Timpul şi Sufletul... Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.(William Shakespeare) Iar Sufletul, este o scânteie divină ce şi-a uitat aripile în inima Creatorului, ...rămânând cu două răni adânci
ce sângerează lumină.
Cânta o pasăre măiastră, de Golgota, duios cânta, de taina cerului sihastră, de pacea şi iertarea noastră atât de limpede cânta, că doina dulce şi măiastră din glasul ei mă fermeca.
Din calea mea, pierdută-n lume, o clipă m-am oprit s-ascult; şi nu mai ştiu ce-a fost anume, părea că-s numai eu pe lume, aşa mă fermeca de mult, uitasem unde sunt şi cum e şi nu mă săturam s-ascult.
Duiosul viers, pe nesimţite, am început să-l cânt şi eu; prin sfâşierile cumplite, cu râu de lacrimi neoprite, în viersuri, eu m-am frânt mereu; cântarea Jertfei preaiubite m-a întâlnit cu Dumnezeu.
Cu cântul păsării măiestre şi astăzi întristarea-mi stâng, când vântu-mi suflă la ferestre şi-mi spune-a Golgotei poveste, în viers bucăţi de suflet frâng. Prin doina păsării măiestre mă rog adânc şi cânt şi plâng... ( Traian Dorz )
Iată şi melodia: Interpret: Soprana Marilena Chircă - în catedrala din Arad
"S-a născut pe 3 martie 1929 în satul Topârcea, în apropiere de Sibiu, fiind cel mai mare dintre cei cinci copiii ai părinţilor Ioan şi Elisabeta. A primit la botez numele de Ioan. S-a confruntat de la o vârstă fragedă cu o mare problemă de sănatate, fiind nevăzător. A ştiut să depăşească această mare încercare printr-o voinţă extraordinară şi printr-o determinare care avea să facă din dânsul un om de excepţie din toate punctele de vedere. A urmat o serie de şcoli pentru nevăzători, formându-şi o vastă cultură generală şi teologică, fiind şi absolvent de Teologie la Sibiu. Adevărata vocaţie şi-a aflat-o în viaţa monahală, fiind de mic atras de mânăstire. Mânăstirea Sâmbăta de Sus i-a fost pentru toată viaţa locul de suflet de care avea să-şi lege întreaga existenţă. După absolvirea Facultăţii de Teologie, în anul 1953 avea să între în obştea Mânăstirii Sâmbăta, fiind pe rând frate, monah, ierodiacon şi apoi ieromonah şi duhovnic. Din 1988 este şi arhimandrit. În scurtă vreme avea să devină unul dintre cei mai apreciaţi şi căutaţi părinţi duhovniceşti din România neîncetând să sfătuiască, să îndrume şi să spovedească pe toţi cei care îl cautau pentru a-şi găsi liniştea şi mângâierea sufletească şi o îndrumare competentă în viaţa spirituală. Înzestrat cu un deosebit dar al cuvântului, Părintele Teofil ne-a lăsat în atâţia ani de slujire creştină numeroase predici, cuvântări, cărţi şi articole în care aflăm mult folos duhovnicesc. Atunci când oamenii l-au chemat în mijlocul lor, nu a pregetat niciodată să răspundă acestor dorinţe, dăruind cu generozitate din bogăţia sufletului său, bucurând cu zâmbetul său inconfundabil, cu optimismul şi încrederea pe care le insuflă tuturor celor care îl întâlnesc şi îl ascultă. Sunt renumite conferinţele pe care le-a susţinut pe tot cuprinsul ţării, în biserici, în şcoli, centre studenţeşti, universităţi, instituţii de cultură. Prin cuvintele sale, prin sfaturile, îndemnurile şi învăţăturile pe care le-a rostit, Părintele Teofil a atras atâţia oameni la adevărul credinţei creştine, la viaţa în Hristos, la valorile nemuritoare ale Bisericii." ( sursa)
Alături de alţi mari duhovnici români, Părintele Teofil va rămâne o figură strălucită, emblematică a creştinismului românesc. Toţi cei care l-au cunoscut şi l-au apreciat, îl vor pomeni în rugăciunile lor, rugând pe Dumnezeu să îl odihnească cu Sfinţii Săi!
Ce inseamna sa fii ucenic
"Sa fii ucenic inseamna sa te lasi indrumat si modelat. Asta-i situatia de ucenic: sa te pleci cu mintea, sa nu stii tu mai multe decat cel care te indrumeaza. Sa faci ceea ce a zis Domnul Hristos: sa mergi pe urmele Lui, sa-l urmezi pe cel care te indrumeaza. Sfantul Apostol Petru, de pilda, la Pescuirea Minunata, a zis catre Domnul Hristos: "Toata noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvantul Tau arunc mreaja in mare si pentru ca zici Tu" (Lc. 5, 5). Asta inseamna sa fii ucenic. De aceea a putut fi Sfantul Apostol Petru ucenic, pentru ca s-a plecat cu mintea. Parintele Arsenie Boca zicea ca noi avem mintea care discuta cu Dumnezeu, in loc sa se supuna fara discutie. O astfel de minte avea Sfantul Apostol Petru la Cina cea de Taina, cand a zis: "Doamne, Tu sa-mi speli mie picioarele?" Si a auzit de la Domnul Hristos: "Ceea ce fac Eu acum tu nu intelegi, dar mai tarziu vei intelege" (In. 13, 6-7). S-a impotrivit mai departe si atunci a zis Domnul Hristos: "Daca nu te voi spala, nu ai parte cu Mine" (In. 13, 8). De unde intelegem ca ucenicia este plecare de minte. Daca nu te pleci cu mintea, daca stii tu mai bine, daca ai tu opinii care te scot de sub ascultarea fata de duhovnic, in cazul acesta sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amandoua." (Parintele Teofil Paraian)
Ce inseamna sa fii duhovnic
"Un duhovnic trebuie sa aiba inima de parinte, inima de frate, inima de prieten. Sa nu fie indiferent, sa nu stea in fata penitentului dezinteresat de cel care a facut nu stiu ce pacate. Important este sa-l pui pe om pe cale buna, sa simti ca vrea sa nu mai fie pacatos, sa aiba interesul acesta de a se depasi pe sine insusi, sa vezi ca-s convertiti. Oameni informati sunt multi, dar oameni care cred in ceea ce stiu sunt putini". (Parintele Teofil Paraian)
Carti publicate de Parintele Teofil Paraian (lista incompleta):
1. Ne vorbeste parintele Teofil (Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1997) 2. Duhovnici romani in dialog cu tinerii (Editura Bizantina, Bucuresti, 1997) 3. Lumini de gand (Editura Antim, Cluj-Napoca, 1997) 4. Ganduri bune pentru ganduri bune (Editura Mitropoliei Banatului, Timisoara, 1997) 5. Prescuri pentru cuminecaturi (Editura Mitropoliei Banatului, Timisoara, 1998) 6. Cuvinte catre tineri (Editura Omniscop, Craiova, 1998. Editie ingrijita de Aurelian Popescu) 7. Din vistieria inimii mele (Editura ASCOR-Craiova, Craiova, 2000. Editie ingrijita de Aurelian Popescu) 8. Intampinari - interviuri cu Parintele Teofil Paraian realizate de Sabin Voda (Editura Sophia, Bucuresti, 2000) 9. Pentru cealalta vreme a vietii noastre (Editura Deisis, Sibiu, 2001) 10. Veniti de luati bucurie. O sinteza a gindirii Parintelui Teofil in 750 de capete (Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001) 11. Darurile invierii (Editura ASCOR Craiova, Craiova, 2002) 12. Cuvinte lamuritoare. Articole si cuvantari (Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002) 13. Lumini de gind, 31 de predici din perioada Penticostarului (Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2003) 14. Amintiri despre duhovnicii pe care i-am cunoscut: IPS Serafim, PS Vasile Somesanul, Parintii: Arsenie Papacioc, Mina Dobzeu, Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Serafim Popescu (Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2003) 15. Maica Domnului –raiul de taina al Ortodoxiei (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003) 16. Sa luam aminte! (Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2003) 17. Cine sunt eu, ce spun eu despre mine (Sibiu, 2003) 18. Hristos in mijlocul nostru (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003) 19. Credinta lucratoare prin iubire: predici la duminicile de peste an (Editura Agaton, Fagaras, 2004) 20. Bucuriile credintei (Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova 2004) 21. Ganduri senine (Editura ASAB, Bucuresti, 2005) 22. Sarbatori Fericite! –predici la praznice si sarbatori (Editura Agaton, Fagaras, 2005) 23. Puncte cardinal ale Ortodoxiei –indrumar duhovnicesc (Editura Lumea credintei, Bucuresti, 2005) 24. Ginditi frumos - cuvintari la ocazii speciale (Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2006) 25. Ganduri de altadata pentru atunci, pentru acum si pentru totdeauna (Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006) 26. Din ospatul credintei (Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006) 27. Rugaciunea – piatra de incercare a tuturor lucrurilor (Editura Agaton, Fagaras, 2006) 28. Cale spre bunatate (Editura Sophia, Bucuresti)
MOTTO: „Numai comuniunea cu o persoană Supremă a cărei libertate nu poate fi ameninţată de nimic, îmi asigură pe deplin propria libertate”(Părintele Dumitru Stăniloae).
Toată viaţa omului este o continuă alegere între două sau mai multe opţiuni, tot timpul avem posibilitatea să ne afirmăm libertatea să arătăm în cele din urmă cine suntem.
Universul libertăţii este atât de nuanţat încât este imposibil de vâslit pe marea vieţii şi să nu rătăceşti dacă nu ai o călăuză. Dacă ai o călăuză şi o accepţi ajungi la limanul cel bun, dacă nu, probabilitatea de a-ţi împlini rostul vieţii este practic zero. În acest înţeles ascultarea este o şansă şi nu o “datorie”.
Dacă o fiinţă pământească poate fi suspectată de interes sau incompetenţă atunci când dă un sfat sau o poruncă, orice om poate să priceapă că Dumnezeu, Fiinţa supremă, a Cărui existenţă nu atârnă de nimic, nici chiar de omul care vrea sau nu vrea să-L asculte, nu are nici un interes atunci când îl îndrume spre ceea ce îi este de folos. Este taina ce nu poate fi destrămată. Dumnezeu a trimis pe Fiul Lui în lume spre jertfă pentru ca oamenii în mod liber să-L iubească şi să se împlinească în acestă iubire. “Tocmai în asta stă lepădarea de sine a lui Dumnezeu: în faptul de a fi acceptat să aibă nevoie de noi. În aceasta se manifestă valoarea negrăită şi veşnică pe care a pus-o în noi.”(1) Dumnezeu de bunăvoie şi-a asumat nevoia de fi iubit de noi. Dar totodată în această “nevoie” nu este nici urmă de strâmtorare şi dominare; Dumnezeu nu se teme de libertatea făpturilor mărginite, pentru că El vrea că ele să se bucure în mod liber de iubirea Lui. De aceea dacă nu folosesc bine această libertate El nu o desfiinţează, arătând astfel bunătatea Sa nemărginită.(2)
Pentru că ascularea să se poată asocia libertăţii este nevoie de multă încredere şi iubire. Înafara acestor două condiţii ascularea nu poate să coexiste cu libertatea. Ucenicii care L-au ascultat şi L-au urmat întru totul pe Domnul Iisus Hristos au simţit o imensă iubire şi încredere izvorâte din Persoana, faptele şi cuvintele Învăţătorului lor. Când Matei cel de la vamă a auzit chemarea Domnului: “Vino după Mine” (Mat 9, 9)- a lăsat totul şi urmează lui Iisus. Şi ceilalţi ucenici au avut aceaşi experienţă (Lc. 5, 11). Oare ce au văzut ei pe chipul lui Iisus dacă nu o imensă şi nelumească mareţie?! Când ucenicul Petru spune: “ La cine ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68), suntem îndreptăţiţi să credem că aceste cuvinte au izbucnit dintr-o încredere pe care nu le poţi avea faţa de nici o fiinţă omenească.
Viaţa de credinţă este direct legată de libertate pentru că presupune libertatea omului şi pentru că îl duce pe om la libertate. Libertatea pe care mi-o cere viaţa de credinţă este mărginită şi relativă iar cea pe care mi-o dăruieste este nemărginită şi absolută, este libertatea Duhului.(3)“Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32). Adevărul îmi cere libertatea mea şi mi-o dăruieşte pe a Lui.
Astăzi oamenii ţin foarte mult la propria demnitate, la puterea de afirmare, la autonomie şi independenţă. Am fost învăţaţi că libertatea noastră stă în a nu ne pleca în faţa nimănui, în a asculta şi urma ceea ce “simţim” şi ceea ce “credem”. Suntem bucuroşi să ştim şi să credem că singurul nostru stăpân care nu atârnă de nimeni şi nimic, este sinele nostru. “Dar cât de mizerabilă şi cât de meschină este această “demnitate” şi această “libertate”! Ce caricatură de om este cel adorat, venerat şi lăudat de întreagă noastră “cultură” care crede că se împlineşte în aroganţă şi suficienţă de sine, în lauda şi mulţumirea de sine! Şi cât de notabili cu adevărat, umani şi autentic liberi sunt cei care ştiu să se închine înaintea Celui Prea Înalt şi Sfânt, Adevărat şi Frumos, care ştiu ce înseamnă reverenţa şi respectul; care ştiu că închinarea înaintea Lui Dumnezeu este condiţia adevărată a demnităţii şi a libertăţii! Într-adevăr Hristos este singurul Om cu adevărat liber, pentru că El a fost ascultător Tatălui până la capăt şi nu a făcut decât voia Tatălui.”(4). Cum pot avea încredere în ceea ce simt, mai mult decât în ceea ce a descoperit lumii Dumnezeu? Mai ales că nimic nu este mai vulnerabil, relativ, nestatornic şi înşelător ca ceea ce omul “simte” şi “crede” despre religie.
Aceşti oameni nu mai ascultă de Dumnezeul care S-a descoperit lumii prin Iisus Hristos. Pe ei nu-i interesează ce spune Biblia şi ce spun Sfinţii Părinţi despre Dumnezeu. Această tendinţă bolnăvicioasă este atât de ispititoare încât unii au făcut-o potrivită chiar şi cu viaţa de credinţă. Astăzi nu mai este la modă să nu crezi în Dumnezeu, dar este foarte frecventă tendinţa de a-ţi face un Dumnezeu “personal” potrivit cu ceea ce “simţi” şi ceea ce “crezi”. Cred că aceasta este cea mai ascunsă şi perfidă formă de idolatrie modernă. În spatele “credinţei” pe care omul o are “în inimă” se ascunde sinele său ridicat la rangul de dumnezeu.
De aceea prima condiţie pentru a urma lui Hristos este “lepădarea de sine” (Mc 8, 34). Numai pe ruinele propriei “înţelegeri”, propriei “simţiri” şi a propriei “demnităţi”, Dumnezeu înalţă o noua făptură, în care înţelegerea, simţirea şi demnitatea sunt afirmate şi trăite în toată bogăţia şi frumuseţea lor. Numai în schimbul prăbuşirii propriei “libertăţi”, Dumnezeu ne dăruieşte adevărata, eterna şi măreaţa libertate care nu se va lua de la noi niciodată.
Vasilică Nica
(1) Părintele Dumitru Stănoloae, Mica Dogmatică vorbită, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 99.
(2) Idem, Sfânta Treime sau la Început a fost Iubirea, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p.22
(3) Georgios Mantzaridis, Morala creştină, Ed Bizantină, Bucureşti, 2004, p. 208
(4) Alexander Schmemann, Din apă şi din Duh, Ed Sophia, Bucureşti, 2009, p. 51-52
"Nobel, celebrul inventator al dinamitei, căuta un om serios, de caracter, fără patima banului. Îi fu recomandat un inginer tânăr, care se afla în mari dificultăţi materiale.- Să vină mâine la dejun, zise Nobel.Inginerul a fost punctual.S-au aşezat la masă, iar Nobel începu o discuţie în care declară război credinţei. Inginerul îngălbeni; el avea credinţă şi se simţea jignit în convingerile sale.Nobel îi observă tulburarea şi-şi dublă atacul.Inginerul simţea că se sufocă: îşi spuse părerea, îl contrazise pe adversar, îl combătuse, răspunse, se apără. Îşi vedea năruite speranţele. Convorbirea lua a turnură dramatică. De ce îl mai chemase? Să-şi bată joc de el?La un moment dat, Nobel începu să râdă în hohote, întinzând adversarului său, prieteneşte, mâna.- Îmi place, zise. Ai venit să-mi ceri un serviciu şi în loc să mă măguleşti, îmi ţii piept. Foarte bine. Credinţa dumitale a fost mai mare decât interesul. Te angajez!"
Citind această întâmplare mi-am adus aminte de cuvintele pr. Gheorghe Neamţiu , şi de adevărul descoperit în acestea:
"Omul de azi nu caută să-şi cultive credinţa prin lecturi adecvate, prin reflecţie, rugăciune şi împărtăşirea cu izvoarele vieţii creştine, care sunt Sfintele Taine sau Sfânta Impărtăşanie. Astfel, consecinţele nefaste nu întârzie să se arate: credinţa se diminuează, slăbeşte, omul îşi pierde sensibilitatea faţă de păcat şi ajunge chiar să-şi tăgăduiască credinţa, compătimind şi luând în derâdere pe aceia care rămân fideli doctrinei evanghelice şi practicării credinţei. Şi, vai, cât sunt de puţini aceia care rezistă cu demnitate şi curaj batjocorilor şi încercărilor de calomniere şi discreditare a credinţei, şi cât de mulţi sunt cei care se ruşinează să-şi afirme crezul, nu zic în public, ci chiar şi numai în cercuri foarte restrânse! Până şi creştinismul unora dintre aceia care afirmă că sunt creştini nu e decât o haină pe care o îmbracă în duminici şi sărbători şi pe care o dezbracă odată cu ieşirea din biserică. Merg la biserică mânaţi de dorinţa de a se delecta ascultând un cor frumos, sau din curiozitatea de a afla ce spune preotul în predică, şi nu de dorinţa de a-L adora pe Dumnezeu şi de a-şi oferi fiinţa şi viaţa întreagă lui Dumnezeu, unindu-şi această ofrandă vie cu jertfa lui Iisus Hristos, care se oferă Tatălui prin mâinile preotului pe altar. Şi nu fac aceasta, deoarece nici nu se străduiesc să cunoască ce este Liturghia în esenţa ei. Nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc decât doar la Paşti, chiar dacă restul anului comit mereu păcate de moarte. Întorşi acasă de la biserică, uită totul şi îşi reiau viaţa obişnuită, cu aceleaşi patimi nestăvilite şi preocupări frivole, nepăsători de a-şi îmbogăţi sufletul cu gânduri, sentimente şi fapte bune.
Or, credinţa trebuie să fie nu o haină de sărbătoare, ci haina de fiecare zi, sufletul sufletului nostru, principiul călăuzitor al vieţii noastre de fiecare clipă, care să ne lumineze şi să ne dirijeze activitatea ziua şi noaptea, acasă ca şi pe stradă şi la serviciu, şi să străbată cu sufletul şi căldura ei supranaturală toată fiinţa şi truda noastră.
Oricare ar fi numărul rugăciunilor pe care cineva le rosteşte dacă el nu e conştiincios în îndatoririle faţă de familie şi serviciu, ci e capricios, nedisciplinat, încăpăţânat, dur, neiertător – unul ca acesta nu e creştin decât cu numele. Şi chiar dacă s-ar împărtăşi des, câtă vreme îşi neglijează îndatoririle acasă şi la slujbă, unul ca acesta nu este un creştin adevărat.
Desigur, credinţa cere să fie alimentată, cum spuneam, cu lecturi instructive, cu rugăciuni, meditaţii şi împărtăşirea cu Iisus, Pâinea Vieţii, dar să nu uităm că acestea nu constituie scopul vieţii creştine, ci ele sunt doar mijloace care ne sporesc energiile spirituale spre a ne împlini cum se cuvine rostul în familie şi societate. Aceasta este trăirea creştină autentică, aceasta este credinţa vie, credinţa activă. A-şi reprima cu severitate asprimea inimii, nerăbdarea, lenea, egoismul; a fi amabil şi îngăduitor cu alţii, a nu condamna pe alţii, a fi sever cu sine şi mai presus de toate a-şi îndeplini îndatoririle chemării pământeşti, – iată credinţa care mântuieşte şi care va fi izvor de lumină şi mântuire şi pentru semenii din jurul nostru. La aceasta se referă Mântuitorul când le zice învăţăceilor: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru din ceruri” (Matei V, 16).
Această credinţă vie, trăită, ne este nu numai suport în momentele de cumpănă, nu numai lumină şi mângâiere în încercări, ci şi suprema reconfortare şi speranţă în ceasul trecerii din această viaţă.
Prin credinţă, noi pătrundem în gândul şi în voinţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru, privim lucrurile şi întâmplările cu ochii Lui şi ne acordăm voinţa şi trăirea cu voinţa Lui. El devine astfel sufeltul care animă viaţa noastră, devine fericirea noastră încă aici pe pământ. Şi cu cât aici Îl vom cunoaşte şi iubi mai mult, cu atât vom fi mai irezistibil atraşi spre El şi cu atât va spori dincolo, în veşnicie, fericirea noastră.
Dar să nu uităm: credinţa este un dar şi, deci, fără ajutorul de Sus, noi nu putem nici s-o dobândim, nici s-o trăim, nici să rămânem statornici în ea, nici s-o sporim. De aceea, în rugăciunile noastre, să-i cerem stăruitor lui Dumnezeu prin Spiritul Sfânt, pentru a cărui Pogorâre ne pregătim, să ne păstreze credinţa şi să ne-o întărească, aşa cum s-au rugat apostolii: “Doamne, sporeşte-ne credinţa”. Amin."
Cuvantul cel minunat al lui Dumnezeu este oglinda in care daca ne privim sincer ne vedem asa cum suntem, este poarta spre Dumnezeu, iar meditatia la Cuvantul lui Dumnezeu, este ca o alee spre incaperi pline de comori.
Va invit sa cititi si sa meditati la versetele propuse de Mariana, in fiecare zi de Luni, pe blogul „Psalm de dor”
Eu am trecut pe acolo si am incercat sa-mi raspund sincer intrebarilor, dupa ce am citit si am recitit versetele propuse.
In continuare vreau sa va retin atentia cu cateva ganduri pe marginea versetelor propuse de Mariana, ganduri scrise de fratele nostru drag Traian Dorz, in cartea „Hristos Inoitorul nostru” – Meditatii la Sfanta Evanghelie dupa Ioan, cap. 3:
"13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer." " Nimeni nu s-a suit singur, prin puterea sa, in cer, afara de Hristos, El Singur S-a suit prin puterea Sa, ducand impreuna cu El si dupa El pe toti cei care sunt ai Lui - cf. 1 Cor. 15, 20-23; Col. 1, 18 -. Si in vecii vecilor nu se va mai sui in cer nimeni afara din Hristos, ci numai daca este cineva in Hristos. Numai in Hristos va putea sa aiba oricine intrare sloboda in imparatia Lui - cf. 2 Petru 1, 11 - Daca este afar din Hristos nu poate....Dar daca esti in El, tu chiar esti in cer todeauna."
"14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,"
" Sa fie inaltat Hristos in locul sarpelui prabusit pe todeauna, in inimile noastre. Macar cat a fost inaltat sarpele, trebuie sa fie inaltat acum Hristos. In noi si intre noi. Sa fie slujit Hristos, de catre noi toti, macar cu atata parte din viata, macar cu atata ravna, macar cu atata dragoste si staruinta cu cata a fost slujit si iubit sarpele!...Sa fie inaltat Hristos in lume, intre oameni, in mijlocul tuturor, macar cat s-a inaltat sarpele."
"15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică."
" O, va rugam spuneti tuturor celor care cred, ca numai daca pot crede in Numele Domnului nostru Iisus Hristos, si daca isi pun toata nadejdea in harul Sau cel sfant, si daca se impartasesc cu Trupul si Sangele Sau, si daca se pot lauda cu Crucea Lui - cf. Gal. 6, 14 - si daca se silesc sa traiasca si ei cum a trait Iisus - cf. 1 Ioan 2, 6 - numai asa, ca sfrasit al unei astfel de credinte si trairi, vor putea dobandi mantuirea sufletului lor - cf. 1 Petru 1, 9 - Orice alta credinta nu poate da si nu poate garanta mantuirea nimanui! - cf. 1 Cor. 15, 1-2 -
" 16. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică." "... Dar "atat de mult"este si o masura, o limita, un hotar. Atat de mult a iubit!...Mai mult de atata nu! Cine nu va voi sa asculte de Evanghelia aceasta a Lui Dumnezeu, cine nu vrea sa-L primeasca pe Acest Iisus ca pe Singurul sau Domn si Mantuitor, cine dispretuieste bogatiile bunatatii si indelungii Lui rabdari sau cine pacatuieste cu voia dupa ce a primit cunostinta Adevarului, pangarind Sangele cu care a fost sfintit si batjocorind pe Duhul Harului - cf. Evrei 10, 26-29; 1 Petru 4, 17; Rom. 2, 4; Evrei 2, 3 - aceluia nu-i mai ramane nici o jertfa pentru pacatele lui ci numai negura unui intineric vesnic - cf.Iuda 13 -
"17. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea."
"Ca sa o judece, va veni mai tarziu, dupa ce vremea chemarii va fi trecut. Dupa ce lumea va fi respins, constient, pana la capat, mantuirea care i-a adus-o El...Dragul meu, tu pentru ce mergi la adunare si la Biserica? Mergi pentru mantuirea sufletului tau sau pentru a judeca pe cei care se aduna acolo? Pentru a-i critica, a-i barfi pe cei care se aduna in Numele Domnului?...Nu uita: tu nu ai fost trimis de Dumnezeu ca sa judeci. Nicaieri si pe nimeni. Nu fi nici pricina pentru care altii sa fie judecati"
"18. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu."
"Cred ca noi nu trebuie sa judecam pe nimeni niciodata. Caci daca judecam pe un suflet care crede, judecam pe unul care nu va fi judecat de Dumnezeu - cf. Ioan 5, 24; Romani 8, 33-34 – Atunci judecata noastra, venind totusi, etse o judecata nedreapta. Si stim ca oricine judeca pe nedrept va fi osandit de dumnezeu. Daca judecam pe un suflet care nu crede, judecam pe unul care a si fost judecat si osandit. Judecandu-l si osandindu-l si noi pe deasupra, dupa ce el o data a fist judecat si osandit dupa dreptate si deplin de catre Acela care este Ne-gresit, judecata moastra vine pe deasupra si iarasi este nedreapta. Si stim ca orice judecata pe nedrept va fi osandita de Dumnezeu. Si apoi cine esti tu ca sa judeci pe robul altui? Este oare robul tau? Nu-si are el stapanul sau? Nu-i tine seama stapanul lui de faptele sale? "
Titlul nu este al unei poveşti. El provine din Psalmul 1, versetul 1, în traducerea IPS Bartolomeu, în traducerea sinodală fiind scaunul hulitorilor, iar în o alta – pe care o foloseşte Fericitul Augustin – scaunul putreziciunii. L-am amintit pe Fericitul Augustin, pentru că puţini poate sunt aceia dintre cititori care ştiu că, la Sibiu, s-a început tipărirea Comentariilor sale la Psalmi pentru care autorului i-au trebuit treizeci de ani să le conceapă, fermecat de splendoarea acestor poeme davidice, după cum spune el în Confesiunile sale: „Câte strigăte nu am înălţat către Tine, Dumnezeul meu, când am citit Psalmii lui David, aceste cântări de credinţă!…Cum mă înflăcăram prin ei de iubire pentru Tine!” Vor fi aceste Comentarii la Psalmi o altă serie de meditaţii, pe lângă cele cunoscute nouă şi încheiate deja la tipar, Hristos, Comoara Psalmilor, de fratele Traian Dorz. Şi, aşa cum avem acea serie completă în rafturile noastre, să nu pierdem nici un volum din noua serie ce-a dat deja, în Editura Oastea Domnului de la Sibiu, primul volum, de la psalmul 1 la 21, şi nu în prea mare tiraj.
Am ales să atrag atenţia cititorului cu acest titlu, pentru că Fericitul Augustin copleşeşte prin ingeniozitatea prin care dă sens lucrurilor ascunse din Psalmi, mai ales că autorul comentariilorvede întotdeauna în regele David, Psalmistul şi Profetul, figura luminoasă a lui Hristos. Prin urmare, ceea ce citim în Psalmi e de fapt glasul lui Hristos adresat Bisericii. Şi Psaltirea devine astfel profeţie.
Nouă ne-a fost uşor să observăm, în chipul bărbatului fericit, pe omul întors la Dumnezeu, poate chiar pe noi, iar în cei de la versetul 4 în continuare pe cei necredincioşi, pantă alunecoasă spre judecata celuilalt, a gloatei ce merge la osândă veşnică. Fericitul Augustin vede însă în primul Psalm pe omul pământesc şi pe cel ceresc – pe Adam şi pe Hristos. De fapt, aşa cum ne anunţătraducătorul, Fericitul Augustin, pornind de la Hristos ca Adam cel nou, bărbatul cel fericit din primul Psalm, ni-L prezintă ca Împărat al Bisericii în Psalmul al doilea, apoi în al treilea Psalm vede Biserica Biruitoare asupra tuturor obstacolelor etc. Astfel toate cuvintele frumoase despre biruinţă sunt aplicate lui Hristos şi nu nouă, ceea ce-i pentru noi revelaţie extrem de preţioasă pentru vremurile de azi, când auditoriul mai rămâne în faţa amvonului doar dacă noi, cei de dincolo de amvon, reuşim să adăugăm la ceea ce ştim – poate chiar în locul lor – nepreţuitele valori ale exegezei patristice în ceea ce suntem şi grăim.
Să facem scurt popas la Psalmul 1. Bărbatul fericit este Domnul nostru Iisus Hristos, adică omul ceresc. Dacă Adam, omul cel pământesc, a călcat porunca lui Dumnezeu, oprindu-se la dialog cu şarpele, Hristos Se naşte în trup material, ca păcătoşii, dar amăgirile veacului nu L-au oprit, nici n-a şezut pe scaunul putreziciunii, zice Fericitul Augustin. Scaunul ucigaşilor sau al celor păcătoşi şi hulitori ce este oare, pe care El n-a stat? Iată cum aflăm din carte: Hristos „nu a vrut împărăţie pământească, ţel al poftelor mândriei; la mândrie se referă de fapt scaunul putreziciunii, pentru că nu este aproape nimeni care să nu fie ferit de dragostea de stăpânire şi să nu caute slava omenească; or pestilenţa [mândria] este o boală care se întinde până departe şi care cuprinde ca otrava sa pe toţi sau aproape pe toţi oamenii.” Dar Fericitul Augustin merge mai departe cu comentariul la acest scaun al ucigaşilor şi spune că „totuşi, scaunul putreziciunii se referă mai clar la învăţăturile vătămătoare, a căror molipsire se face din aproape în aproape ca şi cangrena” (cf. II Tim 2, 17). Ce cutremurător comentariu! Adică acceptarea unei învăţături străine înseamnă aşezarea pe scaunul ucigaşilor. O ce grozăvie!
Dacă „omul s-a abătut când s-a îndepărtat de Dumnezeu, s-a oprit când s-a complăcut în păcat, s-a aşezat când, întărit în mândria sa, nu a putut să se întoarcă” la Dumnezeu, apoi Hristos l-a eliberat pe om, pentru că El „nu S-a abătut în adunarea necredincioşilor, nu S-a oprit în calea păcătoşilor şi nu a şezut pe scaunul putreziciunii”. Dar ce-a făcut? Asemenea pomului sădit lângă ape, „acest pom, adică Domnul nostru aşezat aproape de căderea apelor sau de oamenii păcătoşi îi va atrage din calea lor în rădăcinile legii Sale şi «vor da roade» prin instituirea Bisericii Sale «în timpul Său», adică după ce a fost slăvit prin Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri”. E uimitor ce auzim aici. Sunt pe inima noastră, cititorule, aceste cuvinte, şi ele se citesc în picioare, pentru că Psalmii sunt glasul profetic al lui Hristos, quintesenţa Vechiului Testament şi glasul Bisericii ce ne cheamă să ne ridicăm îndată de pe scaunul putreziciunii, ca să fim atraşi în rădăcinile lui Hristos cel preamărit.
Preot Petru RONCEA din săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului - Iisus Biruitorul anul XX, nr, 43 (707) 19-25 Octombrrie 2009
Dragostea când e curată nu lipseşte niciodată, nu-s nici ziduri, nici poveri s-o oprească nicăieri; dragostea când e fierbinte arde-n ochi şi-arde-n cuvinte; arde-n lacrimi şi-n cântări slava fericitei stări.
Dragostea când e frumoasă e smerită şi duioasă, credincioasă rămânând pân-la moarte orişicând; dragostea când e deplină e tăcută şi senină şi-şi dă anii minunaţi pentru cer şi pentru fraţi.
Dragostea când este bună poartă jugul dimpreună, duce până la sfârşit crucea lângă Cel iubit; dragostea când e cerească face sufletul să crească pân-ajunge luminos una-n umblet cu Hristos.
Dragostea când este-ntreagă, de Hristos n-o mai dezleagă nici tăcere, nici cuvânt, nici viaţă, nici mormânt. ( Traian Dorz )
Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu dreptate. «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, care este porunca cea dintâi cu făgăduinţa: ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ». Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului. Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri cei după trup, cu frică şi cu cutremur, întru curăţia inimii voastre, ca şi de Hristos, nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci ca slugile lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu, slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului şi nu ca oamenilor, ştiind fiecare, fie rob, fie de sine stăpân, că faptele bune pe care le va face, pe acelea le va lua ca plată de la Domnul. Iar voi, stăpânilor, faceţi tot aşa faţă de ei, lăsând la o parte ameninţarea, ştiind că Domnul lor şi al vostru este în ceruri şi că la El nu încape părtinire.” (Efeseni 6, 1-9)
A fi creştin nu înseamnă a fi lipsit de responsabilităţi în planul vieţii sociale sau de familie. Apostolul sintetizează în aceste versete cea mai mare datorie a celor ce trăiesc în familie: copii să asculte de părinţi, iar părinţii să se îngrijească de copii, crescându-i „în învăţătura şi certarea Domnului”. Sunt atitudini fireşti, dar ele primesc o altă motivaţie când sunt trăite în Biserică. Părinţii credincioşi văd în copii nu numai viitori cetăţeni ai ţării, ci, în primul rând, locuitori ai Împărăţiei Cerurilor. Dacă în viaţa de familie aceste atitudini sunt considerate naturale, nu toţi înţelegem să fim „supuşi” în planul vieţii sociale. Dorinţa de autoafirmare şi nevoia de promovare te face să nu mai vezi relaţia dintre şef şi subaltern, să nu mai lucrezi din poziţia pe care o deţii „ca pentru tine”, adică depunând tot efortul. Cuvânt scripturii de astăzi, deşi la prima vedere pare a fi o recomandare frumoasă, este înfricoşător de responsabilizator. El ne spune că vom fi judecaţi de Dumnezeu pentru modul în care am lucrat în funcţia sau ascultarea ce am deţinut-o. Nu vom fi judecaţi numai pentru cât ne-am rugat, pentru câtă milostenie am făcut, ci şi pentru modul în care am respectat rânduiala socială şi pentru râvna arătată la locul de muncă. Şi să nu uităm că Sfântul Pavel scrie epistola într-o lume în care „şefii” nu erau creştini, iar de roadele muncii unui creştin beneficiau mulţi păgâni. Atunci când muncim, de fapt lucrăm pentru Dumnezeu, iar faptele noastre devin fapte de veşnicie. Nu găsim nicăieri în Sfânta Scriptură a Noului Testament îndemnul la răzvrătire, ci totdeauna recomandarea de a fi ascultători. Dumnezeul rânduielii susţine şi este prezent în buna ordine a vieţii. ( Ziarul Lumina,Joi, 16 Octombrie 2008 )
„În casa în care te opreşti fi cu sfială în toate. Smerenia şi înfrânarea înseamnă o delicată politeţe...Dacă vreun musafir îţi spune cuvinte necuvenite, roagă-l cu iubire, spunândui: Iartă-mă că sunt slăbit şi ni pot să le port. În smerita cugetare se arată o mare delicateţe, pe când mândria e o bădărănie” ( Avva Isaia Pustnicul)
„În cele trei verigi sau culori ale curcubeului ale acestei virtuţi (este vorba de Smerenie) sunt acestea: - îndurarea necinstirilor cu multă bucurie şi aşteptarea cu braţele sufletului deschise pentru a primi şi cuprinde pe acestea ( adică necinstirile) ca unele ce fac să înceteze bolile sufletului şi topesc păcatele cele mari - nimicirea cu totul a mândriei şi păstrarea smereniei chiar şi când devii biruitorul acesteia - neîncrederea în propriile fapte bune, împreună cu dorinţa de a primii neîncetat învăţătura Pocăinţa ridică, iar plânsul bate la uşa cerului, cuvioasa smerenie însă deschide....Smerenia este sondă cerească , care poate să ridice sufletul din adâncul păcatelor la cer” ( Sf. Ioan Scărarul)
„Smerenia este cunoaşterea adâncă a nimicniciei tale, schimbarea felului de a-i privi pe ceilalţi oameni, care par a te întrece în toate privinţele, simplitate sufletească, ură faţă de lauda omenească, statornica învinuire şi prihănire de sine, dreptatea şi purtarea fără ocolişuri, despătimirea, cunoaşterea tainelor celor ascunse în cruce. Smerenia este dorinţa de a te răstigni lumii şi patimilor, lepădarea şi uitarea obiceiurilor şi cuvintelor amăgitoare, părăsirea dezvinovăţirii, tăcerea înaintea celor ce te necăjesc, lepădarea tuturor filosofărilor proprii şi primirea înţelegerii evanghelice” ( Sf. Ignatie Biancianinov)
Gandiţi-vă, prieteni, ce har vă este dat, ce veşnică-ndurare: iertarea de păcat. Ce largă bunătate v-arată Dumnezeu, cand prin Hristos vă iartă întreg păcatul greu.
Gandiţi-vă, prieteni, ce mare preţ a dat Hristos ca să v-aducă iertarea de păcat. Ce mare-i preţul jertfei ce-a dat-o Dumnezeu, ca vouă să vă ierte întreg păcatul greu.
Gandiţi-vă, prieteni, că dacă nu-L primiţi, viaţă şi iertare în veci nu mai găsiţi. Şi dacă nu vă-ntoarceţi acum la Dumnezeu, în veci pe voi rămîne păcatul vostru greu.
"Bunul simţ va deschide uşile pe care nici cea mai buna educaţie nu le poate deschide." (Clarence Thomas) Câţi dintre noi nu am observat creştini care vorbesc porcos, spun bancuri murdare, găsesc de râs atunci când văd pe cineva exceleând într-un comportament urât şi nu numai. Se întâmplă să auzi pe cineva râzând chiar şi în biserică, în adunare. Aşa cum spuneam şi în postările anterioare, din exprimarea noastră, comportamentul nostru, se poate vedea dacă suntem nişte adevăraţi creştini, născuţi din Dumnezeu, sau suntem doar nişte creştini făţarnici, doar cu numele. Mai devreme sau mai târziu totul se va da pe faţă. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că un adevărat creştin trebuie sa aibe un vocabular duhovnicesc, fără vorbe porcoase, fără înjurături… vorbirea creştinului trebuie să fie "dreasă cu sare". Iată ce spune Sf. Ap. Pavel:
“Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti. Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl…. Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt afară (de Biserică), preţuind vremea. Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.”
- Epistola către Coloseni, cap. 3, 16 -17 şi cap. 4: 5 – 6 -
“Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, Şi umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă. Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor; Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire. Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deşarte, căci pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Deci să nu vă faceţi părtaşi cu ei. Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr. Încercând ce este bineplăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină” …Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre, Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (şi) Tatăl.
- Epistola către Efeseni, cap. 5, 1 – 13 şi 17 - 20 -
Pentru a împlinii îndemnurile acestea minunate, pentru un vocabular duhovnicesc, nu este nevoie de mult efort. Trebuia doar să-L lăsăm pe Dumnezeu, pe Duhul cel Sfânt, să lucreze în viaţa noastră şi să ne schimbe inima, deoarece de acolo ies gandurile rele şi vorbele de ruşine. Însuşi Domnul Iisus ne atenţionează în privinţa aceasta:
“Cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om…”
- Sfânta Evanghelie după Matei, cap. 15, 18 – 20 -
Acel ce-a cercetat mai bine şi mai adânc a spus cândva: Prietenia şi iubirea păstraţi-o-n voi şi printre voi. Acestea sunt comori ce-n lume n-au nici pereche şi nici pret, dar focul lor nu arde bine decât când puneţi pe el toţi. Atunci când numai unul pune sau daca numai unii pun se stinge focul prieteniei şi focul dragostei curând iar dupa ce s-a stins, adesea acolo nu mai arde-n veci cu bucuria şi lumina cu care-a ars acolo-ntâi. Iubirea când se stinge-n ură şi prietenia-n nepăsare nici o putere de pe lume nu le mai face cum au fost.
O, prietenia şi iubirea doar ele singure-au putut să ne arate că sunt lucruri mai scumpe decât lumea-ntreagă, şi zile mai de preţ ca toată viaţa dinaintea lor şi oameni care valorează mai mult decât popoare-ntregi.
Dar, vai, ce face nepăsarea şi ura din aceste bunuri şi din comori fără de care viaţa nu-i decât amar. Cu câtă sete caută ura să nimicească tot ce-odată, era atât de drag şi dulce când dragostea ardea curat. În toată lumea asta mare nu mai încap atunci cei doi care-ncăpeau cândva pe-o bancă şi se-adăpau dintr-un pahar, nici unul nu se linişteste decât atuncea când îl ştie pe celalalt cât mai departe şi mai degrabă sub pământ.
Mai mult decât viaţa voastră păziţi iubirea dintre voi şi părtăşiile credinţei curate şi adânci mereu. Păstraţi curată-nvăţătura ferindu-vă de tot ce-o strică, statornici ţineţi legământul ce l-aţi rostit întâia dată; puneţi pe focul lor cu toţii, remprospătându-le frumseţea cu fericirea bucuriei, iertării şi îmbrăţişării, căci după ce din vina voastră s-or stinge-aceste flăcări sfinte zadarnic veţi vărsa amare suspinuri pe cenuşa lor.
Evanghelia duminicii a 20-a după Rusalii Luca 7, 11-16
"Evanghelia cu învierea fiului văduvei din Nain arată o minune a Mântuitorului Hristos: o mamă îşi ducea fiul la groapă şi, pe drum, s-a întâlnit cu Iisus, Care i-a înviat odorul. Să luăm aminte că minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi astăzi. Ca şi văduva din Nain, şi noi avem un singur fiu de mare preţ: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru. De multe ori se îmbolnăveşte de moarte şi mulţi chiar îl şi îngroapă în păcate. Dar aceasta încă nu este nici o minune. Minunea aceasta este că şi fiul nostru, viaţa noastră sufletească, sufletul nostru se poate tămădui, poate chiar învia din moartea păcatelor, după ce ne-am întâlnit şi noi cu Iisus Hristos. Da, da, iubite cititorule: să ne întâlnim mai întâi cu Iisus, să-L primim ca pe Cel ce a murit pentru noi şi ne-a lăsat şi nouă darul învierii, precum a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit” (Ioan 11, 25). Şi tu, iubite cititorule, te poţi întâlni cu Hristos oricând: fie că zaci cu sufletul bolnav pe pat, fie că ai plecat şi tu la groapă cu sufletul omorât de păcate. Hristos te aşteaptă ca să-ţi învie sufletul. Îţi trebuie însă ceva învietor de suflete, ca să te întâlneşti şi tu cu Iisus. Îţi trebuie şi ţie învie sufletul. Îţi trebuie lacrimile văduvei care-şi plângea copilul; îţi trebuie şi ţie lacrimi fierbinţi cu care să-ţi plângi căderea şi moartea ta cea sufletească. Îţi trebuie, dragă cititorule, un dor, o dorinţă fierbinte după Iisus, Doctorul cel bun, Care să te vindece, să te ridice, să te învie la o nouă viaţă. Când vei simţi acest dor şi îl vei stropi mereu cu lacrimile părerii de rău pentru păcatele tale, atunci şi tu eşti un mort ce a înviat la o viaţă nouă. Eu am văzut astfel de morţi înviaţi. Cu prilejul unei adunări ce au ţinut-o aici, la Sibiu, cei care s-au hotărât împotriva beţiilor, sudalmelor şi altor păcate grele, cineva ne-a spus, în chip mişcător, istoria învierii lui din păcate. „Eram un beţivan vestit în satul meu – ne spunea fratele nostru – şi astăzi oamenii se miră cum m-am putut schimba aşa dintr-o data. <>”... Iată, iubiţilor cititori, cum „s-a sculat un mort şia început a grăi”! Un cititor de la sate îmi scria: „De când mi-ai trimis Biblia, domnule părinte, şi de când citesc în ea, simt că mă fac altul... Duminica merg regulat la biserică şi după ce vin de la biserică citesc oamenilor din Biblie”... Iacă şi acesta este un mort care începe să „se scoale şi să grăiască”! Dar de ce nu învie toţi păcătoşii, mă vei întreba? Pentru că nu se întâlnesc toţi cu Mântuitorul Hristos aşa cum trebuie, răspund eu. Sunt unii, foarte mulţi, care se roagă regulat, merg şi la biserică, dar cu Iisus nu se întâlnesc şi din păcate nu ies. Dacă nu ieşi din păcate, iubite cititorule, dacă nu începi o viaţă nouă după Evanghelie, acesta este semnul că tu încă nu te-ai întâlnit cu Mântuitorul Hristos. O, ce dar mare este, iubite cititorule, în vorbele: „şi s-a sculat mortul şi a început a grăi”! Şi eu, cel care scriu aceste rânduri, eram odata, dragă citiorule, un mort ce mergeam spre groapa pieirii mele sufleteşti. Şi tocmai când ieşeam din poarta vieţii, Iisus a ieşit în calea mea şi m-a înviat. M-am întâlnit cu Iisus, Mântuitorul sufletului meu; şi de atunci m-am schimbat, m-am sculat şi „am început a grăi”... şi voi grăi mereu despre minunile ce le face Iisus în sufletul omului"
A apărut numărul 33 din publicaţia "Apostolat in Tara Fagarasului", ne informează d-na Natalia, redactor sef al publicatiei, pe blogul "Dăruind vei dobândi". Din acest numar am ales pentru voi editorialul "Dragoste sau ura?"
"De secole, batjocoritorii au râs de sfatul Domnului Iisus: „Iubeşte pe vrăjmaşul tău", socotindu-l ca fiind nepractic, idealist, absurd. Astăzi, psihiatrii îl recomandă ca pe un leac universal pentru multe din bolile omului. Atunci când Domnul zice „Iartă de şaptezeci de ori câte şapte", El nu se gândeşte numai la sufletele noastre, ci şi la trupurile noastre, spre a fi ferite de o mulţime de boli. Atunci când urăsc un om, eu devin sclavul lui. Eu nu mai pot să muncesc cu bucurie din cauză că acela stăpâneşte mereu gândurile mele. Resentimentele produc prea mulţi hormoni de încordare în corpul meu şi devin obosit după numai câteva ore de lucru. Munca pe care altădată o făceam cu plăcere, este acum o corvoadă. Omul pe care îl urăsc mă urmăreşte pretutindeni şi nu pot să mă eliberez din strânsoarea lui tiranică. Chiar dacă aş servi tot felul de delicatese, ar fi ca şi când aş mânca pâine uscată. Regele Solomon trebuie să fi avut o experienţă asemănătoare pentru că el scria: „Mai bine un prânz de verdeţuri şi dragoste decât un bou îngrăşat şi ură" (Proverbe 15,17). Omul pe care-1 urăsc poate să fie la mulţi kilometri de dormitorul meu, dar mai crud decât orice conducător de sclavi. El biciuieşte gândurile mele, iar patul meu cu arcuri moi devine un instrument de tortură. Cel mai umil sclav poate să doarmă, eu însă nu. Trebuie să recunosc în sfârşit că sunt sclavul fiecărui om asupra căruia îmi vărs mânia. Sf. Pavel schiţează paşii ce trebuie făcuţi spre descătuşarea de duhul răzbunării: „Omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti… mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul... îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Coloseni, cap. 3). Fă puţin bine vrăjmaşului tău şi vei fi surprins să afli că va fi mult mai uşor să-1 iubeşti. Aceasta este metoda sănătoasă, creştinească şi psihologică de a schimba simţămintele noastre. Ea va face tot atât de multe minuni câte au fost făcute de lampa lui Aladin. Simţi atunci că un miracol divin s-a petrecut în interiorul tău din cauză că dragostea lui Dumnezeu străbate întreaga ta fiinţă. Imposibilul s-a produs! „Iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc." Acesta poate să fie un tonic foarte amar de înghiţit, dar când va ajunge la inimă, el va fi surprinzător de fortificant şi antrenant. Dacă poţi să iubeşti, nu trebuie să mori. Făcând binele, poţi să schimbi ura în dragoste.
Pr. Alexandru Stanciu
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009Ediţia de tipar o găsiţi aici, iar toate articolele, unele cu mai multe poze decât în ediţia tipărită, pe www.apostolatintarafagarasului.blogspot.com.
telefon: +40726.385.574 Data nasterii: 19 august 2008
Diagnostic: Sindrom STURGE WEBER bilateral
Parintii incearca sa il duca la o clinica din Germania pentru o evaluare mai precisa si un tratament mai bun pentru a limita cat mai mult efectele bolii asupra dezvoltarii copilului.
In acest scop au inceput sa stranga banii necesari pentru aceasta actiune.
Pentru cine ii poate ajuta in aceasta incercare cu donatii au deschis doua conturi la:
ING Bank N.V.Amsterdam, pe numele Bucur Mihaela
RO96INGB0000999901563405 cont in RON
RO74INGB0000999901563413 cont in EURO
Cod SWIFT al ING Bank N.V. Amsterdam, sucursala Bucuresti: INGBROBU
BCR Bucuresti CONT LEI
IBAN RO04RNCB0318001264530001 deschis pe numele Bucur Mihaela
