Uneori, oamenii care trec prin cele mai grele furtuni sunt cei care îți trimit cele mai calde gânduri…

Astăzi, Romita Mălina Constantin, o prietenă din București, după ședințele de citostatice de la Institutul Oncologic București, mi-a lăsat un mesaj simplu, dar care a ajuns direct la sufletul meu:

„Hei, sper că ești bine!”

Am rămas fără cuvinte.

De fiecare dată când am avut ocazia, i-am scris și am încercat să o încurajez. Apoi, prins în grijile și în lucrurile mele de zi cu zi, am continuat să-mi văd de drum. Nu am uitat-o. Am purtat-o în rugăciunile mele, cu încrederea că Dumnezeu îi va trimite, la timpul potrivit, un gând bun, o rază de nădejde, o mângâiere prin cineva.

Dar în seara aceasta am înțeles ceva ce poate uităm prea des: fiecare om își are locul lui în sufletul nostru, iar uneori tocmai cei de la care ne-am aștepta cel mai puțin ne oferă cele mai prețioase lecții de viață.

Sunt oameni care nu au probleme deosebite, care au sănătate, liniște și poate toate motivele din lume să se gândească la cei din jur, dar care nu ne-au mai scris de ani întregi. Sunt oameni care uită să răspundă unui mesaj, care amână un telefon, care spun „o să te caut” și nu o mai fac niciodată.

Și apoi sunt oameni precum Mălina.

Oameni care își duc propriile poveri în tăcere. Care cunosc durerea, teama și nesiguranța. Oameni care se luptă cu furtuni pe care mulți dintre noi nici nu ni le putem imagina. Și totuși, printre drumuri la spital, tratamente, oboseală și griji, găsesc puterea să se oprească pentru o clipă și să întrebe pe altcineva:

„Hei, sper că ești bine!”

Ce lecție de viață!

20 octombrie 1914, se năștea Părintele Ioan Sabău, patriarhul ardelenilor și mărturisitorul lui Hristos.

Parintele Ioan Sabau – unul din marii preoti si propovaduitori din Ardealul cel mult-incercat. S-a nascut in 1914, in pragul primului „mare fratricid mondial”. A studiat Teologia la Cernauti (unde i-a fost coleg si prieten Ieromonahului Adrian Fageteanu), insa formarea sa de capatai – dupa cum singur o marturiseste – s-a facut in „academia duhovniceasca” a temnitelor stapanirii fara-de-Dumnezeu, adevarate „ferestre catre Cer”, in care a petrecut peste 13 ani – in mai multe perioade de detentie. Acolo a avut binecuvantarea de a-i cunoaste pe unii ca Parintele Dumitru Staniloae sau Nichifor Crainic.

In acele vremuri de prigoana, savarseste o adevarata minune: ridicarea unei biserici in satul Vinerea din judetul Alba (pentru care, dealtfel, a fost „rasplatit” cu opt ani de temnita grea). Dupa iesirea din inchisoare, ramane neclintit in propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu, pana la sfarsitul vietii, in 2009 – fara sa tina seama de boala, vreme sau alte imprejurari potrivnice. Intru pomenirea sa, va infatisam in cele ce urmeaza prima parte a marturiei unuia dintre fiii sai duhovnicesti, Parintele Cristian, despre aceasta familie care „lupta cea buna a luptat si credinta a pazit”. Aflaţi mai multe »

Regina Maria, America și întrebarea unui secol: ce am pierdut și ce putem învăța?

 19 octombrie 1926 - 19 octombrie 2026. 

Un secol de la vizita Reginei Maria a României în Statele Unite.

În perioada 18 octombrie - 24 noiembrie 1926, Regina Maria a României s-a aflat pe continentul american, într-un turneu prin Statele Unite și Canada, alături de Principele Nicolae și Principesa Ileana. Sosirea sa la New York, la 18 octombrie, a fost urmată de o vizită la Casa Albă, unde, la 19 octombrie, a fost primită de președintele american Calvin Coolidge. 

După Regina Maria, ce lider român a mai fost așteptat cu un asemenea interes de publicul american? Cine a mai reușit să transforme prezența României într-un eveniment urmărit de mulțimi și de presă? Și, mai ales, de ce?

Nu era doar o vizită protocolară. Regina venea dintr-o Românie întregită după Primul Război Mondial, o țară care avea nevoie să fie cunoscută și respectată peste ocean. Iar Regina Maria a înțeles că această misiune nu se putea îndeplini numai prin diplomație oficială. Avea nevoie să ajungă la oameni.

