(...în dorul de fraţii şi prietenii mei de vers, de părtăşie prin poezie şi rugă...)
Prietene şi frate şi sora mea iubită,
Ce ştii a pune-n versuri chemările de taină,
Ce ştii să torni balsamul pe-o inimă rănită,
Şi pui în loc de zdrenţe, din slove, caldă haină,
Te chem din nou alături cu harfa aurită.
Mai vino iar aproape! Poemul meu te cheamă...
E mult prea singuratic în zile reci şi triste.
Mi-e noaptea fără stele şi-n suflet frig şi teamă...
O, Doamne, dă-mi poeţii!...Sau fii Poetul, Christe!
Să nu mai tremur singur...Iar versul să nu-mi geamă...
Mi-e dor de-nfiorarea când stăm în părtăşie
Şoptind timide versuri ca-n ruga-nlăcrimată,
Când inima-i în stare să simtă şi să ştie
Că dorurile noastre s-or alina odată,
Când viaţa noastră-Acolo va fi doar Poezie.
Te-aştept şi-n zori şi-n noapte c-un nou poem de stele,
Să-L dăruim Acelui ce-n Doru-I ne aşteaptă,
Să-mprăştiem din suflet petale de-albăstrele
Ca tot poemul nostru să-I fie-o dulce şoaptă...
Acesta-i cel mai tainic din dorurile mele...
Nu-ţi îngropa talantul! Mai scrie-un vers...sau două,
Să mă-ncălzesc cu ele e dorul meu fierbinte,
Să-mi pun balsam pe rană şi să mă spăl cu rouă,
Că desfătare-ntreagă găsi-voi în cuvinte,
Când mâinile-nfrăţirii se roagă amândouă.
Prietene şi frate şi sora mea iubită,
Te chem să-mi fii alături cu harfa-ţi aurită!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu