Depinde ce e mai important pentru oameni

Se povesteşte că un călugăr a fost nevoit a merge într-o bună zi într-un oraş mare, însoţit fiind de cineva foarte

apropiat, din rudeniile sale. În mijlocul vacarmului din acea    cetate, deodată monahul s-a oprit, pretinzând că a auzit un greiere. Uimit, tovarăşul său de drum nu l-a crezut. Trecând strada şi căutând atent sub un copac, călugărul a găsit greierele, spre stupefacţia rudei sale.

„Trebuie că ai un auz supraomenesc!”, îi zise acesta. „Nu. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde însă de ce asculţi cu ele”, i-a răspuns monahul. „Nu se poate! Eu n-aş putea auzi un greiere în acest zgomot!” „Depinde de ceea ce este important pentru tine. Să facem o demonstraţie.”
 Apoi monahul a scos câteva monede pe care le-a lăsat să cadă discret pe asfaltul trotuarului. Pe dată, cu tot zgomotul asurzitor al oraşului, toţi oamenii dimprejurul lor şi-au întors capetele speriaţi că banii căzuţi erau ai lor. „Înţelegi acum? Totul depinde de ceea ce este important pentru oameni...”

Din totdeauna, de la căderea în păcat şi până la sfârşitul vremurilor, mereu în jurul nostru, în vacarmul negustoresc al inimii noastre, cineva lasă să cadă mai mult sau mai puţin discret arginţii vânzării. Pe caldarâmul sufletelor noastre, parcă mai mult ca oricând, se târguiesc monedele ruperii de Dumnezeu, într-o ispită a urechii care devine atitudine normativă în viaţa noastră de zi cu zi.

Glasul lui Dumnezeu, glas de tunet, cu o dulceaţă sfielnic de seducătoare, nu este altul decât cel pe care l-au auzit toţi oamenii mari ai Neamului, care s-au făcut punte de lumină dinspre pământ spre Cer, trăgând istoria după ei, îndumnezeind locuri şi stări ale lumii acesteia. Acelaşi glas dumnezeiesc cheamă şi azi, parcă mai mult ca oricând, la aşezare bucuroasă sub tâmplă de Cer, în inima lui Dumnezeu, deschisă mereu cu sfâşiere largă către toţi cei care se reîntorc înspre acasă. E imaginea aceea, durut de grea, a Acelui Dumnezeu în veşnică stare de Cerşetor la inima fiecăruia dintre noi, bătând la poarta inimii, pentru aleasă găzduire.

Între glasul lui Dumnezeu şi glasul vremurilor, mai mereu însă alegem zăngănitul monedelor vânzării pe caldarâmul unei conştiinţe pervertite de păcat, de cădere. Gânditorii de oarecând credeau că omul este ceea ce mănâncă, înţelegând foarte bine prin aceasta că lucrurile care ne hrănesc, la un moment dat ne vor înrobi, ne vor induce un anumit mod de raportare la viaţă, la cele care transcend simpla nevoie de a mânca pentru a trăi. Dacă privim şi ascultăm zilnic ştirile morbide şi gâlcevitoare ale televiziunilor, cu siguranţă urechile noastre se vor fixa doar pe ceea ce este urât şi rău. Dacă ascultăm doar bârfele şi clevetirile celor din jur, urechile noastre vor fi mereu ocupate să dea curs şi prioritate altor glasuri, înăbuşind adumbrirea de glăsuire a lui Dumnezeu către noi. În avalanşa de zgomote ale lumii acesteia, se ridică parcă tot mai multe şi mai persistente glasuri ale monedelor chemării la păcat, la asurzire de Dumnezeu.

„Depinde ce e important pentru oameni...”, era cheia în care opera monahul nostru, pentru a-şi feri sufletul de moarte. „Nu Dumnezeu este Cel care condamnă, ci omul este cel ce face alegerea! Pentru că el intră în veşnicie cu păcatele de aici şi astfel aduce iadul cu dânsul...”, completa undeva avva Petroniu Prodromitul, vorbind despre aceleaşi ispite ale ruperii de Dumnezeu.

În jurul nostru mereu cad monedele ispitirii. Aşa a fost din totdeauna. Şi aşa va mai fi cât încă va mai îngădui Dumnezeu. În acelaşi timp însă greierii cântă, frunzele foşnesc, apele curg... Depinde ce e important pentru noi, oamenii, să auzim. Doar în puterea şi voinţa noastră stă alegerea.

Romeo Petrașciuc

articol publicat în săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului

“Iisus Biruitorul”  Anul XXII, nr. 16 (784) 11–17 APRILIE 2011