Numele preotului e bine să fie pus la
inimă ca o pildă rară de ucenic al Mântuitorului. Însemnaţi-l bucuroşi ca pe o
descoperire: preotul Iosif Trifa.
Nicolae IORGA
*
Munca
Părintelui Trifa este o pildă.
Oastea Domnului Iisus este o asociaţie absolut nouă la noi; ai cărei
membri îşi iau obligaţia de a trăi creştineşte. Organizaţia este cu mult prea
interesantă, ca idee; căci ea încearcă să soluţioneze problema căreia, în Apus
– ba chiar şi la franciscanismul nostru – îi răspund „terţiarii”.
Ea ar trebui
urmărită mai îndeaproape şi sprijinită. Munca de încreştinare are destule
lucruri de învăţat de la activitatea părintelui Trifa.
Nae
IONESCU
*
Cât de mult s-a discutat despre acest smerit preot, care a încercat, pe
toate căile, să contribuie la revigorarea sentimentului religios în viaţa
credincioşilor ortodocşi din România Mare! Cât de mult i s-au contestat
meritele şi câte patimi nu s-au dezlănţuit în jurul activităţii sale misionare,
animată de cele mai bune intenţii! Şi ce bine ar fi dacă nu s-ar fi ajuns la
dezlănţuirea acelor patimi, încheiate în mod de-a dreptul tragic pentru Părintele
Trifa!
Părintele Iosif Trifa a fost nu numai un iscusit gazetar – fireşte, cu articole scrise pentru credincioşii ţărani – ci, mai presus de toate, un neobosit şi entuziast misionar în cadrul cunoscutei mişcări „Oastea Domnului”. Aceasta a pornit la drum în anul 1923, cu binecuvântarea şi sub îndrumarea directă a mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, dar adevăratul ei animator şi îndrumător de fiecare zi a fost Iosif Trifa. Mişcarea religioasă „Oastea Domnului” avea ca sfântă misiune o „regenerare sufletească a întregului neam românesc”, aşa cum afirma însuşi mitropolitul Nicolae Bălan în 1930.
O asemenea mişcare misionară era absolut necesară după realizarea
unităţii noastre de stat din 1918. Este lucru ştiut că întregirea neamului a
adus schimbări şi în mentalitatea intelectualilor şi a credincioşilor ţărani de
până în 1918. În viaţa celor mai mulţi intelectuali, de pildă, se manifesta un
indiferentism religios total, chiar aversiune, faţă de Biserică, iar viaţa
spirituală a multor credincioşi ţărani a început să fie tulburată de acţiunile
prozelitiste ale unor secte religioase, de regulă îndrumate de „predicatori”
care trăiseră mult timp în America, unde fuseseră atraşi la alte culte. Unii
muncitori erau atraşi de ideologia comunistă, propagată prin agenţi veniţi din
Rusia sovietică. Viaţa religios-morală era perturbată însă şi de o serie de
vicii: alcoolism, imoralitate, corupţie, hoţie carierism politic şi multe
altele. În faţa acestor scăderi ale societăţii româneşti postbelice –
considerate de învăţătura creştină ca „păcate” –, Biserica, prin conducătorii
şi slujitorii ei, n-a lucrat îndeajuns pentru „asanarea” lor, pentru
„însănătoşirea” vieţii morale, pentru readucerea oamenilor la Hristos, pentru
apropierea lor de Biserică. Acest lucru a încercat să-l facă mişcarea de
înnoire spirituală, care a fost „Oastea
Domnului”, iar Părintele Iosif Trifa a avut cuvântul hotărâtor. Prin articolele
sale simple, scrise pe înţelesul tuturor, în cele două gazete populare pe care
le redacta, «Lumina Satelor», apoi „Oastea Domnului”, Părintele Trifa a înfierat
cu vehemenţă cele trei mari păcate considerate de el că ar contribui la
decăderea vieţii religios-morale româneşti: alcoolismul, înjurăturile şi
fumatul (tabagismul), cu tot cortegiul de alte păcate ce le însoţesc. Şi,
într-adevăr, prin munca stăruitoare şi entuziastă, Părintele Trifa a readus la
Hristos, în decurs de numai câţiva ani, sute de mii de suflete rătăcite, de
toate vârstele, din toate categoriile sociale: ţărani, muncitori, intelectuali,
militari, elevi şi studenţi. Mulţi s-au reîntors de la diferite secte la
Biserica-mamă, alţii au abandonat pentru totdeauna păcatele cărora le-au căzut
victimă şi au devenit oameni ai rugăciunii şi ai iubirii de semeni, adevăraţi
„ostaşi” ai lui Hristos.
Pr. Acad. Prof.
Dr. Mircea PĂCURARIU
*
.jfif)
Desigur, teologi adepţi ai stilului scolastic (în sensul de şcolăresc), ca şi ceilalţi, care preferă mistica oricărei implicări în mărturisirea lui Hristos la nivelul maselor, nu vor găsi în Părintele Iosif un model. El nu scrie cu multe note bibliografice, nu face trimiteri la mari teologi – dar lucrul acesta e scuzabil după ce vom analiza producţia teologică românească la vremea Părintelui –, nu scrie cărţi mari pentru o teologie curriculară. Aceasta nu-i scade însă cu nimic prestanţa duhovnicească, acurateţea discursului şi acrivia scrierilor. Deloc bombastic, stilul Părintelui a prins la cei pe care astăzi i-am numi publicul ţintă al mesajului său. Cu excepţia altor scriitori simpli ca Părintele (câţiva, dintre care poate doar Părintele Nicodim Măndiţă sau cei asemenea lui...), puţini sunt cei care au marcat teologia poporului de rând a creştinilor simpli care, înainte de a citi Filocalii sau P. S. B.-uri, tratate de mistică sau ascetică, au nevoie, în primul rând, de o alfabetizare vie, curată, care să pună pe gânduri şi să creeze mutaţii – chiar numite superficiale şi pietiste – morale şi duhovniceşti la atât de mulţi oameni. De aceea, ideea că în jurul Oastei, prin Părintele mai întâi, şi mai apoi prin continuatorii lucrării sale în poporul român şi în Biserica Ortodoxă, s-a creat o şcoală misionară, un proiect misionar, nu-i de lepădat.
Pr.
Conf. Univ. Dr. Constantin NECULA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu