau impuns cu sulita, sau batut cu vine de bou, sau aruncat in groapa de var sau rastignit? Sau crezi ca Dumnezeu nu cunoaste suferinta, sau nu stie cat de greu iti este? Oare nu a purtat Hristos Crucea, nu a fost batjocorit ca nimeni altul, nu i-au strapuns piroanele mainile si picioarele, nu a purtat cununa de spini pe cap? Vezi frate, ca nu e chair asa cum crezi tu? Sau ti-as mai spune ceva. Oare prefereai sa fie copii tai bolnavi, sau sotia ta, sau parintii tai, sau tu insuti sa ai cancer sau leucemie, sau alte boli grele, sau crezi ca numai tu suferi in lumea aceasta?
În lume necazuri veti avea; dar îndrazniti. Eu am biruit lumea. (Ioan 16,33) Auzi frate ce a spus Hristos, ca vei avea necazuri, dar sa nu dejnadajduiesti ci sa indraznesti, sa vi la Hristos, sa-i spui durerea, sa te rogi cu lacrimi fierbinti si cu ajutorul Lui vei birui in incercarile care iti stau in fata.
Foarte important fratele meu, cum spuneam la inceput, cauta un duhovnic iscusit care sa te calauzeasca, la care sa te spovedesti curat, sa scapi de spinii si maracinii din sufletul tau, ca nu poti sa semeni oriunde, si graul nu poate rasarii decat in pamant roditor. Pentru aceasta sa te spovedesti - caci aceasta e taina pocaintei - curat, cu parere de rau, fara sa ascunzi pacate; sa primesti cu bucurie canonul, sa te tii mai apoi pe calea lui Dumnezeu si asa vei putea sa gusti Bucuria, sa ai pace in sufletul tau. Ochii tai se vor deschide si toate se vor vedea in alta lumina, cea a lui Hristos, caci cu Dumnezeu alaturi ce nu vei putea sa faci? Sau cine iti va sta impotriva?
Deznadejdea e mare pacat, si duce mai apoi in ultima ei faza la sinucidere: pacat impotriva Duhului Sfant, care nu se va ierta in veac. Trebuie frate sa fi luptator, caci Biserica noastra se numeste Biserica Luptatoare, sa nu fi las, sa nu dezertezi din lupta cand e mai greu, sa fi tare pana la sfarsit ca si cununa va fi pe masura. Cand crezi ca nu mai poti, ca esti la capatul puterilor, sa sti ca Hristos este deja langa tine si te tine de mana, sa nu te scufunzi in valurile ce zbuciuma neincetat marea acestei vieti, crede numai frate si lucreaza cele spre mantuirea ta si vei vedea si vei simti Mila lui Dumnezeu.
"Ceasul proslăvirii începe din Ghetsimani. Scara slavei începe de la Calvar. Şi cununa vieţii veşnice, de la cununa cea de spini. De aceea, Mântuitorul nostru Îşi vedea sosit ceasul proslăvirii chiar din ceasul celor mai grele patimi. Şi de aceea El a avut putere să-L slăvească pe Dumnezeu Tatăl, mulţumindu-I pentru calea pe care I-o alesese, chiar dacă primii paşi pe această cale va trebui făcuţi prin flăcări, prin valuri, prin sânge, prin deziluzii, prin moarte.
Fiindcă ştia că ceasul patimilor va sfârşi în veşnicia Învierii şi a Slavei. Că scara calvarului are celălalt capăt în Strălucirea şi Fericirea veşnică.
Iar cununa de spini se va preface în cunună de aur şi va căpăta o strălucire nemaiîntunecată niciodată .
Iată, aşa trebuie privită suferinţa. Iată, aşa trebuie întâmpinat calvarul. Iată, aşa trebuie purtată cununa de spini.
Nimic nu sfârşeşte aici, nimic nu se încheie acum.
Totul are urmare. Totul se continuă. Totul are o răsplată. Nici un ceas nu rămâne singur şi rupt de celelalte. Nici o scară n-are numai un capăt. Şi nici o cunună n-are numai o faţă.
Frate, nu fi orb, nici mărginit. Nici nepriceput, ca să te pierzi.
Învaţă de la Hristos cum trebuie să priveşti suferinţa pe care ţi-o trimite Dumnezeu nu pentru moarte, ci pentru slavă (Ioan 11, 4).
Învaţă de la Hristos şi uită-te nu la începutul, ci la sfârşitul tuturor lucrurilor. Nu la umbra, ci la lumina crucii. Nu la moartea, ci la slava ascultării. Nu la înfrângerea de acum, ci la biruinţa de mâine a lui Hristos. Nu la pietrele ucigătoare, ci la cerul deschis şi la răsplata cu care te aşteaptă Hristos ca pe Ştefan(Fapte 7, 56).
Îţi mulţumim pentru pilda şi puterea pe care ne-ai dat-o să privim totul ca şi Tine. Îţi mulţumim pentru toţi acei mari oameni ai Tăi care au stat în faţa crucii şi în faţa morţii asemenea Ţie şi au biruit asemenea Ţie.
Ajută-ne şi pe noi să putem face la fel când vom fi în împrejurări asemănătoare. Amin.
"Slavă veşnică Ţie, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, Iisuse Hristoase, slavă Ţie! Îţi mulţumim pentru pilda şi puterea pe care ne-ai dat-o să privim totul ca şi Tine. Îţi mulţumim pentru toţi acei mari oameni ai Tăi care au stat în faţa crucii şi în faţa morţii asemenea Ţie şi au biruit asemenea Ţie. Ajută-ne şi pe noi să putem face la fel când vom fi în împrejurări asemănătoare. Amin." ( 6 Mai)
"Slavă veşnică Ţie, binecuvântatul şi iubitorul purtător de grijă al Lucrării şi Bisericii Tale! Te rugăm, ajută lucrătorilor ei să fie tot mai sfinţi în purtările lor şi mai înţelepţi în vorbirile lor, ca, Lucrarea Ta, care creşte prin Duhul Tău, să-i poată privi totdeauna cu cinste şi cu ascultare. Dar când unii nu înţeleg acest lucru, Te rugăm să-i sileşti să înţeleagă. Când totuşi nu vor vrea, înlocuieşte-i, Doamne, ca să nu împiedice mersul înainte al Lucrării Tale. Şi dă-i Bisericii Tale înaintaşi vrednici de ea şi de Tine. Amin." ( 7 Mai)
"Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Care Ţi-ai dat viaţa nu numai pentru cei dintâi, ci şi pentru cei din urmă! Nu numai pentru apostolii Tăi, ci şi pentru noi care am crezut în Tine prin cuvântul lor . Fii binecuvântat, Iisuse Doamne, pentru toţi acei ucenici ai Tăi ale căror cuvinte şi viaţă au adus şi-i vor aduce şi pe alţii la Tine! Să fii binecuvântat mai ales pentru aceia ale căror cuvinte ne-au adus şi pe noi în Oastea Ta! Te rugăm să-i binecuvântezi cu o răsplată veşnică pentru toată lucrarea lor în care au suferit atât de mult pentru Tine şi pentru noi. Amin." ( 8 Mai)
Astăzi se comemorează 21 de ani de la plecarea în Veşnicie a poetului Traian Dorz. Alte poezii pot fi lecturate AICI.
Costache Ioanid pentru Traian Dorz
Tu, cântăreţ plăcut al Mântuirii, rapsod încununat în lupta grea, tu ai slujit în cortul întâlnirii, şi-ai dat răspuns Golgotei , jertfa ta! Lăsând pe strune mâna să-se-avânte sub valul lumii n-ai căzut răpus, iar harfa ta n-a încetat să cânte, şi n-a cântat decât pentru Iisus! Din tineri ani, slăvind eternul Astru, te-ai dăruit în cântec ne-ntrerupt şi-n ochii tăi cei rupţi din cer albastru a plâns un dor din dorul veşnic rupt. N-au fost Betanii să nu-ţi ceară preţul, nici mângâiere fără să suspini, ca să rămâi pânâ-n amurg drumeţul cu ochii-n sus şi gleznele în spini. Acum tu porţi pe tâmple nestemate, ca bruma peste crengi de terebint, dar mult mai multe-s roadele bogate decât pe tâmple fire de-argint. Şi-acolo unde cântă trandafirii şi veşnic alte ceruri se deschid, tu vei sluji în cetele măririi şi vei cânta alături de David!
