Din portul Mănăstirii Xenofont spre Ouranoupolis

Stăteam în port, cu pașii parcă ancorați în pământ, deși știam că urmează să plec.

Marea era liniștită… prea liniștită… de parcă știa și ea că despărțirile nu trebuie tulburate.

În spatele meu, Xenofontul rămânea tăcut. Și m-am întrebat:

Doamne, de ce plecăm tocmai când începem să înțelegem ceva?

Tăcere. Sau poate răspuns.

Am urcat în barcă fără grabă. Și, pe când ne desprindeam de țărm, ceva din mine nu voia să plece… iar altceva știa că trebuie.

Și atunci au început să treacă prin mine, ca niște icoane mișcătoare, toate zilele…

Vineri - drumul din România… gânduri multe… și liniștea serii din Ouranoupolis.

Sâmbătă - intrarea. Pragul acela nevăzut…

Dafni… Xenofont - prima închinare, primul fior.

Rusikon - mulțimea sfinților, ca o îmbrățișare.

Schitul vechi - pași obosiți, dar inimă vie.

Xeropotamu - Lemnul Crucii… și o tăcere care nu doare.

Simonopetra - între cer și mare, ca o rugăciune suspendată.

Schitul Sfântul Ilie - lacrimi și taină.

Și seara… Kareia - oboseală și pace.

Duminică - Sf. Liturghia de la Protaton… liniște care nu se poate spune.

Iviru - Maica Domnului, ca o poartă deschisă.

Vatopedi - daruri peste daruri… prea mult pentru cât pot duce.

Schitul Sfântul Andrei - rădăcină și chemare.

Și iar Xenofont… Vecernia Iertării… început de post… 

Și acum… luni… plecarea.

M-am uitat încă o dată spre țărm. Nu ca să-l țin minte… ci ca să înțeleg dacă am fost cu adevărat acolo. Și iar întrebarea:

Am trăit Athosul… sau doar am trecut pe lângă el?

- Ai primit cât ai putut duce, a venit răspunsul, blând.

Valurile se mișcau ușor. Barca se îndepărta fără zgomot, ca o desprindere dintr-o rugăciune.

Ce rămâne din toate acestea, Doamne?

- Nu locurile… ci ceea ce s-a schimbat în tine prin ele.

Am închis ochii. Chipuri de monahi… miros de tămâie… liniștea aceea adâncă… toate treceau prin mine.

De ce acolo totul era mai simplu?

- Pentru că nu erai tu în centru.

Am deschis ochii. Athosul se depărta.

Nu știu dacă plecam de la el… sau dacă abia acum începea în mine.

Și, în toată această liniște a plecării, am simțit deodată o neliniște mică, aproape rușinată…

Plasa. Uitase-m aproape tot ce cumpărasem pentru cei dragi… rămasă singură pe țărm, ca o mărturie a grabei mele… sau a neatenției mele.

Și primul gând a fost omenesc:
Cum am putut?… Tocmai acum, la plecare?

Dar imediat a venit altă întrebare, mai adâncă:
Ce îmi arată, de fapt, această uitare?

Să fie doar neatenție?
Sau poate… o desprindere?

M-am uitat spre mal, dar era deja departe. Nu mai puteam face nimic.

Și atunci, în loc de grabă, a venit un fel de liniște neașteptată:
- Dacă trebuie să ajungă, vor ajunge.
- Dacă nu… poate nu acestea sunt cele mai importante lucruri de dus acasă.

Și m-am rușinat puțin… pentru câtă grijă am avut pentru lucrurile mici și cât de ușor aș fi putut pierde lucrurile mari fără să-mi dau seama.

Dar Dumnezeu nu lasă lecțiile neterminate.

Cei din urmă au văzut plasa stingheră… și au adus-o în port, acolo unde așteptam.

Și atunci am înțeles: Nu era despre pierdere. Era despre încredere. Nu era despre uitare. Era despre ce nu trebuie uitat.

Și, în tăcere, am mulțumit… nu pentru lucrurile recuperate, ci pentru gândul care rămăsese: Ce duc cu adevărat cu mine de aici?

21.05.2026

Sorin Micuțiu

P.S. Drumul acesta nu a început aici. A început mai devreme  în „Pelerin în Athos”.