Cuvântul şi Duhul ( II )

Unii spun: Hristos este Dumnezeu, şi I se închinã cu credinţã şi evlavie, iar alţii spun: nu, Hristos n-a fost, nici mãcar o persoanã istoricã. N-a fost şi nu este decât un mit şi o amãgire.
Aşa-i desparte Hristos pe oameni: încã de pe acum pentru veşnicie.

Locul tãu veşnic la dreapta sau la stânga Domnului în luminã sau în întuneric, în slavã sau în nefericire, - ţi-l alegi tu singur, poate chiar în clipa aceasta, dar sigur, - prin credinţa sau prin necredinţa ta faţã de Hristos. Alege viaţa, alege credinţa, alege-L pe Hristos, dragul meu, chiar acum, pânã nu va fi prea târziu.

Atât cuvintele în litera lor, cât şi înţelesul Duhului Scripturii, - sunt Adevãr şi ele se descopãr ca Adevãr, dar se descopãr numai acelora care au cugetul sincer şi duhul smerit.

Tot omul cu spiritul împotrivitor, nu face altceva decît sã forţeze Scriptura şi litera ei, spre a-i susţine faptele sale de dezbinare, de tulburare, de mândrie şi de zãpãcealã religioasã.
Aceasta este trista dovadã despre nebunia şi înşelãciunea în care îi duce duhul neascultãrii şi mândriei pe oameni.
Neascultarea este jumãtate din interesul mândriei, iar jumãtate, din sãrãcia necunoştinţei.

Nu numai într-un norod sau într-o familie, ci chiar într-unul şi acelaşi suflet, se face dezbinare din pricina lui Hristos, când pãtrund în adânc Cuvintele Sale.
E despãrţirea dintre luminã şi întuneric.
Dintre bine şi rãu, dintre minciunã şi adevãr.
Acestea nu pot sta niciodatã împreunã.

Lui satan totdeauna îi plac situaţiile încurcate.
Îi place mintea tulbure, inima întunecatã şi duhul de amestecãturã.
Îi place sã facã gândurile întunecate, stãrile nebuloase, ideile îndoielnice, - fiindcã în aceastã vraişte pescuieşte satan cel mai bine.
Nu iubiţi aceste stãri. Ieşiţi cât mai curând din ele.

Rare sunt sufletele care iubesc chiar întunericul gol, care se dau pe faţã şi cu totul, de partea rãului, cu conştiinţa treazã cã fac rãul numai din pornirea pentru rãu.
Tuturor oamenilor le place sã se scalde în apa stãtutã şi cãlduţã de la marginea cinstei, a adevãrului şi a credinţei.
Le place sã aibã o fantomã de credinţã, o formã a ei dinafarã, dar fãrã a fi ea adevãratã înãuntru.
Le place sã se gândeascã la ceea ce simt bine cã ar trebui sã fie.
Se complac în situaţii de amestecãturã, întocmai cum se complace şi satana.

Când se impune Adevãrul, când rãzbate şi biruie lumina - atunci se face dezbinarea, împãrţirea, alegerea. Sigur şi fãrã întârziere.
Cel rãu şi cei rãi trec atunci hotãrât deoparte şi iau categoric atitudine împotriva lui Hristos.
Însã pentru cã nu le convine nici sã spunã nici sã recunoascã Adevãrul, cãci îl urãsc, - ei îi pun un alt nume, şi-l osândesc aşa.

Celor care trec de partea lui Hristos, li se ia în clipa trecerii acesteia de peste conştiinţã, întreaga povarã simţitã atât de grea pânã atunci.
Iar puterea binelui şi Lumina Adevãrului de care s-au alipit, - chiar şi dacã ar aduce urmãri primejdioase pentru viaţa lor, - le dã toatã tãria de care au nevoie pentru lupta şi pentru biruinţa lui Hristos.

Trecerea hotãrâtã de partea Adevãrului, pe pãmânt, cere uneori jertfe mult mai mari decât jertfa vieâii şi mult mai grele decât jertfa morţii.

Pe pãmânt mulţi oameni au voit sã-L prindã pe Hristos.
Au crezut cã Hristos este în cãrţi.
- Au strâns cãrţile şi le-au ars, încredinţaţi cã-L vor nimici pe Iisus, - dar n-au putut sã-L prindã.

Mulţi alţi oameni au crezut cã Hristos stã în adunãri şi în indivizi - au spulberat, au închis, au omorât fãrã cruţare
- au ars pe ruguri,
- au tras pe roatã,
- au tãiat munţi de capete cu sabia,
- dar n-au putut sã-L prindã pe Hristos.
Dupã fiecare mãcel, dupã fiecare prigonire Hristos Se ridica mai puternic şi mai impunãtor, în ciuda tuturor celor ce voiserã sã-L prindã.

Slavã veşnicã Lui. Amin.

Traian Dorz, din “ Calea Bunului Urmaş”