„Iată sunteţi sătui; iată v-aţi îmbogăţit, fără de noi aţi împărăţit ca să împărăţim şi noi împreună cu voi. Căci mi se pare că Dumnezeu pe noi, Apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi, însă înţelepţi înru Hristos. Noi suntem slabi, voi însă tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste...Huliţi fiind ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor până astăzi” (I Cor 4, 8-14)
În mod paradoxal Sf. Ap. Pavel arată suferinţele Apostolilor pentru a plânge înşelarea în care sunt corintenii. El nu plânge suferinţele sale, ele sunt laudele Apostolului (II Cor. 11, 22-33). El „ştie că prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu”(Fapte 14, 22) şi că „toţi cei care vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (II Tim 4, 12). Corintenii cred că împărăţesc deja şi-i dau cu dispreţ la o parte pe cei care au lucrat la mântuirea lor, ei cred că au răzbit, dar starea de umilinţă şi suferinţă a apostolilor arată că ei se află în înşelare. „Este mai mult o cugetare copilărească a crede că cineva chiar de la început a luat totul, şi a cugeta lucruri mari despre dânsul, ca şi cum ar fi ajuns la sfârşit, în vreme ce el poate nu se găseşte nici la început” Dacă crucea este sminteală şi nebunie (cf 1, 1opt, 23, 25), tot aşa cei care o propovăduiesc se fac sminteală: „Mi se pare că Dumnezeu pe noi, Apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte”.(v. 9)Aşadar, între crucea lui Iisus şi drumul apostolilor este o relaţie de continuitate. Ei văd slăbiciune, dar ochii credinţei văd că ei trăiesc conform cu crucea lui Iisus. Foarte des Pavel se întorcea la pedepsele şi pesecuţiile care le întâlnea în misiunea sa în lume pe care Dumnzeu i-o dăduse de împlinit( II Cor 4, 7-12; 6, 4-10; I Tes 3, 4; II Tim 3, 10-11). După el slăbiciunile misiunii sale dovedesc puterea Celui Ce l-a trimis; marea operă pe care o făcea el nu putea fi atribuită acţiunii sale, ci puterii Crucii (Cf 1, 17; Fil 4, 13; II Cor. 4, 7; 12, 9)
Chiar şi modul în care Dumnezeu a făcut alegerea locuitorilor din Corint este ciudat: „Dumnezeu a ales pe cele nebune ale lumii ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să ruşineze pe cele tari. Dumnezeu şi-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt. Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1, 27, 2opt). Corintenii au uitat de starea din care au fost chemaţi, iar acum trăiesc în bucurie şi fară de griji, ei cred că sunt deja în împărăţia cerurilor şi sătui de bogăţiile ei. Ei se arătă, puternici, bogaţi şi onoraţi ceea ce nu este după Dumnezeu, ci după lume. Or, această lume a cărei mentalitate şi-au însuşit-o corintenii, consideră pe creştini nebuni, slabi şi dispreţuiţi şi prin urmare îi pesecută (vv 11-13).
Cum de s-au împrietenit ei cu duhul cel lumesc, ştiind că mai înainte de a fi chemaţi la credinţă, ei erau slabi, nebăgaţi în seamă şi de neam jos? Înţelegem că drumul credinţei pe care ei l-au ales le-a dăruit şi oarecare prosperitate materială, ba chiar demnitate şi cinste printre ceilalţi oameni (cf v.7). Nenorocirea este că ei încep să se trufească, să aibă o atitudine triumfalistă, să facă confuzie între îmbogăţirea materială şi cea spirituală, între slava care vine de la oameni şi cea care vine de la Dumnezeu.
Credincioşii din Corint se autoamăgesc: modul în care ei şi-au asumat bogăţia, slava, înţelepciunea şi cinstea nu este o dovadă a credinţei lor, acesta dovedeşte contrariu. Sf Pavel le spune răspicat şi ironic: „măcar de aţi fi împărăţit ca să împărăţim şi noi împreună cu voi” (v. opt).
Ca şi corintenii de odinioară, creştinismul de astăzi nu mai este interesat de gândul lui Dumnezeu, ci se conformează comod şi inconştient unei înţelegeri lumeşti care este împotriva Evangheliei: „Dumnezeu sfătuindu-ne şi ameninţându-ne în fiecare zi, nu este ascultat de noi, pe când gloatele de derbedei, publicul cel rău nărăvit nici nu are nevoie de poruncă, ci este de ajuns să ne arate ce anume îl mulţumeşte, şi de îndată ne supunem şi facem totul” Nu ne lăudăm cu bucurii foarte accesibile şi nu-i compătimim pe cei care au renunţat la ele de dragul celor viitoare? Nu amestecăm noi viaţa de credinţă cu dulcegării euforice şi „întâlniri” directe cu Iisus? Nu căutăm accesul la Duhul Sfânt pe calea cea mai uşoară şi mai scurtă, trăind o viaţa uşuratică? „Căci ţinta lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor noastre, este să fim pururea smeriţi şi întristaţi pentru nevrednicia noastră, străini de tot omul şi următori ai patimilor Domnului” .
Diagnosticul lumii de azi este acela că a făcut din Evanghelia crucii o Evanghelie a prosperităţii. Omul modern se consideră „curat” fiindcă este etic şi manierat, cult şi elevat, civilizat şi moral, şi prin urmare nu are nevoie de pocăinţă şi schimbarea vieţii, de aceea se consideră „tare”, „bogat” şi „înţelept”. Ceea ce lipseşte creştinismului de astăzi este tocmai frângerea inimii şi râvna cea iubitoare de osteneală duhovnicească. Parcă acestor categorii de oameni se adresează Glasul Profetic al Scripturii: „Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns; şi sărac, şi orb şi gol” (Ap 3, 17) Bibliografie:
Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri..., p. 11opt. Sf Ioan Gura de Aur, Tâlcuiri...p. 122. Cuviosul Nichita Stihatul, Filocalia VI, 2009, p. 232. Sf.Teofilact al Bulgariei, Tâlcuiri...,p. 55
E zi de vară. De sfârşit de vară...şi de sfârşit de concediu... Doi îndrăgostiţi se îndreaptă, ţinându-se de mână, către leagănul din lemn proaspăt de brad ce aşteaptă cuminte sub arţarul uriaş. El se aşază mai întâi, oprind balansul pentru a putea să se aşeze şi ea...El îşi alege capătul din stânga, iar ea se cuibăreşte lângă el, cu capul în braţele lui. Cu privirea senină şi zâmbitoare sărută cerul ce părea că o înveleşte cu o grijă maternă. Leagănul se balansează lent....El are grijă ca balansul să nu înceteze şi mai face din când în când câte un elan. Ea închide ochii de plăcere...Aude susurul râului din vale în armonie perfectă cu foşnetul frunzelor de arţar...Câteva triluri răzbat de departe...Simte mirosul din grădina copilăriei...îl simte şi pe bunicul pe aproape... Parcă îi e teamă să deschidă ochii ca să nu se risipească tot ce simte prin auz şi miros... Într-un sfârşit, pleoapele se întredeschid suficient pentru a zări sutele de străluciri de cer aninate de frunzele de arţar. Pare un joc de lumini albstre şi de umbre verzi...E o fremătare de dor, de bucurie întocmai ca cea din sufletul celor doi... Închide din nou pleoapele ascunzând pentru totdeauna frumuseţea şi bucuria fremătândă a frunzelor de arţar pe care poposise întregul cer... Simte pe fruntea plină de vise o atingere caldă...E mâna lui, şi e plină de o căldură alinătoare...E o atingere a iubirii... Apoi, el se apleacă uşor şi culege din iarba fragedă flori albe, mărunte, ca nişte sori cu raze de argint...Le pune în părul blond al dragei lui...ca atunci, în primăvară... O rază de argint se rătăcise printre firele de aur...El o ia uşor....O ridică în aer şi şopteşte:,, Suntem bogaţi! Ne îmbogăţim de la an la an cu argint..." Se uită mai atent şi observă străluciri albastre...Şopti din nou: ,,Doamne, cerul tău se oglindeşte în firul de argint!..." Ea tace...Ar vrea să îşi privească chipul într-o oglindă...ar vrea să vadă florile din părul ei...De argint nu îi păsa....Dar nu voia să stingă minunea atingerii tandre...Se mulţumi să vadă doar el, dragul ei...Ea se privi doar în suflet...De acum doar acolo se va privi...Acolo va trebui să pună flori...flori de iubire... Stropi de lacrimi se furişează de sub pleoape...Simte atâta linişte şi împăcare ! De pe buzele tremurânde răzbat două şoapte: ,,Doamne, cum pot să-Ţi mulţumesc?..." ...şi se lăsă moale în legănarea dulce simţind cum însăşi mâna Lui Dumnezeu mişca leagănul într-un ritm cunoscut ce semăna cu o plutire pe un nor de fericire... ( Mariana L. )
Fotbalul e ca Biserica: va dura până la sfârşitul veacurilor. Presupun că nici un tiran, oricât de puternic ar fi nu va putea să distrugă şi să elimine acest joc din viaţa oamenilor. S-a răspândit în prea multe locuri pe glob şi e iubit cu patimă din generaţie în generaţie. Copiii înainte de a vorbi ştiu să dea cu piciorul în minge şi o strâng la piept ca pe o comoară.
Despre Biserică Isus a spus: "Puterile celui rău nu o vor birui". Dacă pentru Biserică, cel rău foloseşte toate mijloacele pentru a lupta împotriva ei, pentru fotbal chiar nu găseşte nici un motiv pentru a se împotrivi. În fotbal se învârt mulţi bani şi unde sunt bani, este şi atracţie puternică, de care ispititorul nu se întristează. Fotbalul, în zi de duminică, mută oamenii din biserici pe stadioane. Ce interes ar avea cel rău să se împotrivească acestui joc? Aşa că fotbalul nu are potrivnici nici din lumea această nici din cea de dincolo. Se dezvoltă în toată libertatea şi are apostoli înflăcăraţi.
M-am tot străduit să aflu numele celui care a inventat fotbalul, dar nu l-am găsit. Ştiu că englezii au preluat acest joc de la toscani şi i-au dat nişte legi fixe pe la 1863. Cel care a inventat fotbalul n-a bănuit că acest joc se va impune ca o religie şi că va dura până la sfârşitul veacurilor. N-a bănuit că unii îşi vor da viaţa pe teren alergând nebuneşte după o minge. Nu s-a gândit că jucătorii de fotbal vor deveni idoli şi că vor sta pe pereţii camerelor mai ceva ca sfinţii.
Acum toată lumea e cu ochii pe ecran urmărind Campionatul Mondial de fotbal din Africa.1 Din când în când, din case, se aude strigătul "Gol". Se aude clar, căci geamurile sunt deschise pe timp de vară. Nemţii strigă şi ei, dar nu ca noi. Strigă "Tor". Nu ştiu de ce n-au voit să preia de la englezi cuvântul "gol" şi au preferat să spună "Tor"- poartă. O literă însă e comună: cea din mijlocul cuvântului. E acel "O" rotund ca o minge, care răsună prelungit în glasul celor care văd balonul ajungând în plasă.
De sus pământul se vede ca un balon. E bine că nimeni nu dă cu şutul în el. Cineva îl ţine în braţe ca să nu se prăbuşească în marele gol care este sub noi. În univers sunt multe mingi, dar îngerii nu le şutează ca nu cumva din întâmplare să lovească mingea noastră, pentru că ar fi vai şi amar. Ei stau liniştiţi şi se uită şi ei de sus la ce se întâmplă în Africa. Se bucură când Ronaldinho face cruce şi priveşte spre cer, mulţumind lui Dumnezeu pentru golul frumos pe care l-a dat. Nu se bucură când văd certuri, lovituri cu coatele, cartonaşe galbene şi roşii. Ei se întreabă dacă nu cumva la originea acestora nu stă un gol sufletesc, nelocuit de Dumnezeu, un gol pe care foarte mulţi nu l-au umplut şi nu-l vor umple niciodată.
Toată lumea strigă "Gol". Asta pe stadion. Pe alt teren, pe cel sufletesc, nu se strigă deşi sunt foarte multe goluri. E un gol sufletesc când partenerul de viaţă te-a scos din inima lui şi ţi-a întors spatele pentru totdeauna. E un gol când nimic nu te mai mulţumeşte, nici banul, nici casa, nici maşina. E un gol sufletesc când munca ta nu e respectată şi eşti şutat în toate părţile. Şi câte goluri nu mai sunt! Poate pentru unii e mai bine că nu se văd.
P.S. 1 - În varianta originală a acestui articol era trecut "Campionatul Mondial de fotbal din Germania", sper să nu se supere părintele că am actualizat scriind Africa.
Este unul dintre cei mai importanti parinti ai bisericii ortodoxe, si totodata unul dintre cei mai mari teologi crestini. Scrierile sale din acea perioada pun bazele vietii monahale sistematice si de aceea Sf. Vasile este considerat parintele monahismului oriental. Scrierile sale au o mare importanta teologica si au fost traduse pe tot globul. Sf. Vasile a scris citeva carti impotriva lui Eunomius si a arianismului in general, in care apara teza Trinitatii. In "De Spiritu Sancto" Sf.Vasile trateaza despre Sfantul Duh si combate anumite miscari din Macedonia care negau existenta Duhului Sfant. El a sris deasemenea un mare numar de lucrari exegetice despre Psalmi, Isaia si Iov, un numar de 24 predici si multe discursuri.
Alte importante scrieri ale sale sunt: Regulile Monahale, Moralele, Despre Judecata lui Dumnezeu, Despre Religie si un numar de 366 epistole, multe cu caracter dogmatic iar altele apologetice.
O alta importanta scriere este Liturghia Sf. Vasile cel Mare.
Sf. Vasile este unul dintre "Cei Trei Capadocieni" (alaturi de Grigore din Nyssa si Grigore Nazianzus) fiind totodata si cel mai important dintre ei.
"Când tu vorbeşti în ascuns cu tine însuţi, cuvintele tale sunt cercetate în cer. De aceea şi răspunsurile îţi vin de acolo."
"Păcatul este o rană care, ascunsă de ochiul medicului, devine incurabilă."
"Pe calea binelui mai degrabă oboseşti odihnindu-te, decât ostenindu-te."
"Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi numai ceea ce ni se potriveşte nouă şi ceea ce se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l lăsăm”
,,Dumnezeu nu se uită la fapte, ci la dragostea cu care au fost făcute. Nu e nimic mult, când oamenii iubesc puţin, aşa cum nu este puţin, când oamenii iubesc mult."
"Psalmul este linişte a sufletelor, conducător al păcii; potoleşte turburarea şi vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului şi înfrânează pe cel desfrânat."
"Psalmul leagă prietenii, uneşte pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiţi. Cine se mai poate socoti vrăjmaş cu cel cu care a înălţat acelaşi glas spre Dumnezeu ?"
"Cântatul psalmilor aduce, deci, cel mai mare bun : dragostea. Cântatul împreună este ca un lanţ care duce la unire, uneşte poporul în simfonia unui singur cor."
"Psalmul pune pe fugă pe demoni şi aduce pe îngeri într-ajutor ; este armă pentru frica de noapte, odihnă pentru ostenelile zilei"
"Psalmul...este carte elementară de învăţătură pentru cei ce intră în viaţă, creştere pentru cei ce înaintează în vârstă, întărire pentru cei maturi."
“Psalmul este glas al Bisericii; psalmul înveseleşte sărbătorile; psalmul creează tristeţea cea după Dumnezeu; psalmul scoate lacrimă şi din inimă de piatră; psalmul este lucrul îngerilor, vieţuire cerească, parfum duhovnicesc."
,,De aceea numai cei care au răbdat oboseala de dragul pietăţii şi al credinţei, numai lor minciuna n-a putut să le nimicească nădejdile, iar sfârşitul nu le-a întinat strădaniile pentru că, sigură şi statornică,împărăţia cerurilor numai pe ei i-a primit. Drept aceea nu vă lăsaţi tulburaţi de calomnii mincinoase, nici nu vă speriaţi de ameninţările puternicilor zilei! Râsetele şi batjocurile casnicilor voştri să nu vă întristeze cu atât mai puţin osândele aduse de oameni...”
"Un lucru trebuie să avem clar în minţile noastre: că o dată ce suntem făptura bunului Dumnezeu, că o dată ce suntem păziţi de El, Care rânduieşte pentru noi şi pe cele mici şi pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu şi că nici una dintre suferinţele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre ceva asemănător; şi deci nu trebuie, să ne închipuim pentru noi o situaţie mai bună. " (Omilia s IX-a, Că Dumnezeu nu este autorul relelor)
."Daca am fi alcatuiti numai din suflet, ne-am intelege unii cu altii numai prin gandire; dar, pentru ca sufletul nostru isi zamisleste gandurile in ascuns in trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte si de nume ca sa facem cunoscute cele aflate in adancul nostru. Cand gandirea noastra e rostita, atunci este purtata de cuvant ca de o luntre, strabate aerul si trece de la cel ce graieste la cel ce aude. Daca e tacere adanca si liniste, cuvantul poposeste in urechile ascultatorilor ca intr-un port linistit si nebantuit de vanturi: daca insa zgomotul facut de ascultatori sufla impotriva lui ca o furtuna cumplita, atunci cuvantul naufragiaza, risipindu-se in aer. Faceti asadar, prin tacere, liniste cuvintelor mele. Poate ca va vor parea folositoare unele din gandurile aduse de cuvintele mele. " "Daca iei aminte la tine insuti, nu mai ai nevoie sa descoperi pe Creator in celelalte creaturi; vei contempla in tine insuti, ca intr-un microcosmos" (Omilia a III-a, La cuvintele: "Ia aminte de tine insuti"
,,Este o mare binefacere un sfat înţelept şi prezenţa unui om care are bunavoinţă faţă de tine, căci el împlineşte ceea ce lipseşte înţelegerii tale."
" Sa nu-ti pierzi, deci, plata de la Dumnezeu vrand sa fii vazut de oameni. Dumnezeu este marele privitor al faptelor noastre. Sa iubesti slava pe care ti-o da Dumnezeu! El da stralucita rasplata! "
"Aceasta-i inaltimea omului; aceasta-i slava si maretia lui: sa cunoasca ce-i cu adevarat mare, sa se lipeasca strans de Dumnezeu si sa caute slava lui in slava care vine de la Domnul."
"Atunci este lauda desavarsita si completa in Dumnezeu, cand omul nu se lauda nici cu indreptatirea lui proprie, ci cunoaste ca este lipsit de orice indreptatire adevarata si ca indreptatirea lui se savarseste numai prin credinta in Hristos. "
"Nu datorita faptelor tale de dreptate ai cunoscut pe Dumnezeu, ci Dumnezeu te-a cunoscut datorita bunatatii Lui."
"Nu te mandri, dar, niciodata fata de nimeni, nici fata de cel mai mare pacatos! Adeseori smerenia mantuieste pe cel cu multe si mari pacate. Nu socoti niciodata ca tu esti mantuit, iar celalalt pierdut. Niciodata! Daca tu cu gura ta hotarasti ca esti mantuit, vei fi osandit de hotararea lui Dumnezeu. "(Fragmente preluate din: Sfantul Vasile cel Mare Omilii si cuvantari Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R.)
„Dacă toată subzistenţa ta se reduce la o singură pâine şi un sărac vine la uşa ta să-ţi ceară de mâncare, scoate din cămara ta acea unică pâine şi, ridicând mâinile spre cer, adresează lui Dumnezeu acest cuvânt pe cât de mişcător, pe atât de nobil: «N-am decât o pâine, Doamne, primejdia îmi stă în faţă; dar eu dau, din puţinul pe care-l am, fratelui înfometat; ajută Tu Însuţi pe robul Tău care este în pericol. Eu cunosc bunătatea Ta, mă încred în puterea Ta. Tu nu amâni multă vreme harurile Tale, ci împarţi când vrei darurile». Dacă tu vorbeşti şi lucrezi astfel, pâinea pe care o dai în strâmtorare va produce roade multiple: ea va fi germenul unui seceriş bogat, gajul hranei tale, garantul îndurărilor divine“(Omilia la secetă).
