Pe drum - între firea omului și chemarea inimii

Sunt pe drum… și, deși ar trebui să fiu mai duhovnicesc, slăbiciunile firii își spun cuvântul. A nins, iar în România - ca de atâtea ori - drumarii au fost luați prin surprindere. Zăpada, viscolul, nervii șoferilor, claxoanele… toate îmi amintesc că, oricât aș vrea să fiu deja în Athos, încă sunt în lume, cu toate ale ei.

Podul peste Dunăre… se lucrează la el de ani buni.  

Se circulă cu restricție: o oră pe sens.  

Noaptea dinainte - întrebări care nu dorm

A sosit noaptea. Un motel modest, cu pereți subțiri și lumină obosită, dar suficient cât să-mi adun gândurile.  
Dușul cu apă călduță, care ar fi trebuit să-mi moaie trupul pentru odihnă, a avut efect invers: m-a trezit, m-a înviorat, m-a pus în mișcare.  Parcă trupul știa că nu e o noapte obișnuită.

După rugăciunile serii, în loc să vină somnul, am rămas cu mine însumi.  

Mintea își dorea liniște, dar inima cânta pricesne.  
O luptă tăcută, dar intensă - ca două ape care se întâlnesc și nu știu încă încotro să curgă.

București - pelerinaj în pelerinaj

Seara dinaintea plecării - pelerinajul care pregătește pelerinajul 

Am poposit în București cu o seară înainte de plecare. Un popas scurt, dar cu folos, ca o respirație adâncă înainte de un pas important. Am mulțumit lui Dumnezeu pentru călătoria care mă așteaptă și pentru felul în care, chiar și aici, în mijlocul orașului, mi-a scos în cale câteva locuri cu încărcătură emoțională, ca niște semne discrete.

Biserica Sfântul Gheorghe -Nou

Să intri într-o biserică veche și să găsești acolo amintirea ultimului drum al poetului național Mihai Eminescu e ceva ce nu se uită.  

Ușa inimii – Athos în pași lăuntrici

Ce mă cheamă acum spre Athos?

Mă cheamă glasul rugăciunii inimii, acel „Doamne Iisuse Hristoase…” care nu vine din minte, ci din adâncul sufletului.

Mă cheamă și șoapta blândă a Maicii Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu…”  - care mă strânge la pieptul ei ca pe un fiu obosit.  

Simt că Athosul mă cheamă cu o liniște care nu poate fi refuzată.

Ce simt că am nevoie?

RUGĂCIUNEA ZIARISTULUI

În cadrul evenimentului Gala Premiilor „Excelența în jurnalism”, organizat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, care a avut loc la data de 16 februarie a.c., la Teatrul Ion Creangă din București, domnul Grigore Radoslavescu, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România – Filiala Iași, a adus în fața publicului și a colegilor ziariști o rugăciune de o profundă încărcătură spirituală, care merită să-și afle locul de cinste în toate activitățile noastre.

Gestul său a fost mai mult decât un moment solemn – a fost o invitație la meditație, la unitate și la reafirmarea valorilor care trebuie să călăuzească profesia de jurnalist: adevărul, responsabilitatea, demnitatea și respectul față de oameni și față de cuvântul scris.

Rugăciunea rostită în cadrul Galei a reamintit tuturor că misiunea jurnalistului nu este doar una informativă, ci și una morală. Într-o lume în care informația circulă cu rapiditate, iar provocările sunt tot mai complexe, credința, echilibrul și conștiința profesională devin repere esențiale.

Împotriva mea însumi

Clik pe imagine :)

Din 3 octombrie 2025, am început să-i spun așa, o lucrare cu mine însumi. Ajunsesem la 108 kg. Acum, când scriu, am 98 kg. Nici nu mi-am închipuit cât este de greu să iei înapoi de la trup ceea ce prea lesne i-ai dat.

Și, odată cu această osteneală, am început să înțeleg mai limpede și lupta cu păcatul și cu cel viclean. Cât de ușor se strecoară slăbiciunea, cât de blând te ademenește obișnuința și cât de greu este apoi să dezveți ceea ce ai lăsat să prindă rădăcină.

Valentine’s și Moșii de iarnă: o singură zi, două feluri de a iubi

 

Anul acesta, Valentine’s cade într-o sâmbătă care nu e ca oricare alta. Sunt Moșii de iarnă - ziua în care pământul și cerul par să se atingă pentru o clipă, iar numele celor plecați se aud mai limpede în inimă. 
 
N-am fost niciodată omul gesturilor făcute pentru că „așa se poartă”. N-am alergat după inimioare roșii, nici după declarații scrise în grabă. Am crezut mereu că dragostea se trăiește în fiecare zi, în feluri mici și firești: o floare adusă fără motiv, o vorbă bună, o îmbrățișare..
 