Bucuria de a vedea în fiecare zi chipul Reginei

 

Orașele nu sunt alcătuite doar din străzi, clădiri și piețe. Sunt și locuri ale memoriei. Iar monumentele sunt felul prin care o comunitate spune peste timp, ce oameni și ce valori alege să nu uite.

 

În centrul istoric al Devei, statuia Reginei Maria este astăzi unul dintre aceste repere. Amplasată în 2023, în zona Palatului Administrativ, monumentul din bronz are cinci metri înălțime, cu tot cu soclu, și a fost realizat de sculptorul albaiulian Ștefan Bințințan, câștigătorul concursului de soluții organizat de Primăria Deva. Pe cele patru laturi ale soclului, artistul a așezat basoreliefuri care recompun, în imagini, momente din viața Reginei.

 

Este o statuie pe lângă care poți trece zilnic fără să observi poate toate detaliile. Dar dacă te oprești câteva clipe, descoperi o adevărată biografie în bronz.

 

Un basorelief o arată pe Regina Maria printre răniții războiului, evocând apropierea ei de soldați și numele sub care aceștia au păstrat-o în memorie: „Mama răniților”. Un altul o surprinde alături de armată și de drapelul național. Celelalte două imagini completează portretul: Regina în cadrul oficial al statului și femeia din mijlocul familiei sale.

Sub sabia dacică, un sat își spune povestea

 

La poalele dealului Turdaș, între Simeria și Orăștie, Muzeul Satului Transilvănean „Orăștie-Turdaș” păstrează case, gospodării și povești ale unei lumi care pare să fi găsit aici o cale de a rămâne vie.

 

Există locuri în care timpul pare să încetinească, deși lumea din jur continuă să alerge în același ritm nebunesc. Locuri în care nu ai nevoie de un ghid ca să înțelegi că te afli în fața unei povești, pentru că povestea este pretutindeni: în lemnul vechi al unei case, în forma unei porți, în liniștea unei ulițe sau în biserica ce pare să vegheze asupra acestui petic de pământ.

 

Un astfel de loc am descoperit la Muzeul Satului Transilvănean „Orăștie-Turdaș”.

 

Fotografiile care însoțesc aceste rânduri nu sunt realizate de un fotograf profesionist și nici nu își propun să fie o prezentare tehnică sau perfectă a muzeului. Sunt fotografii făcute de un om care iubește tradiția, arta și cultura românească și care, ajuns aici, a simțit nevoia să păstreze câteva imagini din ceea ce a văzut.

 

Uneori, poate, o fotografie făcută din emoție spune mai mult decât una făcută după toate regulile meseriei, pentru că în spatele ei se află mirarea celui care privește și bucuria de a fi descoperit ceva ce merită împărtășit și altora.

 

Un sat în care timpul are alt înțeles

 

Odată ce intri în muzeu, ai senzația că ai lăsat în urmă agitația orașului și ai pășit într-un univers în care lucrurile se întâmplă după o altă măsură a timpului.

 

Aerul, mirosul de iarbă și de fân, casele vechi și gospodăriile așezate în jurul lor construiesc încet imaginea unui sat transilvănean de altădată, unul pe care poate că unii dintre noi l-am cunoscut în copilărie, iar alții doar din poveștile părinților și bunicilor.

La mulți ani, LEU!

 

Acum 190 de ani, la 16 septembrie 1836, domnitorul Alexandru Ghica instituia leul ca monedă a Țării Românești, echivalentul a 60 de parale.

La 22 aprilie 1867, în timpul domniei regelui Carol I, a fost promulgată Legea Monetară a României, care stabilea leul drept monedă națională. Primele monede de 1, 2, 5 și 10 bani au fost bătute în Anglia, la Birmingham.

Din 1870, monedele românești au început să fie emise de Monetăria Statului Român. Iar în 1868 a fost emisă prima monedă românească de aur, în valoare de 20 de lei - „polul” - într-un tiraj de doar 200 de exemplare.

Multe dintre acestea au fost oferite politicienilor români, diplomaților străini și unor suverani europeni. Câteva zeci de exemplare ar fi fost zidite chiar la temelia Castelului Peleș din Sinaia.

De reținut: Cel mai puternic leu din istoria României a fost cel din 1876, atunci când cu un leu puteai cumpăra zece pâini...Un litru de vin costa 0,40 lei, kilogramul de carne costa 0,34 lei, iar kilogramul de cartofi era 0,05 lei

Leul a trecut, de-a lungul istoriei, prin perioade de glorie, dar și prin momente dificile. După Primul Război Mondial, moneda românească a intrat într-o perioadă de puternic declin și a ajuns una dintre cele mai slabe monede din Europa.

Astăzi, după aproape două secole, leul este încă moneda României.

Regele Mihai I - un copil în fruntea țării și o lecție pentru oamenii mari

 

Ieri, 29 august 2026, la Simpozionul „Ziua Limbii Române”, organizat de Filiala „Mihai Eminescu” Timiș a UZPR, în staţiunea balneoclimaterică Băile Călacea, am avut bucuria să cunosc doi tineri, Răzvan și Andrei, din Timișoara, reprezentanți ai Grupului Monarhic Român „Regele Mihai I”.

 

Prezența lor, tinerețea, convingerile pe care le-au exprimat și, mai ales, cuvântul rostit. mi-au adus aminte de un articol pe care l-am citit cu ani în urmă și care, recitit astăzi, pare surprinzător de actual.

 

Era un text semnat de părintele Iosif Trifa, publicat în Lumina Satelor, în anul 1927, pe când România îl avea în frunte pe un Rege-copil.

 

Părintele Trifa privea atunci spre copilul Mihai nu doar ca spre un suveran, ci ca spre o pildă pentru o țară întreagă. Și scria câteva cuvinte care m-au făcut să mă opresc și să mă gândesc la România de astăzi:

 

„Odinioară un Copil a mântuit neamul omenesc

– un copil s-a dat și neamului românesc –

 

Dumnezeu a voit ca în fruntea țării noastre să ajungă un rege copil (n.n. Regele Mihai I). Un copilaș de 6 ani este regele nostru, dar acest rege este cel mai curat și mai nevinovat dintre toți regii pământului. Odinioară un Copil a mântuit neamul omenesc. Un copil s-a dat și neamului românesc. El ne va fi spre mântuire națională când ne vom sili să fim și noi ca el: curați în sufletele și purtările noastre. Odinioară, Domnul Iisus a pus un copil în fața apostolilor bântuiți de ispita trufiei, zicându-le: „de nu veți fi ca pruncul acesta nu veți intra în Împărăția Cerurilor” (Matei 18, 2). Domnul a pus și în fruntea țarii noastre un Copil. L-a pus în fruntea noastră și în fața noastră să luam de la el pildă de curăție sufletească. Stările din țara noastră așteaptă și ele un mântuitor, o mântuire, o îndreptare. Unii așteaptă această îndreptare de la politică, alții de la ușurarea crizei financiare, alții de la mișcarea studenților… dar această mântuire nu va veni decât de la îndreptarea și după îndreptarea noastră și a purtărilor noastre.

 

Pr. Iosif Trifa, Lumina Satelor nr. 52, 1927”

 

Aproape un veac ne desparte de acele cuvinte. Dar întrebarea lor a rămas.

Ce fel de oameni creștem astăzi? Și, mai ales, ce fel de oameni vrem să avem mâine în fruntea României?

Despre poezie, credință și un suflet care încă zboară

Astăzi, de Ziua Poetului, mă opresc pentru o clipă și mă întreb, poate mai sincer decât am făcut-o vreodată:

„Când spun «sunt poet», simt că spun adevărul despre mine?”

Am pornit de jos, de acolo de unde mulți nu mai credeau că mă voi ridica. Am fost cel mai mic dintre ai mei. Între semeni, am fost adesea marginalizat. Apoi am găsit, între frații din Oastea Domnului Brașoveni, o familie de suflet. Mai târziu, pașii m-au dus și printre oameni unde m-am simțit din nou ca un străin. Poate că tocmai toate acestea m-au învățat să privesc altfel oamenii, durerea, singurătatea, bucuria și nădejdea.

Am publicat patru cărți de poezie. Unii spun că asta mă face poet. Alții nu sunt de aceeași părere. Și, desigur, fiecare are dreptul la propria judecată. Dar mă întreb dacă, până la urmă, nu contează și ceea ce spun eu despre mine.

Părintele Porfirie spunea că sufletul creștinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să trăiască printre visări. Și spunea un lucru care m-a urmărit:

„Cel ce voiește să devină creștin trebuie mai întâi să devină poet.”

Încearcă astăzi să pui în balanţă iubirea şi iertare…

 Ne-am străduit să iubim, ne-am oferit inima şi sufletul?

– Am dat tot ce aveam mai bun pentru această iubire?
– Iubirea din sufletul meu reprezintă Adevărul?
– Adevărul din mintea mea oglindeşte Iubirea?
– Ce îi ofer azi aproapelui meu? Ce îi oferă iubirea mea?

Când mă uit peste atâtea întrebări care trimit sper iubire, mă ruşinez, gândindu-mă că puteam face mult mai mult…

O istorioară spune că odată un om a avut bucuria să fie primit în cer, înainte să fi sfârşit viaţa pământească. Un înger, luându-l de mână, l-a dus într-un palat strălucitor unde se aflau o mulţime de oameni în jurul unei mese bogate, încărcată cu mâncare.

Rugăciunea pe care am uitat-o

 „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primește rugăciunea nevrednicului robului Tău. Întoarce-Ți mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră. Nu ne omorî cu foame și cu sete pe noi, oamenii, și dobitoacele. Ci cu milostivire poruncește norilor din cer să slobozească pământului ploaie la vreme, ca să-l răcorească și să crească iarbă dobitoacelor și verdeață spre slujba oamenilor și să aducă roadele cele de trebuință vieții noastre; ca să preaslăvim sfânt numele Tău, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” (Rugăciune la vreme de secetă și foamete)

 

Rugăciunea aceasta nu e doar un text frumos. E un adevăr simplu: fără Dumnezeu, pământul rămâne uscat și omul gol. Bătrânii noștri nu stăteau la discuții. Când venea seceta, ieșeau pe ogor, cu preotul în frunte și se rugau. Nu le era rușine. Nu le păsa cum arată în ochii altora. Știau de unde vine ajutorul.

„ (…) Doamne, știm că suntem nevrednici de îndurările Tale și că nu suntem vrednici să ridicăm ochii noștri. Tu ești drept, noi suntem nedrepți, Tu iubești, noi dușmănim, Tu ești îndurător, noi neîndurători… Așa, Doamne, Dumnezeul nostru, auzi-ne pe noi păcătoșii și nu trece cu vederea rugăciunile noastre, nici să biruiască fărădelegea noastră mila Ta, pentru că numai de sete ne topim ci, și de alte mii de rele, trimite, Doamne, binecuvântarea ploii Tale…”

Pe urmele Maicii Domnului, spre Vârful Athonului

 

Între chemare și răspuns - „Până unde ești dispus să mergi?”
 
Pelerinajul din februarie a rămas în mine ca o chemare liniștită. A fost un început - unul în care Athosul mi s-a descoperit în tăcere, în primăvară, în pași mai cumpătați și în întâlniri care nu se uită. Nu a fost doar un drum, ci o așezare. O coborâre în sine, mai mult decât un urcuș.
 
Am plecat atunci cu sentimentul că am primit ceva, dar fără să pot cuprinde pe deplin darul. Ca și cum Grădina Maicii Domnului îți arată doar atât cât ești pregătit să primești.
 
Au trecut luni. Dar liniștea aceea nu m-a părăsit. Din când în când, revenea ca o adiere: în gând, în rugăciune, în dor. Și, fără să-mi dau seama când anume s-a născut hotărârea, am înțeles că pelerinajul nu se încheiase. Doar se oprise pentru o vreme.
 
Astfel a venit chemarea verii.
 
Dacă februarie a fost despre a învăța să asculți, iulie avea să fie despre a răspunde. Dacă atunci am fost primit, acum eram chemat mai sus - la propriu și la figurat.

Un colț de rai în casa doamnei Nora Hruban și a domnului Virgil Ioviță

 

Astăzi, câteva suflete de poeți și scriitori am avut privilegiul de a poposi în casa distinsei doamne Nora Hruban. Nu despre întâlnirea literară sub genericul „Arta ca o pasăre de foc” vreau să scriu, deși a fost un binecuvântat prilej de bucurie și părtășie literară. Vreau să scriu despre ceea ce am descoperit dincolo de cuvinte: un adevărat muzeu al sufletului.

 Casa doamnei Norei Hruban , curtea, grădina și încăperile poartă amprenta unui creator autentic, pentru care frumosul nu este un exercițiu artistic, ci un mod de a trăi. Fiecare perete spune o poveste prin picturile sale, fiecare sculptură pare că a prins viață dintr-o taină a lutului, iar fiecare obiect vorbește despre răbdare, talent și o neobosită dăruire.

 Doamna Nora Hruban este una dintre acele personalități rare care reușesc să îmbine cu naturalețe poezia, pictura, sculptura și arta bijuteriei. În mâinile sale, lutul capătă suflet, culoarea devine emoție, iar cuvântul se transformă în versuri. Lucrări precum Mireasa din Oaș, Fetele de la Căpâlna sau Joc pe Valea Mureșului sunt mărturii ale unei sensibilități artistice aparte, iar tablourile care împodobesc casa, inclusiv portrete ale unor mari scriitori români, transformă locuința într-o veritabilă galerie de artă.

Plecam din nou din port - spre casă

Am ajuns în portul Mănăstirii Xenofont mai devreme decât era nevoie. Nu din grabă, ci din dorința de a mai rămâne puțin. Marea era liniștită, iar Athosul părea că nu se lasă părăsit ușor.

Când barca s-a desprins de țărm, am simțit pentru prima dată că plec cu adevărat. Nu doar dintr-un loc, ci dintr-o stare. Mănăstirea se îndepărta încet, iar în mine rămânea o liniște pe care nu o puteam explica.

Ouranoupolis a apărut în zare ca o chemare înapoi spre lume.

De aici a început drumul spre casă, dar nu fără o ultimă oprire în Grecia - „Așezământul monahal al Maicii Domnului - Bucuria celor întristați (necăjiți)” din Palaiochori, Grecia.

Este unul dintre acele locuri pe care le poți trece cu ușurință cu vederea, deși se află aproape de drum. Dar cei care ajung aici vorbesc despre el ca despre o „comoară ascunsă”.

Curtea mănăstirii este plină de viață. Fiind în luna februarie, nu am văzut decât florile, așezate cu grijă și chiar și atunci purtând o frumusețe discretă, de început de primăvară. 

APRECIERI ALE PERSONALITĂŢII ŞI ACTIVITĂŢII PĂRINTELUI IOSIF TRIFA

 

La Sibiu, pe lângă Mitropolia noastră ortodoxă, lucrează de ani de zile, cu multă râvnă, un preot. Nu este un cuvânt de laudă dacă voi spune: cel mai harnic preot din ţară. El este redactorul unei foi pentru popor care se împrăştie la săteni, o foaie pentru norodul cel mare al satelor. Are în ea fel de fel de ştiri folositoare. Dar mai ales are o parte pe care nici o altă publicaţie n-o are aşa de minunat şi de bogat tâlcuită: e partea creştinului. Foaia poartă numele Lumina Satelor. Cine se va abona la ea este în câştig. (...) Dar preotul de la Sibiu mai are o sumedenie de cărţi din care se vede că darul lui Dumnezeu a fost din belşug revărsat peste inima acestui minunat slujitor al Lui. (...) Le recomandăm bucuros pe toate.

Numele preotului e bine să fie pus la inimă ca o pildă rară de ucenic al Mântuitorului. Însemnaţi-l bucuroşi ca pe o descoperire: preotul Iosif Trifa.

Nicolae IORGA

Din portul Mănăstirii Xenofont spre Ouranoupolis

Stăteam în port, cu pașii parcă ancorați în pământ, deși știam că urmează să plec.

Marea era liniștită… prea liniștită… de parcă știa și ea că despărțirile nu trebuie tulburate.

În spatele meu, Xenofontul rămânea tăcut. Și m-am întrebat:

Doamne, de ce plecăm tocmai când începem să înțelegem ceva?

Tăcere. Sau poate răspuns.

Am urcat în barcă fără grabă. Și, pe când ne desprindeam de țărm, ceva din mine nu voia să plece… iar altceva știa că trebuie.

Și atunci au început să treacă prin mine, ca niște icoane mișcătoare, toate zilele…

Vecernia Iertării - acolo unde începe postul inimii

Am ajuns din nou la Xenofont… dar nu mai eram același om care coborâse prima dată în curtea mănăstirii. ( Primul popas pe Sfântul Munte - Mănăstirea Xenofont )

Atunci priveam marea, zidurile, icoanele… acum simțeam că locul mă privește pe mine.

Și poate că nu întâmplător începutul pelerinajului se lega acum de începutul Postului.

Oare începuturile adevărate vin de două ori… ca să le înțelegem?

Vecernia Iertării a început în liniște. O liniște adâncă, așezată… ca o chemare care nu te zorește. Stăteam în strană lângă Părintele Ieromonah Meletie Vatopedinul și simțeam că nu mai sunt doar un pelerin venit să vadă… ci cineva care trebuie să lase ceva în urmă. Nu știam exact ce. Dar simțeam.

Cântările curgeau lin, ca și cum nu voiau să tulbure nimic dinăuntru. Și totuși… tulburau.

Nu zgomotos. Ci ca o apă care spală încet o rană. Și m-am întrebat:

De ce doare liniștea uneori mai mult decât zgomotul?

Schitul Sfântului Andrei - Tăcerea în care Dumnezeu așteaptă

Am plecat de la Vatoped cu pașii încetiniți, ca și cum ceva din mine nu voia să se desprindă. Lumina pe care o purtam nu era încă a mea pe deplin… dar nici nu mai puteam trăi fără ea.

Drumul spre Xenofont a fost tăcut. Nu mai era un drum între două locuri, ci unul între două stări. Și, fără să-mi dau seama când, în fața mea s-a deschis Schitul Sfântului Apostol Andrei - „Seraiul”.

Un nume ciudat la început… „Palat”. Dar nu un palat al lumii acesteia, ci unul care păstrează urmele unei alte împărății - una care trece prin suferință, prin părăsire și prin întoarcere.

Am pășit în curte și, deși zidurile sunt impunătoare, nu m-a copleșit măreția, ci istoria care se simțea în aer.

Vatoped - Lumina care mă aștepta

 

Am lăsat în urmă Ivironul cu o liniște care nu mai era doar a locului, ci devenise a mea. Drumul spre Mănăstirea Vatoped nu a mai fost un simplu mers dintr-un loc în altul, nu mai simțeam nevoia să întreb sau să caut explicații. Era suficient să fiu acolo, să primesc.

Pe măsură ce ne apropiam, mănăstirea se arăta încet, așezată între verdele muntelui și deschiderea mării, ca o cetate care nu apără ceva din lumea aceasta, ci păzește o taină. Zidurile ei nu impresionau prin mărime, ci printr-o statornicie care se simțea dincolo de piatră.
Știam din cuvintele ghidului nostru, Mihai N., că locul acesta poartă peste o mie de ani de rugăciune neîntreruptă. 

Am intrat în biserică și pașii mi s-au încetinit de la sine.

Minunea pe care am priceput-o mai târziu

Am plecat de la Mănăstirea Iviron cu această liniște care parcă ne dădea aripi. Știam că urma să mergem spre Vatoped...

Dar ceva în mine astăzi cere o oprire… nu în drum, ci în felul în care aleg să spun mai departe cele întâmplate. Pentru că nu toate se cer scrise neapărat într-o ordine cronologică. Unele… se cer mărturisite atunci când se luminează.

Și abia acum, în ajunul sărbătorii Sfântul Gheorghe, simt că ceea ce am trăit atunci nu mai este doar o amintire, ci și o minune. Și poate tocmai de aceea nu pot continua cronologic, ca și cum aș povesti un drum… când, de fapt, este o întoarcere.

O întoarcere la un moment pe care atunci l-am trăit… dar abia acum îl pricep.

La hotarul dintre mare și inimă

Ne aflam la hotarul dintre Mănăstirea Xenofont și Dohiariu. Între piatră și mare. Între statornicie și mișcare.

Atunci a fost doar un loc frumos.

Acum… îl văd ca pe o întrebare.

Iviron - lecția tăcută a Portăriței

Zorii dimineții ne-au găsit în Kareia într-o liniște adâncă, diferită de liniștea nopții, mai așezată, ca și cum tot ce se trăise în mine peste noapte continua să lucreze fără cuvinte. Nu dormisem cu adevărat. Sau poate dormisem altfel, cu mintea și inima în același loc, fără să se mai împrăștie în griji și gânduri. Spovedania, Împărtășania, cuvintele auzite, toate rămăseseră în mine ca o lucrare care nu se oprește.

Am pornit dis-de-dimineață spre Mănăstirea Iviron, iar drumul a fost tăcut. Nu mai era în mine aceeași curiozitate de la începutul pelerinajului, ci mai degrabă o așteptare liniștită, ca și cum ceva urma să se descopere fără grabă.

Mănăstirea, așezată între munte și mare, părea mai degrabă o poartă decât o construcție. Știam din cele spuse de Mihai N., ghidul nostru, că a fost zidită la sfârșitul secolului al X-lea de Ioan Iviritul, un om care a lăsat în urmă viața de curte, funcțiile și slava lumii, alegând să se retragă în viața de rugăciune. Și mă întrebam în mine, fără să găsesc un răspuns imediat, ce înseamnă cu adevărat să schimbi o lume întreagă pe tăcerea unei mănăstiri.