„Dumnezeu vrea ca tu, în simplitatea inimii tale, să fii darnic cu cel ce-ţi cere, dar, totuşi, cu raţiunea, să deosebeşti nevoia fiecăruia din cei care îţi cer“( Omilii la Psalmi, omil. I la Psalmul 14, VI)
"Postul naşte profeţi (I Regi 1, 11), întăreşte pe cei puternici(Jud. 13, 14)”
„Postul ne face asemenea cu îngerii, ne face să locuim cu drepţii, ne înţelepţeşte viaţa.”
„Faţa celui ce posteşte inspiră respect; nu- i îmbobocită de roşeaţă neruşinată, ci– i împodobită cu o paloare pe care îi e zugrăvită înfrânarea. Ochiul celui ce posteşte este blând, mersul măsurat, faţa serioasă, netulburată de râs.”
„Îmi spui că nu poţi să posteşti! Dar să te ghiftuieşti în toate zilele poţi. Ştiu că doctorii nu prescriu bolnavilor mâncăruri felurite, ci post şi înfrânare. Împovărate cu prea multă mâncare, trupurile se îmbolnăvesc cu uşurinţă. Sunt ca o corabie încărcată cu multe poveri, care aflată în mijlocul valurilor este dată la fund, pe când una cu o încărcătură ptrivită trece uşor prin furtună, că n- o împiedică nimic să plutească deasupra valurilor.”
„Untdelemnul îngraşă pe atlet, iar postul întăreşte pe cel credincios. Cu cât vei împuţina mai mult greutatea trupului, cu atât vei face ca sufletul să strălucească de sănătate duhovnicească.”
„Adevăratul post stă în îndepărtarea de păcate. Nu mănânci carne, dar mănânci pe fratele tău! Te abţii de la vin, dar nu- ţi stăpâneşti ocările! Posteşti toată ziua, aştepţi să vină seara, ca să mănânci ,dar îţi cheltuieşti toată ziua în judecăţi.”
„Beţia duce la desfrâu. La post duce cumpătarea. Atletul, înainte de a se duce la întreceri, se exercitează; cel care posteşte, înainte de a posti se înftânează…Să nu strici înfrânarea cu beţia. Să nu spui „mă îmbăt azi, pentru că de mâine începe postul”.E un gând rău şi viclean… Ziua de astăzi este pridvorul postului. Cel întinat în pridvor nu mai este vrednic să intre întru cele sfinte. Sluga ce vrea să se împace cu stăpânul nu ia ca sprijinitor şi mijlocitor pe duşmanul stăpânului…Iar postul cel adevărat este înstrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de poftă, de bărfeli de minciună, de jurământul strâmb”.
”Este o nebunie să nu te bucuri de sănătatea sufletului şi să te mâhneşti de schimbarea mâncărurilor, lăsând să se înţeleagă că- ţi face mai multă bucurie plăcerea stomacului decât purtarea de grijă a sufletului.”(Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004)
,Acesta este raul: instrainarea de Dumnezeu. O mica intoarcere de ochi ne face sa fim sau cu lumina soarelui, sau cu umbra trupului nostru; daca ne uitam la soare, soarele este gata sa ne lumineze; dar daca ne intoarcem spre umbra, ne cuprinde neaparat intunericul. "
„Tu eşti sărac! Un altul este mai sărac decât tine. Tu ai pâine pentru zece zile, el nu are decât pentru o zi. Fă parte în chip darnic din prisosul tău celui ce nu are nimic. Nu sacrifica salvarea tuturor interesului tău personal“(Sf. Vasile cel Mare, Omilia a VIII-a, rostită în timp de foamete şi secetă, p.130)
„Adevăratul rost al întrebuinţării bucatelor este susţinerea animalului din noi, iar în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, hainele să fie simple şi ieftine pentru a împlini rostul trebuinţei: acoperirea goliciunii şi ferirea de intemperii“(Sf. Vasile cel Mare, Regulile Mari - regula 19).
„Rugăciunea se face în tot timpul lucrului, mulţumind Celui ce ne-a dat puterea mâinilor pentru lucru şi înţelepciunea minţii pentru dobândirea ştiinţei“ (Sf. Vasile cel Mare, Regulile Mari, nr. 42).
“Imita, omule, pamantul! Fa roade ca el! Nu te arata mai rau decat pamantul cel neinsufletit! Pamantul nu da roade pentru propria lui desfatare, ci pentru ca roadele sale sa-ti slujeasca tie. Si tu, daca vei arata rod de binefacere, rodul acesta ti-l aduni pentru tine, ca multumirile pentru faptele bune se intorc la savarsitorii lor.”
"Nu căuta, dar, răul în afară de tine şi nici nu-ţi închipui o natură care să fie cauza răului, ci fiecare să se recunoască pe el însuşi cauza răului care este în el."( Sf. Vasile cel Mare, din Omilii la cartea Facerea)
"Să înceteze, dar plăsmuitorii de basme, care din pricina slăbiciunii propriilor lor gânduri măsoară cu minţile lor puterea cea de neînţeles a lui Dumnezeu, cu neputinţă de explicat de limba omenească!"( Sf. Vasile cel Mare, din Omilii la cartea Facerea)
"Se cuvine ca nici să nu ne încredem în toţi oamenii, nici să nu ne dăm pe faţă sau să ne descoperim fără nici o precauţie. Căci cel care trăieşte după Dumnezeu are pe mulţi care-l pândesc, şi deseori înşişi cei apropiaţi (ai casei) sunt spionii vieţii lui."
(Sf. Vasile cel Mare, din Constituţiile ascetice)
,,Căci ce este creştinismul? Asemănarea cu Dumnezeu după cât este cu putinţă firii omului. De ai primit a fi creştin, sârguieşte-te să te faci asemenea cu Dumnezeu! Îmbracă-te în Hristos!"
"Fructul esenţial al sufletului este adevărul."
“Acesta este omul: intelect legat într-un trup folositor si potrivit. Acesta este plãsmuit în sânurile materne de cãtre Prea Înteleptul Mester al tuturor. Acesta în vremea durerilor nasterii merge spre lumina din acele cãmãri de nuntã întunecoase.” (Sf. Vasile cel Mare, Despre a nu ne lipi de cele lumesti, în Scrieri. Partea întâia, PSB 17, p. 557).
“Natura face întâi inima; inima ia de la natura structura sa în raport cu fiinta pe care are s-o alcãtuiascã, pentru ca trupul se tese împrejurul inimii, potrivit legilor proprii care stau la temelia diferitelor forme si mãrimi ale finitelor.” (Sf. Vasile cel Mare,Omilie la Psalmul I, în Scrieri. Partea întâia, p. 185)
“Asa de bine priveste Dumnezeu pe fiecare, ca priveste inimile pe care Însusi le-a plãsmuit fãrã vreun amestec de rãutate. Ca simpla a plãsmuit Dumnezeu, Creatorul oamenilor, inima lor, ca sa pãstreze în ea chipul lui Dumnezeu.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul XXXII, ibidem, p. 257)
"Vei crede că Dumnezeu este nevăzut, gândindute la sufletul tău; ca şi el nu poate fi văzut cu ochii trupului. Da, sufletul n-are nici culoare, nici formă, nici nu poate fi definit prin vreo caracterizare materială, ci se cunoaşte numai din funcţiunile sale. Tot aşa şi Dumnezeu: nu cauta să-L înţelegi cu ajutorul ochilor, ci, îngăduindu-i minţii credinţa, caută să ai o înţelegere spirituală despre El!"(Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări)
“Moartea este o urmare necesară a păcatului; te apropii de moarte, pe măsură ce te îndepărtezi de Dumnezeu, care este viaţa; moartea este lipsa vieţii. Adam, îndepărtându-se de Dumnezeu, s-a expus morţii”(Sfântul Vasile cel Mare, Omilia: Dumnezeu nu este cauza morţii)
„Dumnezeu vrea ca tu, în simplitatea inimii tale, să fii darnic cu cel ce-ţi cere, dar, totuşi, cu raţiunea, să deosebeşti nevoia fiecăruia din cei care îţi cer“
"Nu toate patimile sufletului sunt evidente la toti, nici chiar la cel care este bolnav, precum nu sunt evidente nici patimile corpului. Deci asa cum se intampla cu corpul, unde specialistii au anumite semne pentru bolile ascunse ale lui, pe care bolnavul nu le poate masca, la fel si cu sufletul; si chiar daca cel care pacatuieste nu-si simte propria boala, trebuie sa aiba incredere in Domnul, Care l-a incredintat si pe el si pe cei dimpreuna cu el, ca omul cel rau din camera cea rea a inimii lui scoate cele rele. Pentru ca omul rau poate cateodata sa spuna un cuvant bun, in mod ipocrit; caci Scriptura spune ca trebuie “sa ganditi cele bune”, nu numai inaintea Domnului, ci si “inaintea oamenilor”."(in: Sfantul Vasile cel Mare, “Regulile mici”)
„Sărbătorind, înălţăm sufletele noastre în chip deosebit spre Dumnezeu, Tatăl nostru, şi Îi aducem slavă şi mulţumire.“
“Clevetirea face rău la trei inşi deodată: celui bârfit, celui care ascultă şi, mai cu seamă, celui care bârfeşte.“
„Cine este leneş în cele mici nu va putea înainta nici în cele mari!“
„Cine nu gândeşte şi nu lucrează ca Domnul nu este al Lui.“