Nu sunt fan Valentine’s Day
 
Iubirea-i ca o haină
pe care o porți zi de zi,
nu doar o dată pe an
când te hotărăști s-o scoți la purtare,
să fii romantic și galant
în jurul unei cine fastuoase,
ca și cum iubirea ar sta între două feluri de mâncare.
 
Iubirea-i ca un serial de film
pe care îl savurezi oră cu oră,
cu episoade bune și altele mai puțin bune,
nu doar un episod special
pe care-l aștepți un an întreg
ca pe o premieră în care uiți să trăiești
până la următoarea reluare.
 
Așadar, iubiți-vă în fiecare zi,
nu doar de Valentine's Day,
căci iubirea adevărată
este ca pâinea cu zahar:
simplă, dar hrănitoare!
 
S.M. - poem dintr-un posibil nou volum

https://soaptededor.blogspot.com/2025/02/nu-sunt-fan-valentines-day.html
 
Dar anul acesta simt altfel. Poate pentru că Valentine’s se întâlnește cu Moșii, poate pentru că dorul are și el calendarul lui tainic.

Notă de lectură - „Călătorii în trans‑luciditate” de Mihaela Manàsia

 

Cartea aceasta mi-a fost împrumutată spre lectură de prietenul meu, scriitorul Dumitru Tâlvescu, gest pentru care îi sunt recunoscător. Am dat astfel peste un volum de poezie care m-a surprins din primele pagini: „Călătorii în trans-luciditate”, de Mihaela Manàsia. Nu este genul de poezie clasică. E altceva. E ca și cum ai intra într-o casă cu multe camere, fiecare cu altă lumină, alt miros, altă stare.

 

La început, recunosc, m-am uitat la unele poeme și am zis: „Ce vrea să spună aici?” Dar, pe măsură ce citeam, am înțeles că nu trebuie să le iei ca pe niște ghicitori. Sunt mai degrabă niște stări, niște bucăți de viață văzute printr-o lupă care mărește tot ce e nevăzut. E o călătorie în care fiecare poem deschide o altă cameră a sufletului.

 

Cartea e împărțită în patru părți, fiecare cu alt ton.

26 ianuarie: între fascinația copilăriei și adevărul istoriei

 

o reflecție matură, scrisă din perspectiva celui care

și‑a trăit copilăria și adolescența sub regimul Ceaușescu

 
Astăzi, 26 ianuarie, ziua care altădată era împodobită cu lozinci și obligații, se așază în calendar ca o simplă dată de iarnă. Dar pentru mine, născut cu câteva luni înainte ca Nicolae Ceaușescu să fie înscăunat, această zi nu trece niciodată cu totul neobservată. Ea deschide un sertar al memoriei în care se amestecă lumini și umbre, construcții uriașe și lipsuri apăsătoare, speranțe naive și frici adânci.
 
Am crescut într-o lume în care se construia mult. Metroul, Transfăgărășanul, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Biblioteca Naţională, Casa Radio, Casa Poporului, marile uzine, cartierele noi - toate acestea dădeau impresia unei țări care se ridică, care vrea să fie modernă, care vrea să arate lumii că poate. Pentru un copil, aceste lucruri aveau ceva fascinant. Era o energie a începuturilor, o senzație că România se transformă sub ochii noștri.

„Căci a vorbit Duhul Sfânt prin gura ei. ”

 Odată era în luna lui iulie, luna era plină pe cer senin ca ziua. El venise din ţarină, şi a văzut lanurile pline de clăi de grâu, jumătăţi de grâu, cum se cheamă în alte părţi. Ce s-a gândit el? „Ce bine ar fi să aduc eu o căruţă de grâu din acesta la mine”, că era grâu frumos. A venit acasă, a pregătit căruţa şi caii, drugul de legat snopii; a pus nişte fân pentru cai şi iarbă verde în căruţă şi-n puterea nopţii, când doarme şi pasărea – cum zice ţăranul –, a luat o copiliţă numai trei-patru ani cu el. Copilei îi plăcea să meargă cu tată-său cu căruţa totdeauna.

 – Tătăică, mă iei cu căruţa? 

– Te iau! 

Dar mă-sa a zis: 

– Stăi acasă!

– Nu! şi a început a plânge copila. 

– Dă-i drumul! Copila vrea să audă cum merg caii, s-o plimbe tată-său cu căruţa. 

DE BOBOTEAZĂ, SFÂNTUL CUVIOS PORFIRIE KAVSOKALIVITUL LA O CASĂ DE TOLERANȚĂ !

Băteam la ușile apartamentelor, îmi deschideau intram și începeam să când:

 „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…”.

Pe acea stradă, Mezonos, văd o ușă de fier. Exista și o curte cu mandarini, portocali… 

Părea o casă arătoasă, cu scări interioare. Era o casă cu etaj. Avea și intrare la subsol. Am urcat scările, am bătut la ușă și a venit o doamnă să-mi deschidă. Din obișnuință, am intrat și am început: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…”

Notă de lectură – „Balsamul din cuvinte” de Maria Luca

 

Cartea „Balsamul din cuvinte” de Maria Luca, apărută la Casa de Editură Exclusiv, Vulcan, 2024, nu este doar un volum de poezie creștină, este o reală experiență interioară. Citind-o, nu simți doar ritmul versurilor, simți că intri într-un spațiu de liniște, de meditație și de apropiere de Dumnezeu. Autoarea scrie cu sinceritate și delicatețe, cu o credință care nu obligă, dar care se oferă ca lumină și alinare.

 

Poemele d-nei Mariei Luca ating profund sufletul: vorbesc despre dorul de Dumnezeu, recunoștință, fragilitate și nădejde. Fiecare text pare o oprire pe un drum duhovnicesc pe care îl simți și al tău.

 

 „A mai trecut o iarnă” (pag. 5)

„A mai trecut o iarnă peste noi / Și câte vor mai trece, cine știe? / Au fost zăpezi ce-n suflete ne-au nins / Și timp a fost de har și bucurie…”

Despre prietenie, așa cum încă mai cred în ea

 

Prietenia nu se vede mereu în gesturi spectaculoase, ci în felul acela liniștit în care știi că poți conta pe cineva.
 
De multe ori, cei dragi nu pot schimba nimic din ceea ce trăim, nu pot muta obstacolele, nu pot vindeca instant dureri. Dar simpla lor prezență așază ceva în noi. Ne ajută să respirăm, să nu ne simțim pierduți, să avem curaj să mergem mai departe. Asta, cred eu, este una dintre cele mai mari puteri ale prieteniei.
 
Și dacă e ceva ce mă uimește mereu, este felul în care prietenii adevărați se bucură pentru tine ca și cum bucuria ta le-ar aparține din naștere. Acea clipă în care fericirea ta le luminează chipul este, cred, una dintre cele mai curate dovezi că dragostea prieteniei nu se măsoară în vorbe, ci în felul în care inimile bat la fel.

Anul 2026 și Copilul din noi

Încep această seară având pe buze şi pe suflet câteva versuri din "Poiana primei amintiri" de Nicolae Labiş, ce m-au lasat fără comentarii....

"Revăd din nou poiana primei amintiri -

Copilul care am fost eu spre mine vine,

Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...

- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...

Şi mă priveşte cu o candidă trufie,

În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,

Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie

- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?"

Dacă vom descoperi în noi acest "copil", fericie de noi, dacă nu, atunci nu vom cunoaşte îmbrăţişarea şi sărutul Tatălui Ceresc şi nici nu-i vom putea înţelege cu adevărat pe semenii noştri.

Mesaj de final de an

La sfârșit de an, când privim în urmă la drumul parcurs și la pașii pe care i-am făcut, ne dăm seama că fiecare clipă, fiecare încercare, fiecare bucurie și fiecare luptă au fost parte dintr-un drum care nu se termină aici. Pentru că, „dincolo de noaptea zilei de acum, unde se sfârșește capătul de drum… de-acolo ți-ncepe drumul adevărat”.

Anul care trece ne amintește că timpul nu este doar o măsură, este și o șansă de a ne opri, de a privi spre suflet, de a decide mai conștient cum vrem să trăim și încotro vrem să mergem.

Poezia de mai jos ne spune simplu și adevărat: cheia e încă în mâinile noastre. Putem lăsa porțile vieții, credinței, curajului și iubirii închise… sau le putem deschide cu încredere, cu recunoștință și cu nădejde.

IN MEMORIAM – VICTOR ISAC (29 decembrie 1917 - 29 aprilie 2003)

 – filosof, publicist, politician român, Cetăţean de onoare al municipiului Hunedoara 

• Victor Isac s-a născut la 29 decembrie 1917, la Zlaşti, lângă Hunedoara. A urmat şcoala primară în satul natal, apoi cursurile Liceului Militar „Mihai Viteazul” din Târgu-Mureş. Îşi continuă studiile la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care a absolvit-o cu diploma „Magna cum laude” (1938-1942). 

• Debutează cu eseul „O plagă a intelectualismului: istoricismul”, în revista „Tinereţea” (1939). Profesor la Liceul „Aurel Vlaicu” şi Liceul Profesorilor Asociaţi, din Bucureşti (1939-1942). Colaborează la ziarul „Curentul” al cărui director era Pamfil Şeicaru (1940). 

• Preşedinte al Tineretului Universitar al Partidului Naţional Ţărănesc (1940-1944).

• Pregăteşte lucrarea de doctorat „Cunoaşterea inductivă”, la Catedra de Logică a Facultăţii de Filosofie din Bucureşti (1942-1944), însă, din cauza convingerilor politice, i s-a refuzat acordarea titlului de doctor. 

„COLIND ÎNLĂNȚUIT”

 

Trăim astăzi într-o libertate pe care o considerăm firească. Colindăm fără teamă, ne adunăm fără restricții, mărturisim credința cu bucurie și seninătate. Însă ceea ce trăim astăzi ca normalitate a fost, nu demult, o vină pedepsită, o îndrăzneală plătită cu ani de suferință.

Colindele pe care le cântăm astăzi au fost cândva cântate în șoaptă, în celule reci, în spatele ușilor de fier. Libertatea credinței a fost câștigată prin jertfă, lacrimi, despărțiri dureroase, cu gustul sărat al lacrimilor pe buze în locul gustului de cozonac și sărbători ale Nașterii Domnului trăite în lanțuri.

Trăim vremuri de libertate. Colindăm cu zâmbetul pe buze, în biserici luminate, în săli pline, în case calde, alături de cei dragi. Cântăm fără teamă, mărturisim fără lanțuri, ne adunăm fără frică.

Dar prea ușor uităm că libertatea credinței de astăzi a fost plătită greu.

Gheorghe Oprea - Holbavianul - sculptorul identității locale

 
La sfârșitul lunii noiembrie, a.c., în comuna mea natală Holbav, am avut bucuria unei întâlniri care mi-a rămas adânc întipărită: Gheorghe Oprea, cunoscut sub numele de Holbavianul.
 
Fost primar, scriitor, poet și artist plastic (pictură, sculptură, grafică, fotografie artistică) - un om care pare să fi trăit mai multe vieți într-una singură. Nu am avut timp să vorbim îndelung, dar am fost martorul tăcut al lucrărilor sale, expuse cu discreție și demnitate. Am făcut doar poze, dar ele au fost ca o reverență în fața unei arte care vorbește prin lemn, piatră și bun gust.
 
Gheorghe Oprea este un om al locului, dar și al spiritului. Prin funcțiile publice pe care le-a ocupat și prin implicarea sa culturală, a devenit un reper pentru Holbav și pentru județul Brașov.

Străzile Simeriei: lecții de istorie și inspirație pentru fiecare dintre noi

În inima orașului Simeria, fiecare stradă spune o poveste. Nu sunt doar trotuare, drumuri pietruite sau asfaltate, cu gropri sau fără; ele poartă amintirea unor oameni care au modelat cultura, istoria și spiritul românesc. De la mari poeți și scriitori, la conducători curajoși și inovatori, aceste nume ne amintesc că fiecare viață poate lăsa o urmă de neșters.

Aceste străzi sunt mai mult decât simple denumirii – ele ne încurajează să ne inspirăm din exemplele trecutului, să ne dezvoltăm talentele și să contribuim la comunitatea noastră, la fel cum aceste personalități au contribuit la cultura și istoria noastră.

Fiecare nume de pe harta Simeriei ne amintește că istoria nu este doar despre trecut – ea trăiește în pașii noștri și în alegerile noastre de zi cu zi. Este un memento că, indiferent cât de mică pare contribuția noastră, putem lăsa o amprentă durabilă.

1 Decembrie 1918 – Fotograful Samoilă Mârza, autorul singurelor imagini ale marelui eveniment

1 Decembrie 1918 , la Alba Iulia. In cetatea simbol a neamului roma­nesc, pe langa delegatii oficiali (1228), s-au adunat romanii veniti din toate col­tu­rile tarii. Bucuria reintregirii neamului era fara margini. Straie de sar­ba­toare, steaguri tricolore, poate ca niciodata romanii nu fusesera mai uniti. Romania Mare se nastea sub ochii lor. Printre acestia se afla si unicul om care a imortalizat Unirea: Samoila Marza, din satul Galtiu.

Samoila Marza s-a nascut la 18 sep­tembrie 1886. Dupa liceu, in perioada anilor 1909-1911, este tri­mis la Sibiu, unde devine ucenicul fotografului sibian Iainek. In timpul primului razboi mondial, Marza este recrutat de autoritatile austro-ungare, fiind trimis pe front, in Galitia. In cadrul luptelor a ajuns pana la Riga, Letonia. In 1916 este incadrat in serviciul topografic si fotografic al armatei. Spre sfarsitul razboiului, Samoila Marza ajunge la Trieste, Italia, de unde va pleca la Viena. In capitala Austriei, Marza reuseste sa faca trei clisee fotografice care surprind sfintirea primului tricolor al Consiliului National Roman Militar (era 14 noiembrie 1918). Aceasta intalnire istorica s-a petrecut in prezenta generalului Boieriu, a lui Iuliu Maniu si a celorlalti militari romani din Viena.