sâmbătă, 16 iunie 2012

Un cuvânt la cap. 5 din Ieşirea - a doua carte a lui Moise

„ Odată cu fiecare verset din Biblie trebuie avută în vedere şi interpretarea sa. Interpretarea este tot atat de veche ca şi Biblia însăşi. De când există Biblia oamenii au încercat să-şi găsească şi căi de a o interpreta pentru că nu putem întelege numai sensul istoric (ce s-a întamplat de fapt) al unui paragraf. Dar dincolo de sensul acesta istoric textul este plin de simboluri. Este un sens suprapus peste cel istoric şi autorul abordează istoria dintr-o persfectivă religioasă, dintr-o perspectivă deja interpretativă. Autorul însuşi interpretează ce s-a întamplat şi ne transmite nouă modul de a lucra al lui Dumnezeu.

Deşi aceste lucruri s-au întâmplat cu foarte mult timp înainte (poate cu 34-35 de secole înainte de noi), ne regăsim ca oameni foarte mult în acest text, pentru că Dumnezeu este acelaşi şi omul este în fond acelaşi.

În tradiţia creştină, faraon care este descris în acest text îl reprezintă pe satan. În textele noastre liturgice se vorbeşte de faraon cel duhovnicesc care este satan şi care îşi are căile lui de a i se opune lui Dumnezeu. Egiptenii se fac părtăşi la acestă lucrare nefastă a faraonului. Ei au asuprit pe israeliţi, care sunt poporul ales (Dumnezeu i-a spus lui Israel că va binecuvanta pe cei care-l vor binecuvanta şi-i va blestema pe cei care-l vor blestema). Egiptenii au robit acest popor, au făcut din el un instrument al plăcerilor lor în fond, i-au pus la muncă foarte grea, nu-i lăsau nici măcar să se închine. Vedem că Moise nu a cerut iniţial libertatea poporului, ci doar dreptul de a-i lăsa să se închine Dumnezeului său. După cuvantul Domnului, Moise cere lui faraon dreptul de a merge în pustie să se închine. Pentru poporul israelitean nu era locul potrivit să se închine într-un pământ ca Egiptul, ci el cere să plece în deșert.

Acest popor era un popor migrator, după modelul lui Avraam – nomadul prin excelență.  Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, iar el îl ascultă şi pleacă dupa cuvântul său, neștiind unde merge. Dumnezeu îl poartă din Ur în Caldeea, tocmai în nord în Haran, coboară apoi în Canaan, ajunge până în Egipt şi Avraam în ascultarea lui nu a dobândit nimic de fapt, a fost migrator, ci sigura proprietate pe care a avut-o  în țara sfântă a fost numai un mormânt, peştera pe care el a cumpărat-o cu 300 de sicli de argint. Deci singura proprietate a lui Avraam este acest mormânt, de aceea el este prototipul credinciosului, al creştinului : Dumnezeu îl cheamă, el nu ştie unde merge; de fapt el nu merge spre o patrie trecătoare, ci spre patria cerească. Avraam a fost tot timpul într-o călatorie, într-o migraţie; iar viața lui a fost exemplară pentru noi care suntem într-o migraţie. Noi nu avem o cetate stătătoare aici. Dumnezeu ne cheamă, noi plecăm. Nu ştim unde, Dumnezeu ne conduce, dar de fapt adevărata noastră patrie este dincolo.

După modelui lui Avraam şi poporul lui Dumnezeu cere să plece în pustie, acolo unde va şi primi mai târziu legea. Tot acolo au ridicat şi primul altar, acolo era şi cortul pe care îl instalau acolo unde se instalau şi ei. Timpul acesta al deșertului a rămas exemplar în istoria religioasă a poporului lui Israel.
Dumnezeu învârtoșează inima lui faraon,  rămânând insensibil la minunile făcute de Moise şi Aaron, întrucât şi vrăjitorii egiptenilor puteau face aşa ceva. Numai că cele ale lor nu erau minuni, ci fantasme. Diavolul lucrează cu imaginaţia omului, de aceea Sfinţii Părinţi atrag atenţia asupra pericolului imaginaţiei şi a fantasmelor care se pot naşte din aceasta.

În acest capitol Moise este propotipul lui Hristos. El este ca un Dumnezeu pentru faraon, adică Domnul îi dă putere asupra lui să îl pedepsească, iar Aaron este profetul său. Există un paralelism. Hristos este un nou Moise. Aşa cum Moise posteşte în pustie  40 de zile înainte de primirea legii, aşa şi Hristos posteşte în pustie 40 de zile înainte de a enunța în predica de pe munte „legea cea nouă”.  Există un paralelism şi între această dualitate de persoane : Moise cu profetul său Aaron şi Iisus cu Ioan Botezătorul – profetul care-L precede.

Când Dumnezeu trimite totdeauna pe cineva să propovăduiască, cuvântul propovăduitor este însoţit de o minune. În cazul lui Moise este toiagul care se transformă în șarpe, sau mai înainte fusese mâna bagată în sân care este o dată plină de lepră iar a doua oară vindecată.

În cazul Mântuiotorului însuşi, El era controversat între șefii israeliţilor mai ales. Dar spuneau că „nimeni n-a mai făcut aşa minuni”. Chiar şi în Faptele Apostolilor putem citi că apostolii trimişi să propovăduiească au făcut şi „mari minuni” încât oamenii erau pur şi simplu copleşiţi.

Deci cuvântul Dumnezeisc este însoţit de minune. Dar adevăratele minuni nu au numai un sens, ele sunt binefăcătoare. Există o raţiune exactă a tuturor acestor minuni. De exemplu, pentru evrei lepra era o boală, cea mai cumplită din vremea aceea.  Dar Dumnezeu, prin Moise poate vindeca lepra. Acesta ar fi rolul benefic al unei astfel de minuni.

Capitolele din Vechiul Testament nu îşi doresc să constituie o istorie exactă a formării poporului israelitean, ci textul are interesul de a arăta modul în care lucrează Dumnezeu cu oamenii. Şi vedem că Dumnezeu lucrează  la fel cu oamenii pe parcursul istoriei. Un Dumnezeu care uneori este contradictoriu. Nu a fost totdeauna simplu pentru creştini să înţeleagă Dumnezeul Vechiului Testament. La începuturile creştinismului au existat curente care considerau că Dumnezeu revelat în Vechiul Testament era inferior celui din Noul Testament. Pentru a înţelege Dumnezeul Vechiului Testament este nevoie de o interpretare hristică. Hristos este cel care a validat Vechiul Testament şi El ne-a dat şi cheia interpretării. Pentru creştini există o continuitate a lucrării lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu se descoperă deodată, ci treptat. Deci, practic, istoria biblică este şi o istorie a revelaţiei. Dumnezeu se revelează în multe rânduri şi în multe chipuri. Dumnezeu se descoperă oamenilor şi pe măsura lor de a recepta această descoperire şi pe măsura posibilităţilor lor de a intra în relaţie cu Dumnezeu. De multe ori scurtimea textului Vechi Testamentar nu reprezintă imposibilitatea lui Dumnezeu de a se releva, ci reprezintă imposibilitatea omului de a pricepe. În acest fel trebuiesc interpretate şi violențele descrise în Vechiul Testament. Nu Dumnezeu este cel care acceptă violența, ci acesta era nivelul de percepţie al oamenilor acelor timpuri.

Vechiul Testament reprezintă de fapt o întreagă pedagogie divină. Violența era caracteristică oamenilor. Încă de la început Cain îl ucide pe Abel şi violența a mers într-o exacerbare. Oamenii au ajuns până la canibalism. Dar Dumnezeu lucrează cu aceşti oameni căzuţi, vrea să-i ridice. Încearcă să reducă treptat această violență. Din omul care este un canibal, face un om care este capabil să împlinească porunca „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuți”.  Pentru a ajunge aici Dumnezeu lucrează  treptat, El nu forţează. El l-a creat pe om liber şi îl respectă pe omul liber. El îl conduce pe om de la această stare de canibalism la posibilitatea de a-L primi pe Hristos,  ţinând seama de îndumnezeirea omului.

Pedagogia divină din Vechiul Testament se revelează astfel : Dumnezeu demască treptat violența din ce în ce mai mult. La început Dumnezeu zice să nu se ucidă omul, ci animalul. Îl face pe om să îndrepte violența lui asupra animalului ca să salveze sângele omenesc. Astfel apar jertfele de animale caracteristice Vechiului Testament.

Această pedagogie ajunge la punctul culminant când Hristos se jertfeşte şi pune punct şi jertfelor animale. Deci violența este demascată tot mai mult şi restrânsă până la dispariţie. Este o pedagogie divină extraordinară.

Dumnezeu s-a descoperit treptat oamenilor, dar Hristos este încununarea revelaţiei divine, de acum înainte nu mai există un progres al revelaţiei. Există un progres al nostru în aprofundarea revelaţiei divine. Noi, prin străduinţa şi cu ajutorul Duhului Sfânt am putea să înţelegem mai adânc cuvântul Sf. Scripturi în revelaţia divină. Dar Dumnezeu nu se revelează  numai prin Scriptură (aceasta este o restrângere care compromite foarte grav posibilitatea de a înţelege revelaţia divină). Pentru noi suprema revelaţie este Hristos însuşi ca persoană divino-umană. Prin Scriptură trebuie să ajungem la cunoaşterea şi la comuniunea cu Hristos pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu.

În privinţa treptelor pe care trebuie să le parcurgem pentru a ajunge la cunoaşterea şi comuniunea cu Hristos, la desăvârşire, Moise este exemplar. Deşi Moise era cel mai aproape de Dumnezeu, era cel care vorbea cu El  „față către față” el îi cere totuşi să se descopere mai mult „Doamne vreau să te văd”. Deşi el îl vede pe Dumnezeu, vrea să-L vadă mai mult. Deci când îl cunoşti pe Dumnezeu, vrei să-l cunoşti mai mult. Sfinţii Părinţi spun ca Harul Duhului Sfânt este o Apa din care din cât bei mai mult, cu atât însetezi mai mult.

Aşa deci Moise este exemplar în această privinţă. Sf. Grigorie de Nyssa vede în Moise un arhietip pentru progresul credinciosului care aprofundează  tot mai mult relaţia lui cu Dumnezeu. Pentru a crește trebuie mai întâi să ai aceasta dorinţă. Noi suntem chemaţi sa aprofundăm această comuniune cu Dumnezeu, dar desăvârşirea este un dar al vieţii de dincolo. Înşişi drepţii Vechiului Testament nu au primit fără noi desăvârşirea, ci au privit înainte spre darurile eshatologice şi le-au aşteptat „cu dor”.
Noi ca şi creştini suntem într-o altă situaţie duhovnicească : ei priveau înainte, iar noi privim şi noi înainte dar privim cel puţin în aceeaşi măsură şi în trecut „la plinirea vremii” la momentul întrupării şi a lucrării mântuitoare a lui Hristos, adică trăim între „deja” şi „nu încă”.  Noi suntem în punctul culminant al istoriei care a început cu întruparea lui Hristos de aceea noi aprofundăm revelaţia nu numai prin citirea Scripturii, ci mult mai mult prin comuniunea cu Hristos şi cu Dumnezeu prin Hristos.

Sf. Ioan Gură de Aur spune în cartea sa „Omilii la Matei” ca numai neputinţa noastră ne face să avem nevoie de Scriptură. În mod normal noi n-am fi avut nevoie de Scriptură. Dumnezeu spune : „Eu voi scrie legea Mea în inimile lor”.  Scriptura este un act al condescendenței divine. Lenea şi neputinţa noastră ne fac să avem nevoie de Scriptură. Noi ar trebui să avem o aşa legătură cu Dumnezeu încât El să ne descopere voia Lui în taina inimii. De aceea marii părinţi nu aveau nevoie de o mulţime de cărţi. Idealul era să poţi aprofunda această comuniune, această întâlnire personală cu Dumnezeu.

Sfintele Taine sunt pentru noi o comuniune cu Hristos, mai ales Sf. Euharistie şi noi spuneam la Sf. Liturghie, după ce ne-am împărtăşit : „văzut-am lumina cea adevărată, luat-am duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată”, deci în Sf. Euharistie are loc o întâlnire mai mult decât pe muntele pe care s-a urcat Moise, e o Teofanie mult mai adâncă, mai adevărată. Ceea ce a trăit Moise era numai o preînchipuire.  Însăşi Fecioara Maria este un templu mult mai înalt decât templul din Ierusalim pentru că în pântecele ei s-a întrupat Dumnezeu cel adevărat. Legea s-a dat prin Moise, dar Harul şi Adevărul prin Iisus Hristos au venit, spune Evanghelia. „

Pr. Prof. Vasile Mihoc de la Facultatea de Teologie din Sibiu
cuvânt rostit pe 5 decembrie 2009 la Nissa   
Sursa:Biserica Ortodoxă Română "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena" – Nisa 

Un comentariu:

MONICA D spunea...

Eu imi cer iertare ptr insistenta .
Am crezut ca ai uitat.
Sorin , am sa te rog frumos sa alegi tu carti in valoare de 20 lei si sa donezi premiul aici:

http://jurnalduhovnicesc.blogspot.ro/2012/06/ajuta-doneaza-si-tu-carti-duhovnicesti.html

Multumesc mult.