joi, 7 iunie 2012

ACESTEA NU SUNT EXAGERĂRI!


"Vă rog să nu credeţi că această alarmare împotriva păcatului ar fi de prisos.
Ba, cineva ar vrea să spună că prea exagerăm, vorbind în felul acesta.
O, nu, dragii mei, aici n-aveţi dreptate!
Păcatul este şi rămâne o astfel de grozăvie, că niciodată puterea de închipuire omenească nu va putea să-l arate aşa cum este el, în toată grozăvia lui.
Şi nu va fi niciodată cu putinţă buzelor muritoare ale omului - chiar şi dacă ar fi atinse cu cărbunii aprinşi de la altar, ca ale lui Isaia - să zugrăvească marea hidoşenie a păcatului, şi chiar dacă ar tuna de mii de ori contra celui mai mic păcat săvârşit contra lui Dumnezeu, tot e prea puţin, faţă de ceea ce este păcatul înaintea Lui.

Se spune despre un împărat, că aflând despre un complot pe care un fiu al său îl urzea împotriva lui, îl chemă la sine, şi ducându-l într-o pădure deasă şi arătându-i un pumnal înveninat îi vorbi aşa:

- Ascultă, nenorocitule, ştiu că tu vrei să-mi iei viaţa; să ştii că dacă mă omori vei fi descoperit şi pedepsit şi toată familia va fi acoperită de ruşine...
Aici nimenea nu ne vede, nimeni nu ne aude, nimeni nu va descoperi vreodată crima ta...
Ia acest pumnal, omoară-mă şi îngroapă-mă în această pădure... vei putea s-o faci pe faţă şi să scapi familia de ruşine.
La această vedere şi la aceste cuvinte, sărmanul fiu se simţi atât de ruşinat şi mişcat, încât se aruncă la picioarele tatălui său zicând:
- Nu!... nu voi face aşa ceva niciodată!... Tatăl meu, iartă-mă!... iartă-mă!...
Ah, ce om păcătos!... ori de câte ori îţi vine dorinţa să păcătuieşti, gândeşte-te la starea de faţă a lui Dumnezeu - şi mergi înainte!
Dă lovitura în inima acestui bun Părinte, dacă îndrăzneşti.
Noi însă vedem pe Mântuitorul nostru răstignit, cu capul încununat cu spini, acoperit de sânge, şi cu toate acestea urmăm a păcătui liniştiţi.
Oh! ce nesimţire şi orbire! Ah! Cum nu te îngrozesc faptele, păcătosule, cum nu te îngrozeşti!
Cum poţi să mai mergi înainte aşa!

Între cele mai neplăcute fapte ale istoriei găsim şi pe aceasta.
Regele cimenilor se afla pe patul de moarte, fără a hotărî care din cei trei fii ai săi ar trebui să-i urmeze la tron.
Murind regele, ei s-au adunat şi au făcut sfat, hotărând, în cruzimea lor de popor barbar, de a pune în picioare, lângă un perete, cadavrul tatălui lor, şi acela să fie rege, care va lovi cu săgeata, în inima tatălui lor.
Unul după altul au întins arcul şi au dat drumul la săgeată; pieptul tatălui fu străpuns, însă nici unul n-a lovit în inimă.
Voiau să repete încercarea, însă au fost cuprinşi de atâta groază, că tremurând, au aruncat săgeţile, şi plini de ruşine au fugit.

Şi tu, păcătosule, vei fi oare şi mai crud decât aceşti barbari?
Vei continua oare să îndrepţi şi mai departe săgeţi spre inima lui Dumnezeu, prin păcatele săvârşite împotriva Lui?
Ah, încetează, încetează, şi nu mai păcătui! îngrozeşte-te de ceea ce ai săvârşit păcătuind, şi cere iertarea Aceluia, împotriva căruia ai luptat prin păcat.
Gândiţi-vă, iubiţi prieteni: noi suntem făpturile Lui şi să nu vrem să facem voia Lui? Noi suntem hrăniţi şi îngrijiţi de El; sufletul ne este dat de El şi noi îl întrebuinţăm spre a cârti şi a ne răzvrăti? El ne-a dat atâtea daruri şi...
Când săvârşim păcatul îl ocăram pe Dumnezeu, chiar prin darurile pe care ni le-a dat.
De câte ori n-am săvârşit noi păcatul, slujindu-ne de ochi, de limbă, de mâini, de mintea, de averea noastră, de toate aceste bunuri şi scumpe daruri pe care le-am primit de la Dumnezeu!...

Ne-am purtat astfel ca şi acel nenorocit din Franţa, despre care se spune că mergând la un episcop, îl rugă să aibă milă de el, fiindcă pierzându-şi slujba, a rămas în mizerie cu cinci copii care suferă de foame.
Fiindu-i milă de el, episcopul scoase o monedă de aur de o sută de franci, i-o dădu - „Şi când vei mai avea nevoie - îi zise binefăcătorul - vino iarăşi la mine, şi voi fi totdeauna fericit să te pot ajuta".
Aproape fără să mulţumească, omul ieşi în grabă, şi ce făcu? Se duse într-o prăvălie cu arme şi-şi cumpără un pumnal ascuţit. A doua zi, pe când episcopul se afla la slujbă, un necunoscut, ieşind de după un stâlp, se repezi la episcop şi-i împlântă pumnalul în inimă.
Episcopul se prăbuşi la pământ spunând: „Acesta e nenorocitul pe care l-am ajutat ieri!..."

Ce grozăvie!... Ce nemernicie!... Ce nemernic şi ce ticălos!... Dar opriţi-vă!
O mârşăvie şi mai mare este păcatul săvârşit înaintea lui Dumnezeu şi faţă de Dumnezeu!...
Răutatea păcatului este mult mai mare, când se slujeşte de darurile pe care le-a primit de la El, daruri scumpe, pe care păcătosul le foloseşte împotriva Lui...
Apoi, încă ceva: Noi suntem mereu sub privirea Dumnezeului nostru Atotştiutor.
Da, da, noi lucrăm, vorbim, gândim, ne mişcăm, neâncetat sub privirea Lui, Ochiul Lui toate le vede, urechea Lui toate le aude.
Când noi păcătuim, supărăm pe Dumnezeu în prezenţa Lui, păcătuim în ochii Lui, în auzul Lui, în faţa Lui, fiindcă El este peste tot; nimic nu este ascuns de El - chiar şi gândurile noastre sunt descoperite în faţa Lui. (Psalm 33, 13-14; 90, 8; 139, 1-5,11,12; Evrei 4, 13; Iov 34, 21; Prov. 15, 11).
Nu ne este oare de ajuns starea de faţă a lui Dumnezeu, spre a ne constrânge să fim ascultători?
Dacă un om calcă legea în prezenţa legiuitorului, fără îndoială, aceasta nu se poate suferi; el va trebui să-şi ia pedeapsa. Dar ce altceva aţi făcut voi şi eu?
Păcătuind, noi am păcătuit în faţa privirilor Dumnezeului Celui Prea înalt, în faţa ochilor Celui Atotputernic şi împotriva Lui.
Ce putem face, decât plecând capul cu ruşine, să recunoaştem împreună cu cel ce-a scris demult acest adevăr:
,, împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit, şi-am făcut ce este rău împotriva Ta". (Ps. 50,4)
Să ne gândim apoi că noi am păcătuit având cunoştinţă, n-am făcut fără voie ceea ce am făcut.
Noi nu păcătuim ca hotentoţii şi canibalii, care zac în întunericul neştiinţei. În ţara noastră a fost aprinsă lumina; de aceea vina noastră este cu mult mai mare.
Noi păcătuim împotriva Luminii, de aceea greşeala noastră este înşeptit mai mare.
Este aceasta ceva de nebăgat în seamă? Puteţi voi aştepta ca Dumnezeu să treacă cu vederea păcatele cu voia şi intenţia?
O, dacă buzele ar avea limbi de foc, să spună, ca această inimă să poată arde odată!
Când inima ar putea spune mârşăvia înspăimântătoare a păcatului, ar îngheţa sângele chiar şi în venele faraonului orgolios, iar mândrul Nebucadenţar şi-ar pleca în jos capul, îngrozit...
De fapt, e ceva îngrozitor să te răzvrăteşti împotriva Celui Prea înalt. Doamne, fii milostiv cu robii Tăi, şi dăruieşte-le iertare!

Aceasta e ceea ce am voit să spun despre răutatea păcatului.
Dumnezeu însuşi să-ţi descopere şi să te înveţe, iubite suflete, prin Duhul Său cel Sfânt, ca să cunoşti ce este păcatul înaintea Lui.
O, dacă Duhul ţi-ar putea deştepta conştiinţa, ca să vezi cât de păcătos este păcatul, căci el este o povară şi o durere pentru Dumnezeu!"
Ioan Marini
din cartea "Păcatul"

Niciun comentariu: