Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( XXXI)

“Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, care, în tot ce face, urmăreşte înţelepciunea noastră, ori pricepem ori nu pricepem aceasta. Când ne plecăm capul şi vrem şi noi ce-a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniştea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. Căci El e Stăpânul vieţii şi al morţii, de El ascultă zidirea şi de El se teme iadul, şi din porunca Lui ascultă dracii de Satana al lor. "Toţi locuitorii pământului sunt nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerului şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-i zică: Ce faci?" (Daniil 4, 32).” 

“De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei. …Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.” 

“De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei. …Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.”

( Parintele Arsenie Boca – “Cararea Imparatiei” - Capitolul 3: Neajunsurile duhovniceşti ale începătorilor)

“De seamă lucru este să trăieşti în ascultare, să ai un mai mare şi să nu atârni de tine însuţi. Eşti mai bine apărat ascultând decât poruncind. Nu este bine să asculţi numai de nevoie ci şi din dragoste pentru Dumnezeu. Nu te încrede aşadar prea mult în părerea ta, ci aşează-te de bună voie ascultării de a altora. Chiar dacă părerea ta este dreaptă, dacă din dragostea pentru Dumnezeu o părăseşti ca să urmezi pe a altuia, mult folos vei trage din aceasta. De te-ar trimite să furi, nu te îndoi că ar fi poruncă greşită. Tu iei plata ascultării. Iar cine te-a trimis îl va socoti Dumnezeu.” 

“Fereşte-te cât poţi de vălmăşagul oamenilor căci primejdie este să stai de vorbă despre lucrurile lumii, chiar dacă faci aceasta cu gând curat. Dacă se cade totuşi să vorbeşti, vorbeşte atunci despre lucrurile care pot zidi. Evlavioasele convorbiri asupra lucrurilor duhovniceşti ajută mult la propăşirea sufletului, mai osebit între cei uniţi în Dumnezeu prin aceleaşi simţăminte şi prin aceleaşi năzuinţe. Scris este că vom da socoteală, la ziua judecăţii, de orice vorbă zadarnică. “ 

 “Dă-ţi osteneala să suferi cu răbdare lipsurile şi slăbiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru că şi tu ai multe din acestea pe care trebuie să le sufere alţii. Că Dumnezeu a rânduit astfel, ca să ne învăţăm a ne purta sarcina unii altora - căci fiecare are sarcina sa - nimeni nu-i fără lipsuri, nimeni nu-şi este îndestulător sieşi, nimeni nu-i atât de înţelept să se poată îndruma singur, dar se cade să ne suferim, să ne mângâiem şi să ne ajutăm, să ne învăţăm şi să ne îndrumăm unii pe alţii. Ceea ce te face atât de supărăcios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, năzuroasă, arţăgoasă, posomorâtă. Pietatea cea adevărată e blajină şi răbdătoare, fiindcă ea te arată cine eşti...” 

“De seamă lucru este să trăieşti în ascultare, să ai un mai mare şi să nu atârni de tine însuţi. Eşti mai bine apărat ascultând decât poruncind. Nu este bine să asculţi numai de nevoie ci şi din dragoste pentru Dumnezeu. Nu te încrede aşadar prea mult în părerea ta, ci aşează-te de bună voie ascultării de a altora. Chiar dacă părerea ta este dreaptă, dacă din dragostea pentru Dumnezeu o părăseşti ca să urmezi pe a altuia, mult folos vei trage din aceasta. De te-ar trimite să furi, nu te îndoi că ar fi poruncă greşită. Tu iei plata ascultării. Iar cine te-a trimis îl va socoti Dumnezeu.” 

“Fereşte-te cât poţi de vălmăşagul oamenilor căci primejdie este să stai de vorbă despre lucrurile lumii, chiar dacă faci aceasta cu gând curat. Dacă se cade totuşi să vorbeşti, vorbeşte atunci despre lucrurile care pot zidi. Evlavioasele convorbiri asupra lucrurilor duhovniceşti ajută mult la propăşirea sufletului, mai osebit între cei uniţi în Dumnezeu prin aceleaşi simţăminte şi prin aceleaşi năzuinţe. Scris este că vom da socoteală, la ziua judecăţii, de orice vorbă zadarnică. “  

 “Dă-ţi osteneala să suferi cu răbdare lipsurile şi slăbiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru că şi tu ai multe din acestea pe care trebuie să le sufere alţii. Că Dumnezeu a rânduit astfel, ca să ne învăţăm a ne purta sarcina unii altora - căci fiecare are sarcina sa - nimeni nu-i fără lipsuri, nimeni nu-şi este îndestulător sieşi, nimeni nu-i atât de înţelept să se poată îndruma singur, dar se cade să ne suferim, să ne mângâiem şi să ne ajutăm, să ne învăţăm şi să ne îndrumăm unii pe alţii. Ceea ce te face atât de supărăcios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, năzuroasă, arţăgoasă, posomorâtă. Pietatea cea adevărată e blajină şi răbdătoare, fiindcă ea te arată cine eşti...” 

“Nu te ruşina câtuşi de puţin să slujeşti altora şi să apari sărac în lumea aceasta din dragoste pentru Iisus Hristos. Nu te sprijini pe tine însuţi ci pune-ţi toată nădejdea în Dumnezeu. Nu te crede de fel în ştiinţa ta şi nici în îndemânarea cuiva, ci mai degrabă în harul lui Dumnezeu care ajută pe cei smeriţi şi umileşte pe cei mândri Nu te slăvi cu avuţiile tale, dacă le ai, nici cu prietenii tăi fiindcă sunt puternici, ci în Dumnezeu care dăruieşte totul şi care peste toate, încă şi peste Sine Însuşi, doreşte să ţi se dăruiască. Nu te socoti mai bun ca alţii ca nu cumva să fii socotit mai rău inaintea lui Dumnezeu care ştie ce este în fiecare din noi. Nu te mândri cu bunele tale fapte, căci judecăţile lui Dumnezeu altele sunt decât ale oamenilor şi ceea ce-i pe placul oamenilor, adesea nu-i pe placul lui Dumnezeu. “
  

“Mai drept ar fi să te învinuieşti pe tine însuţi şi să acoperi pe fratele tău. Dacă voieşti să fi suferit de alţii, suferă-i tu pe ei mai întâi. Nu-i mare lucru să trăieşti bine cu oamenii blajini şi buni, căci aceasta place din fire tuturora, dar să trăieşti în pace cu oamenii asprii, stricaţi, destrăbălaţi, sau care ţi se împotrivesc, aceasta-i un mare har, o virtute plină de curaj şi vrednică de laudă… Dacă iubeşti curăţia, întru care poţi vedea pe Stăpânul tuturor, să nu cleveteşti pe nimeni şi nici să nu asculţi pe cineva clevetindu-l pe fratele tău “

  (Parintele Arsenie Boca – “Cararea Imparatiei” - Capitolul 2: Războiul nevăzut )

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Părintelui Constantin Galeriu

S-a născut la 21 noiembrie 1918, în satul Răcătău-Răzeşi, comuna Răcătău, judeţul Bacău, în familia unor ţărani. Urmează şcoala primară în comuna natală, seminarul teologic „Sf. Gheorghe” din Roman (1930-1938), Facultatea de Teologie din Bucureşti (1942), doctorand la Institutul de Teologie Universitar (1960), doctor în teologie (1973).

Între anii 1943-1947 este preot în satul Podu Văleni, judeţul Prahova, apoi preot la Parohia „Sf. Vasile” din Ploieşti (1947-1973), transferat ca „spiritual” la Institutul Teologic Universitar, Bucureşti (1973-1974), lector (1974-1977) şi profesor titular (1977-1991) la acelaşi institut.

Din 1992 este profesor consultant şi conducător de doctorat la Universitatea Bucureşti. De la 1 ianuarie 1990 este numit vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

În 1999 în data de 13 august a primit titlul de „Cetăţean de onoare al Municipiului Bacău”, prin hotărârea Consiliului Local nr. 134. Părintele Constantin Galeriu a fost unul dintre cei mai importanţi învăţaţi şi rugători ai Bisericii Ortodoxe Române.

Din 1974 este preot paroh al bisericii Sfântul Silvestru din Bucureşti. Din cauza convingerilor sale religioase şi umanitare, a fost întemniţat de mai multe ori în anii 1950 şi 1952-1953.

( Sursa: .wikipedia)

"Înainte de a-ţi da crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce! Ţine-o bine şi urcă pe Golgota spre Înviere!"

"În viaţa fiecăruia dintre noi există un drum al Damascului."

,Fiecare dintre noi are o chemare şi un dar. Iar a-ţi cunoaşte darul înseamnă a-ţi cunoaşte sensul vieţii; a şti pentru ce trăieşti şi pentru ce te jertfeşti. "

"Nimeni nu se mantuieste fara voia lui. Omul e spirit si libertate; nu e supus unor legi implacabile ca celelalte regnuri care-si urmeaza cursul, randuiala, potrivit Cuvantului: "Hotar ai pus peste care nu vor trece" (Ps. 103, 10). Omul e liber sa zica "nu" chiar Ziditorului si sa cada; dar si sa se ridice si chiar sa se depaseasca. Insa nu se ridica singur. Libertatea nu e un "cadou fatal" cum se spune. Libertatea e dar divin si se implineste in spiritul luminat Har, in "Duhul Adevarului"

"Jertfa, în substanţa ei spirituală, este iubire. Jertfa e şi conştiinţa; este cunoaşterea precisă a unui ţel superior căruia mă devotez. Nu este oarbă, ci totdeauna este luminată de adevăr. Jertfa e, de asemenea, libertate. Jertfa, ca deschidere a noastră către Dumnezeu şi către lume, ca autodăruire, este, în esenţă, expresia cea mai deplină a iubirii care ne defineşte fiinţa."

,Revelaţia ne învaţă că Dumnezeu este dragoste. Existenţa îşi are începutul, de asemenea, în dragoste ca dar al lui Dumnezeu. Răscumpărarea şi naşterea noastră din nou s-a făcut tot prin dragoste, o dragoste atât de mare, încât a dus la jertfa Fiului lui Dumnezeu. Semnele Răscumpărării trebuie să reveleze în cele din urmă şi în noi chipul lui Dumnezeu, această realitate fundamentală, pentru a putea spune: omul este dragoste."

"Iubirea este principiul vieţtii şi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne revelează iubirea şi viaţta în iubire, de la obârşsia ei divină."

"Biserica este icoana Sfintei Treimi, o "unitate a comuniunii", o "unitate a dragostei"

"În lumea noastrăa, marcatăa de iubirea de sine, izvor al păacatului şi al morţii, Iisus a adus lepădarea de sine, starea de jertfă, izvor al vieţii, al Învierii, a adus mântuirea noastră, ne-a adus viaţa"

“Sfinţenia nu înseamnă să mergi pe ape, nu înseamnă să zbori prin vazduh, nu înseamnă să înviezi morţii. Cea mai mare virtute a sfinţeniei la care poate ajunge un om în zilele noastre este să se învieze pe sine, din propriile păcate.“

,,Iubirea e posibilă între persoane care se valorifică reciproc, în iubire, «doi oameni îl dezvăluie reciproc pe tu», îşi simt prezenţa unuia în celălalt mereu, simt suferinţa unuia pentru altul în aşa măsură încât când întristezi pe copărtaşul tău, simţi că «te-ai lovit singur» (Tolstoi) pe tine însuţi."

,,Semn al "Fiului Omului", crucea este desigur şi semn al creştinului. Ea descoperind iubirea lui Hristos trebuie să reveleze şi iubirea noastră ca chemare şi răspuns. Este semnul schimbului de iubire între Dumnezeu şi noi."

„Ştii, scrisul este valabil timp de multe generaţii, dar scrisul într-un suflet rămâne o veşnicie"

„Pe mine adevărul mă odihneşte, nu perna şi somnul“

"Trăiesc o emoţie sacră ori de câte ori citesc în ziar statisticile care arată încrederea poporului român în Biserică: 87-88 %. Şi, Doamne, mă rog să ne înveţi cum să cinstim mai bine acest popor."

"Iubeşte pe păcătos, urăşte păcatele lui."

"Orice jertfă săvârşită în numele lui Iisus Hristos e o piatră la zidirea neamului din sânul căruia a fost adusă şi va fi o mărturie a cinstirii neamului la judecata lui Dumnezeu şi a istoriei."

"Nu putem vorbi de iubire, de bunatate, de dreptate, de toleranta, decat daca le ancoram si le fundamentan in divin. De pilda, e simplu ca eu sa cred in dumneata si dumneata sa crezi in mine. Dar nici unul dintre noi nu putem fi Absolutul, nu putem fi de un credit absolut. Eu cred in dumneata si dumneata crezi in mine, adica eu am incredere in dumneata si dumneata in mine, cand amandoi credem in acelasi adevar si ne referim la aceeasi porunca, la aceeasi ordine sau armonie divina, care este mai presus si de mine, si de dumneata. Moralitatea publica, daca nu se raporteaza la un fundament stabil, absolut, este nitel suspendata, fragila..."

"Orice jertfă săvârşită în numele lui Iisus Hristos e o piatră la zidirea neamului din sânul căruia a fost adusă şi va fi o mărturie a cinstirii neamului la judecata lui Dumnezeu şi a istoriei."

"Cuplul uman cere o reciprocitate a conştiinţelor, consfinţită prin acea angajare solemnă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Cere şi autodăruirea reciprocă, dar şi împreună-dăruirea într-o nouă fiinţă. Iubirea binecuvantată a soţilor e mai întâi un schimb de inimi sau cel puţin un schimb de daruri între inimile lor, ceea ce asigura o continuă renaştere a vieţii şi unităţii caminului. Dar oricât de intensă şi curată ar fi iubirea lor, ea e mereu pândită de ispita separării (de altfel fizic niciodată nu se poate realiza o unire deplină). În rodul lor însă, şi e o mare revelaţie a iubirii aici, vieţile şi inimile lor se revarsă şi spiritual şi fizic ca două râuri într-o singura albie, într-o nouă şi unică fiinţă, căci copilul cuprinde pe amândoi într-o unitate negrăită. Amândoi se oglindesc deopotrivă în el şi îşi află un fel de deofiinţime a lor. Atunci pot să-şi spună: în el suntem noi, într-o unire nedespărţită şi pe totdeauna. Şi iarasi, mai cu seama atunci iubirea in camin nu se limiteaza, nu se reflectă doar asupra lor, ci se deschide spre viitor, prin urmaşi."

"Crucea este semnul lui Hristos şi al creştinilor. Scriptura vorbeşte despre “semnul Fiului Omului” (Mt. 24,30), iar Biserica a văzut în acest semn Sfînta Cruce, deoarece prin ea dobîndim mîntuirea, cu ea deschidem porţile raiului. Astfel Crucea devine şi semnul creştinilor ca semn de iubire dintre Dumnezeu şi om, motiv pentru care noi ne însemnăm cu acest semn"

" Iraţiunea a zămislit monştri ca Hitler, Stalin, Ceauşescu şi toţi aceşti monştri au fost produşii ateismului. Fără raţiune, pe ce temei constuieşti lumea? Pe forţă oarbă şi hazard. Pe aceste temeiuri, nimic nu durează şi, în final, se va merge inevitabil spre haos. Pentru a zidi ceva durabil, este nevoie de un model. Modelul nostru este Hristos. Pe temeiul acestui model vrem sa construim lumea de mîine, viitorul ţării noastre. Viziunea Ortodoxiei este viziunea unui realism integral. Ea vede toate disciplinele într-o perfectă armonie cu ele însele şi intr-o perfecta armonie cu omul "

Duhul Sfânt -Vestitorul Golgotei

„Iar când va veni Mângâietorul,Duhul Adevărului-zicea Iisus-El Mă va preamări pe Mine,căci dintru al Meu va lua şi va vesti vouă.Toate câte are Tatăl ale Mele sunt,de aceea am zis că dintru al Meu va lua şi va vesti vouă" (Ioan 16,13-15).

  "În şcolile cele lumeşti se învaţă multe feluri de studii: limbi, gramatici, matematici, istorie, geografie etc. Şcoala Duhului Sfânt are însă un singur studiu şi o singură lecţie, pe care o predă în felurite chipuri: Golgota.
Duhul Sfânt îl vesteşte neîncetat pe Mântuitorul şi învăţăturile Lui. „Iar când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului - zicea Iisus -El Mă va preamări pe Mine, căci dintru al Meu va lua şi va vesti vouă. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt, de aceea am zis că dintru al Meu va lua şi va vesti vouă" (Ioan 16,13-15).
Iisus Mântuitorul L-a vestit pe Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt îl vesteşte pe Mântuitorul. Şcoala cea mare a mântuirii sufleteşti are două clase: clasa Golgotei şi clasa Duhului Sfanţ. Aceste două clase se întregesc una pe alta.

Prin Golgota ne vin darurile Duhului Sfânt, iar Duhul Sfânt ne ajută să aflăm Golgota. Prin darurile Jertfei de pe Crucea răstignirii ne vine mântuirea, iar Duhul Sfânt ne ajută să aflăm aceste daruri şi ni le dă. Oricine intră cu adevărat în şcoala Golgotei, acela e şi un şcolar al Duhului Sfânt, iar, de cealaltă parte, orice şcolar al Duhului Sfânt este un vestitor al Mântuitorului.
Duhul Sfânt Se ocupă neîncetat cu vestirea Mântuitorului. Tot timpul Şi-l foloseşte pentru vestirea lui Iisus Hristos. Veacuri de-a rândul n-a făcut altceva, decât L-a vestit pe Iisus cel Răstignit şi îl va vesti mereu până la sfârşitul veacurilor.
Numai prin Duhul Sfânt îl putem cunoaşte cu adevărat pe Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă. Dacă Iisus a zis: „ Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl, decât prin Fiul" (Matei 11, 27), apoi, tot aşa, putem zice, că nici pe Iisus Mântuitorul nimeni nu-L poate cunoaşte cu adevărat, decât prin Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt ne învaţă neîncetat despre Iisus Mântuitorul. În toate împrejurările vieţii noastre, Duhul Sfânt îl pune în faţa noastră pe Mântuitorul, viaţa Lui şi învăţăturile Lui. De eşti sărac, Duhul Sfânt îţi zice: Uită-te la Iisus, că n-a avut nici măcar un loc unde să-Şi plece capul! (Luca 9, 58).
De eşti în durere şi suferinţă, Duhul Sfânt îţi arată pe Cel Ce a răbdat bătăi, batjocuri, dureri grozave şi moarte.
De eşti prigonit, îţi zice: Uită-te la Cel Ce a fost prigonit, de la început până la sfârşit, în toată viaţa Lui de pe pământ!
În orice stare ai fi, Duhul Sfânt îţi zice: Uită-te la Iisus Mântuitorul şi îndată vei primi mângâiere, ajutor şi scăpare!
Lecţia de predilecţie a Duhului Sfânt este îndeosebi Golgota. Aici umblă neîncetat Duhul Sfânt să-i atragă pe oameni. Şi ce metodă minunată are şi aici!
Duhul Sfânt începe a-l trezi pe om, arătându-i păcatele şi punând în faţa lui Jertfa Crucii, iertarea şi mântuirea. Duhul Sfânt stăruie mereu în lecţia aceasta, până ce-l pleacă pe om spre Golgota şi-l depune la picioarele Crucii, zicându-i: - Vezi, păcătosule, de ce dar mare te-a invrednicit Fiul lui Dumnezeu! El a murit pentru tine şi păcatele tale. A murit ca să nu mai fii al tău, ci să fii al lui Iisus Hristos, Care te-a răscumpărat cu un preţ mare (I Corinteni 6, 20).
Duhul Sfânt stăruie mai departe cu lecţia aceasta, adâncind şi azi, şi mâine Jertfa Crucii în inima şi viaţa omului, până ce-l aduce pe om să poată rosti cuvintele Apostolului Pavel: „De acum, nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Iisus Hristos, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine" (Galateni 2, 20). Aceasta este culmea la care se poate ridica un om pământean. Aceasta este lecţia de încheiere a Duhului Sfânt, punctul suprem al mântuirii sufleteşti; iar acest punct îl putem câştiga numai cu ajutorul Duhului Sfânt.
Când ajungi la acest punct, deodată ţi se schimbă întreg felul de a vedea, de a trăi, de a gândi şi de a vorbi.
Un prieten mă mustra, mai zilele trecute - şi încă în public - de ce folosesc numai cuvintele „Domnul" şi „Mântuitorul". Cică expresii ca acestea: „preadulcele meu Mântuitor", „Domnul meu" etc. ar fi expresii „sectare". Îmi spunea prietenul, cu apăs, să folosesc numai cuvântul „Hristos".
- O, dragul meu, - i-am răspuns eu - era o vreme când aşa făceam, cum zici. Peste treizeci de ani am vorbit mereu despre un Hristos Care a venit în lume „să şteargă greşeala lui Adam" şi „să scape lumea de păcatul strămoşesc". Ani de zile am predicat şi eu despre un Hristos Care ne învaţă să facem ceea şi ceea şi să nu facem ceea şi ceea. Dar cu această predică n-am putut aduce aproape pe nimeni la picioarele Crucii. Nu m-am putut aduce nici măcar pe mine.
S-a întâmplat însă, dragul meu, că a trecut un vuiet peste viaţa mea... a suflat un vânt... nici eu nu-mi dau seama bine de unde şi cum a venit. Dar, în clipa aceea, mi s-a deschis graiul şi am strigat: „Domnul meu şi Mântuitorul meu!"...
Până atunci, eu cunoşteam numai un Hristos Care avea de lucru mai mult cu Adam şi cu păcatul strămoşesc, decât cu mine. Acum însă cunosc un Hristos Care are de lucru cu mine, cu păcatele mele, cu slăbiciunile mele, cu îndoielile mele, cu mântuirea mea. Peste treizeci de ani nu I-am zis lui Hristos niciodată Domn şi Mântuitor, pentru că n-aveam de lucru cu El, pentru că nu era Domnul şi Stăpânul vieţii mele.
O, dragul meu prieten, poate tu nu înţelegi acest fel de a grăi; te supără acest fel de a grăi. Domnul să-ţi ajute să poţi zice cândva şi tu: Iisuse, preadulcele meu Mântuitor'...
Duhul Sfânt îl vesteşte şi îl preamăreşte pe tot locul pe scumpul nostru Mântuitor. Aşa să facem şi noi! N-ai aflat încă pe Domnul şi mântuirea?... Lasă-te atras de Duhul Sfânt la picioarele Crucii, ca să-L afli, iar după ce L-ai aflat, preamăreşte-L neîncetat şi îl vesteşte şi altora!
Vorbiţi pe tot locul şi cu toate prilejurile despre Iisus cel Răstignit! Eu mă tem că în ziua Judecăţii voi fi mustrat cu mustrări ca acestea: -Aduţi aminte că atunci şi atunci ţi s-a dat prilej să vorbeşti despre Iisus Hristos, şi n-ai vorbit!... Ţi s-a dat prilej să-i chemi pe oameni la Golgota, şi nu i-ai chemat.
Să-L vestim pe Iisus Mântuitorul şi prin faptele noastre! Sângele Lui să se observe în toate faptele şi vorbele noastre! Să-L vestim pe tot locul şi cu toate prilejurile!
Duhul Sfânt este şi înţelepciune. El ar putea vorbi despre descoperiri noi aduse din cer. El ar putea să ne vorbească despre noi descoperiri ştiinţifice, despre ştiinţă şi filozofie. Dar El Se ocupă numai cu vestirea Mântuitorului şi cu Golgota, pentru că aici sunt adâncimea şi înălţimea cunoştinţei.
Toate cunoştinţele şi învăţăturile noastre cele lumeşti, în lumina veşniciei, nu preţuiesc nimic.
În lumina vieţii de veci şi judecăţii de veci, va avea preţ numai ceea ce am învăţat în şcoala cea mare a Duhului Sfânt. Şi, vai, ochii mi se umplu de lacrimi, când mă gândesc ce de creştini trec în cealaltă lume fără să fi învăţat nimic în această şcoală!
Mai zilele trecute, am văzut un ţăran citind un ziar politic. Se ţinea mândru că citeşte şi el politică mai înaltă, de care citesc şi domnii.
„Bădicule dragă, i-am zis, dă-mi voie să te întreb, ai citit dumneata cândva în Biblie?"
S-a uitat lung şi mirat la mine. Nici n-auzise de aşa ceva.
Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Îndemnaţi neîncetat pe oameni să intre în şcoala cea mare a Duhului Sfânt! Îndemnaţi-i şi ajutaţi-i neîncetat să intre în şcoala aceasta, ca să-L afle pe Iisus cel Răstignit!"

 

Părintele Iosif Trifa
din cartea "Duhul Sfânt"

Să ne rugăm împreună...

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh

Amin.

Iisus Hristos

Marele nostru Dumnezeu şi Îmăratul nostru Biruitor,

Slavă veşnică Ţie...

Pentru că Tu ai părăsit Tronul Slavei Eterne

            pe care o aveai dinainte de Veşnicii

            la Tatăl Tău şi Dumnezeul nostru

            prefăcându-Te un Miel

            şi venind în mijlocul lupilor

            ne-ai răscumpărat cu Sângele Tău Nevinovat

            pe noi cei vinovaţi.

Şi pentru că ai primit să dai, din iubire,

            Slava ta pentru ocara noastră,

            Măreţia Ta pentru înjosirea noastră,

            Nevinovăţia Ta pentru păcătoşenia noastră,

Slobozenia Ta pentru robia noastră

şi Preţul Tău pentru răscumpărarea noastră

-         Tu, Cel Sfânt, pentru noi, cei păcătoşi.

 Şi pentru că, înarmat numai cu răbdarea şi nevinovăţia Ta

            ai mers împotriva vrăjmaşului satana

            plin de cruzime şi de nelegiuire

            şi primind lupta cu el şi cu toate puterile lui

            l-ai zdrobit prin Jertfa Crucii Tale

şi astfel ne-ai izbăvit pe noi,

cei ce zăceam apăsaţi de călcâiul lui

fără nici o nădejde decât a Ta.

Şi pentru că biruind pe ucigaşul nostru

            ne-ai dat nouă izbăvirea

ci, făcându-ne părtaşi la biruinţa Ta,

ne-ai dat şi nouă putere să-l biruim în Numele Tău

ca să fim apoi părtaşi la Învierea Ta,

la Împărăţia Ta, la Slava ta

şi la Cununa Ta Nemuritoare şi strălucită.

Slavă veşnică Ţie,

Împăratul nostru Biruitor şi Marele nostru Dumnezeu,

Iisus Hristos!   

Traian Dorz

din volumul "Lupta cea Bună" 

Cugetări Nemuritoare, Caietul 19

Un cuvânt pentru cei care se îndreaptă către prima spovedanie. Care nu s-au spovedit niciodată încă, şi sunt în căutare de spovedanie.

 "Cum le-am putea deschide apetitul spre această întâlnire cu Hristos? 

Sau, efectiv, cum să-i ajutăm să se aşeze pe această cale?

Ca majoritatea lucrurilor care ţin de viaţa duhovnicească, nu poţi să explici în cuvinte nişte lucruri foarte simple, dar totuşi foarte profunde. Eu le-aş spune aşa: „Sunt convins că dacă s-ar găsi acum în toate supermarket-urile o băutură extraordinară, din care dacă bei cinci mililitri te energizează şi-o să ai mintea limpede şi organismul sănătos, o să fii în formă toată ziua după ce bei, dacă ar exista o astfel de băutură, s-ar înghesui lumea în supermarket-uri să o cumpere şi stocurile s-ar isprăvi rapid. Dacă Hristos ne dă prin Biserică posibilitatea de a primi iertare de păcate, şi nu doar atât, ci şi tămăduire pentru rănile sufletelor noastre, oamenii şi chiar şi tinerii s-au săturat de refrene şi nu pot să înţeleagă că o comoară atât de mare poate fi primită atât de simplu. Se aşteaptă să primească comorile mari într-un mod mult mai complicat. Totuşi, alergând la scaunul spovedaniei, găseşti ceva foarte, foarte frumos. Îţi vine efectiv să zbori…”

După câteva spovedanii simţi că zbori. Adică simţi că sufletul tău e altul. Am ajuns la un duhovnic la care, când intram, vedeam cum oamenii intrau aşa, cu feţele obişnuite, şi ieşeau cu lacrimi în ochi. Am intrat cu soţia mea în chilia lui pe la 4-5 dimineaţa, şi ne-am şi spovedit la părintele respectiv, cu ochii cârpiţi de somn. Când am ieşit noi, a intrat o maică, care toată noaptea a bătut mătănii (îşi pusese un batic în faţa chiliei şi făcea mătănii acolo: bam, bam, se auzea cum lovea cu capul de podea); ea s-a spovedit după noi, iar dimineaţa, când am revenit să mai vorbim cu părintele, se spovediseră deja unii prieteni de-ai noştri înainte. Când a dormit părintele respectiv, în noaptea aia, Dumnezeu ştie! Or, lucrul ăsta m-a marcat, pur şi simplu, pentru că am înţeles că mai există duhovnici care-şi pun sufletele pe pâine. Dacă le-ar face operaţie pe inimă, chirurgul ar vedea acolo numele ucenicilor pe care duhovnicul vrea să-i poarte spre Hristos. O astfel de dragoste mulţi au nevoie să cunoască, şi pot să o cunoască, dacă aleargă la duhovnic…"

DANION VASILE

UNDERGROUND

Rebelii generaţiei NU

Convorbiri realizate de Romeo Petraşciuc

COLIND DE IUBIRE ( creaţie colectivă )

Vine iar Crăciunul cu fiori de stele,
cu miros de gheaţă şi cu gând de pace.
Noi pornim colinda-n munţi şi în vâlcele...
Visători spre ieslea unde noaptea tace.

Se opreşte Cerul să asculte cântul,
Încă fără rimă, împletit în grabă:
Astăzi într-o iesle s-a născut Cuvântul
Lerui ler! răsună pe o floare dalbă.

Îngeri iar coboară!... Se umple văzduhul
De fiorul sfânt al dorului de pace.
De-o iubire-arzândă ne tresaltă duhul...
Inima, o iesle caldă se preface.

Inimi lângă inimi murmurăm colindă
Să-ncălzim grăjduţul aprinzând iubirea.
Luminează steaua ieslea s-o cuprindă...
Pentru noi începe astăzi Mântuirea!

Inima ni-i Cerul, chipul ne e soare,
Pierdută-i privirea-n edenice splendori,
Astăzi Maica Sfantă naşte dallbă Floare,
Unică şi sfântă-n feerice candori.

Nu-s nici mag, nici înger, nici păstor în vale
N-am adus ca daruri smirnă sau tămâie,
Dar Te vreau în suflet pe-a Vieţii Cale,
Nu ’ntr-o iesle rece dorul să-Ţi rămâie.

... Să poți crește-n mine, drag Copil, Iisuse,
Dă-mi aripi de cântec albe ca lumina
Ce din fir de raze sfânt veşmânt ţesuse
Sufletului haina pentru todeauna.

...Şaluri de iubire să-Ţi fie drag colind,
Bucuria noastră ce prin cânt grăieşte
Hai lerui ler pe la ferestre aburind
De iubirea caldă care Te primeşte.

Iată, iată steaua, strălucind în noapte
Îngerii colindă... Vine Salvatorul!...
Pregătiţi-I calde inimi să adaste
Căci de-atâtea veacuri, azi, sfârşeşte dorul!

Se-nalţă pământul să atingă Cerul,
Ce azi se coboară să-l îmbrăţişeze,
Răspândind fioruri, dezlegând misterul
Dragostei ce-n inimi Pruncul vrea s-aşeze.

„Amin!” spune Cerul, tu omule ce spui,
Putea-vei în piept să cuprinzi necuprinsul?
Lărgeşte-al tău suflet, ca în el să îţi pui
Iubirea din iesle sfinţând tot întinsul.

Amin!” spune Maica prin ploaia de lacrimi
Privind înspre ceruri cum pâlpâie zarea...
Tresare Cuvântul, o, lume de patimi
Priveşte spre iesle, acolo e Calea!

Amin!” spun şi magii cu daruri divine
Aduse-n grăjduţul cu ieslea-i de soare...
Doar unul rămase pe căi mai străine
Să-mpartă din daruri acelui ce n-are...

,,Amin!" spun păstorii în cânturi senine,
Şi-un gând e-omenirea, sclipind larg în zare
Suave surâsuri de taine preapline,
Că-n suflet le este, ca-n Cer, Sărbătoare!

Şi-n inima noastră e Cerul cu stele,
Lumina aprinsă din ziua întâie,
Ce blând se răsfrânge din munţi spre vâlcele,
Spre tainice-adâncuri, ca-n ea să rămâie.

A venit Crăciunul cu fiori de stele,
,,Colind de iubire" e-a noastră cântare
Versurile-s ninse, poartă-argint în ele
Hristos azi se naşte!...Veniţi la-nchinare!

Iată autorii: Ana, Cati, Estera, Nuţi, Jeni, Simona, Nicoleta, Mariana, Sorin M. , Cătălin

Iată că am ajuns la final cu acest colind de iubire! Fiţi binecuvântaţi pentru argintul din ele şi pentru iubirea din sufletele voastre! Vă îmbrăţişez cu dor , strâns, strâns, pentru a încălzi Pruncul cu iubirea noastră. ( Mariana )

"Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună!"

"O, fraţii mei şi surorile mele, care staţi în noaptea suferinţei şi a deznădejii, simţiind doar plugul osândei, brăzdându-vă adânc sufletul şi trupul; voi, care sunteţi parcă prăbuşiţi din timp în văi din abis; voi pentru care clipele se scurg încet, asemenea pietrelor de moară, măcinându-vă şi răbdarea şi credinţa, şi fiinţa - către voi strig acum: ridicaţi-vă ochii spre cer! Iată, peste Betleemul durerilor voastre a răsărit o stea şi pe raza ei o lumină nepământească vă aduce Lumina...Nu auziţi, oare din înalt, răzbătând până la voi, prin ziduri mucede, printre gratiile ruginite şi prin uşile zăvorâte cu lacăte grele, glasul de biruinţă al îngerului bine-vestitor? "Bucuraţi-vă!...Vi s-a născut Mântuitor!"

Da, ni S-a născut Acela, Care este Libertatea trupului şi a sufletului, Dezrobitorul şi Izbăvitorul nostru - Iisus Hristos. Nu auziţi acum, împreună cu solul ceresc, s-a unit o mulţime de Oaste cerească în cântare de laudă şi zicând: "Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!" (Luca 2, 13-14)?

Uite, celula s-a umplut de lumină, iar Pruncul Sfânt caută inima ta să Se nască în ea! Nu spune: "Doamne, cum să intri în grajdul trupului meu? Duhneşte de mirosul greu al păcatelor! Am ucis, am furat, am desfrânat, am înşelat...atâtea gunoaie am strâns în mine!..." Nu spune aşa!...

Nu auzi ce spune Pruncul Sfânt?

"O, păcătoşilor iubiţi, o, voi toţi care gemeţi sub povara păcatelor, pentru voi am venit! M-am născut pentru prima dată şi ultima dată în grajdul şi ieslea Betleemului şi le-am făcut Biserică şi Altar. Dar, de atunci, şi până la plinirea vremurilor, ieslea şi grajdul sunt inima voastră, păcătoşilor iubiţi. În ea cobor şi Mă nasc mereu, ca să schimb şi să înnoiesc totul. Nu mai vreau acum aur, smirnă şi tămâie; vreau lacrimile voastre de căinţă, inima voastră zdrobită şi înfrânată! Vreau să încep Împărăţia Mea, de aici, dintre voi şi din inimile voastre! Căci am coborât în locul cel mai umil din lume şi cel mai dispreţuit , ca să pot mântui inima cea mai păcătoasă...Iată, peste întunericul şi umbra morţii, de aici şi din întreaga lume, azi am adus Lumina mântuirii!"

O, fraţi iubiţi şi dragi surori, ne unim şi noi, cei de azi, cu voi. Ieri, unii am purtat lanţurile, pentru că L-am mărturisit pe Hristos! Alţii ne aflam dincoace de ziduri, dar eram încătuşaţi de păcate într-o închisoare mai mare decât a voastră...Şi, iată, acum, împreună cu voi şi cu îngerii de Sus, înălţăm cântarea de bucurie, într-un cor al laudei şi al recunoştinţei pentru Pruncul Sfânt, Care S-a născut şi-in inima noastră, preschimbând-o, dintr-un grajd, într-un Templu al Duhului Sfânt!

Slăvit să fie Domnul!"

Prof. Gheorghe Precupescu

din foaia duhovnicească "Iisus Biruitorul", nr. 12/1996
articol publicat şi în volumul "Cruce şi Înviere"
editura "Oastea Domnului" Sibiu,  2008

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfântului Ignatie Briancianinov

Sfântul Ignatie Briancianinov (1807-1867) este un sfânt al Bisericii Ortodoxe Ruse. S-a născut ca Dimitri Alexandrovich Brianchaninov, într-o familie înstărită, care deţinea mai multe proprietăţi. Studiile le-a făcut la Şcoala Militară din St. Petersburg. Deşi avea succes cu studiile era profund nefericit acolo, dedîndu-se la o viaţă de rugăciune. În 1827 s-a îmbolnăvit grav şi din acest motiv a trebuit să părăsească şcoala. Apoi şi-a urmărit vocaţia monahală şi în 1831 a depus votul monahal şi a fost tuns cu numele de Ignatie. La scurt timp a fost hirotonit preot. S-a ridicat repede la rangul de arhimandrit iar la vârsta de 26 de ani era deja în fruntea mănăstirii Sf. Serghie din St. Petersburg. În 1857 a fost sfinţit Episcop al Caucazului şi Mării Negre, funcţie din care s-a retras după patru ani pentru a se dedica scrierii.

Sf. Ignatie a fost un scriitor prolific, marea majoritate a lucrărilor sale fiind despre trăirea duhovnicească şi rugăciune.

"Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi în Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea omului de către Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit omului. Duhul este slava creştinilor. Unde nu este Duh, acolo nu există Ortodoxie."

( fragment din Cuvântul la Duminica Biruinţei Ortodoxiei )

“Pocăinţa este neapărat trebuincioasă pentru toţi! Fiecare să se folosească de preţioasa vreme dăruită de milostivirea lui Dumnezeu! Fiecare să se cufunde în fericita pocăinţă!"

,,Iubindu-ne aproapele, în Domnul, adică asa cum Hristos ne-a poruncit, dobândim dragostea de Hristos; ori a-L iubi pe Hristos înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu. "

"Să deschidem inima noastră, prăvălind de la intrarea ei greaua piatră a învârtoşării; să ascultăm, să privim, să primim, să ne însuşim învăţătura Domnului nostru."

(din „Predici la Triod şi Penticostar”)

"Sufletul ramâne chip si dupa caderea în pacat! Si sufletul pacatos aruncat în flacarile iadului, chiar în flacarile iadului, ramâne chip al lui Dumnezeu! Asa învata Sfintii Parinti. Cânta Sfânta Biserica în cântarile sale: „Chipul slavei Tale celei negraite sunt, desi port ranele pacatelor”. Mintea noastra e chipul Tatalui; cuvântul nostru (cuvântul nerostit obisnuim a-l numi „gând”) e chipul Fiului; duhul nostru e chipul Sfântului Duh."

(din Aripi duhovnicesti pentru cei osteniti si împovarati, (Experiente ascetice vol 3), Ed. Sofia, Buc. 2001 )

„Noi credem şi învăţăm a crede astfel de la Sfinţii Părinţi, că dacă Însuşi Domnul nu va da cuiva să înţeleagă calea ascultării, acela de la oameni nimica nu va primi, căci, chiar de va avea înaintea sa pe Sfinţii Apostoli, până şi asupra lor va arunca cu pietre"

( din scrierile episcopului Ignatie Briancianinov (în lb. Rusă) Ed. I. Serghiev Posad, 1913 pag. 25.)

"Neapărată, neapărată nevoie avem să ridicam vălul de pe taina morţii şi să zărim viitorul de dincolo de mormânt al omului, pe care ochii trupeşti nu-l văd."

(Cuvânt despre moarte )

"Vederea păcatelor, vederea căderii în care se află tot neamul omenesc, e un dar deosebit al lui Dumnezeu. Cere să capeţi acest dar şi vei pricepe mai uşor cartea Doctorului Ceresc, Evanghelia."

(Experienţe Ascetice, volumul I, Editura Sophia Bucureşti, 2000)

„Sfântul Duh, care a grăit prin prooroci şi apostoli cuvântul lui Dumnezeu, l-a tâlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atât cuvântul lui Dumnezeu, cât şi tâlcuirea lui sunt dar al Sfântului Duh. Numai această tâlcuire o primeşte Sfânta Biserică Ortodoxă! Numai această tâlcuire o primesc adevăraţii ei fii! Cel ce tâlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi întreaga Scriptură, leapădă prin aceasta tâlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi, de către Sfântul Duh. Cel care leapădă tâlcuirea de către Sfântul Duh, leapădă, fără nici o îndoială, însăşi Sfânta Scriptură.”

(Experienţe ascetice, vol. I, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000, p. 115)

” Pentru a gusta la vremea potrivită din roada prea dulce a rugăciunii, trebuie să ne rugăm cu statornicie…trebuie să îndurăm cu statornicie ostenelile şi necazurile de care este însoţită nevoinţa în rugăciune."

(despre rugăciune - în sâmbăta dinaintea Duminicii lui Zaheu vameşul )

"Sufletul care îl poartă pe Domnul este hiritisit de Sfântul Duh. Acesta îi dă bucurie duhovnicească, nestricăcioasă, veşnică.

(Prima predică în Duminica Floriilor, a sasea din Post )

"Plânsul este adevărata lucrare a adevăratului nevoitor al lui Hristos. Plânsul este lucrarea acestuia de când a pornit la nevoinţă şi până la săvârşirea ei. Vederea păcatului nostru şi pocăinţa pe care o naşte aceasta sunt lucrări care nu au sfârşit pe pământ; vederea păcatului nostru stârneşte pocăinţa; prin pocainţă se dobândeşte curăţirea; ochiul minţii, curaţindu-se treptat, începe să vadă în întreaga fire omenească neajunsuri şi vătămari pe care nu le băga nicicum de seama mai înainte."

"Trupul Dumnezeului - Om avea o gratie si o frumusete neobisnuitã, dupã cum a cântat despre El proroceste protopãrintele Lui, Sfântul Proroc David: împodobit esti cu frumusetea mai mult decât fiii oamenilor (Ps. 44, 3). Însã frumusetea trupeascã a Dumnezeului - Om nicidecum nu producea asupra pãrtii feminine acele impresii pe care de obicei le produce asupra ei frumusetea bãrbatilor. Sã fie respins si blestemat un astfel de gând mârsav si hulitor de Dumnezeu, care de altfel este acceptat si pronuntat de eretici. Dimpotrivã, trupul lui Hristos vindecã toate patimile, si sufletesti si trupesti. Insusirea de care era el pãtruns, acea insusire o transmitea (si altora). El (trupul) din belsug rãspândea harul Dumnezeiesc tuturor celor ce priveau la el, tuturor celor ce se atingeau de el, si bãrbatilor si femeilor. Putere iesea de la El, mãrturiseste Evanghelia, si-i vindeca pe toti (Luca 6, 19). Si câti se atingeau de El se vindecau (Marcu 6, 56). Acesta este acel trup Dumnezeiesc despre care însusi Domnul a mãrturisit: Cel ce mãnâncã trupul Meu si bea sângele Meu are viata vesnicã, si Eu il voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6, 54-56)."

,,Vei ajunge la o stare de orbire şi de dezordine morală, dacă vei neglija studierea şi împlinirea poruncilor."

,,Până la sfârşitul vieţii tale, nu înceta niciodată studierea Evangheliei. Nu-ţi închipui că o cunoşti suficient, dacă n-o ştii pe dinafară. Porunca Domnului este “fără de sfârşit” (Ps. 118, 96), chiar dacă se exprimă prin cuvinte puţine: ea este fără de sfârşit ca şi Domnul care a pronunţat-o. împlinirea poruncilor şi urcuşul pe această cale sunt fără sfârşit; creştinii cei mai sporiţi, călăuziţi de harul duhovnicesc la o măsură de desăvârşire, rămân nedesăvârşiţi în comparaţie cu poruncile Evangheliei."

"Păcatele nespovedite sunt repetate cu uşurinţă, ca şi cum ar fi savârşite într-un întuneric de nepătruns. Cu hotarâre să urăşti păcatul! Trădează-l descoperindu-l la spovedanie, şi el va fugi de la tine; dă-l în vileag ca pe un vrăjmaş, şi vei primi de Sus putere să te împotriveşti lui, să îl birui."

“Dacă ţi-ai dobândit ţarina pocăinţei, predă-te plânsului de copil faţă de Dumnezeu. Dacă poţi , să nu ceri nu cere nimic de la Dumnezeu, lasă-te în voia Lui, cu lepadare de sine. "

"Cu adevarata smerenie se acoperă adevarata şi sfânta virtute; aşa îşi acopera frumuseţea, cu basmaua, fecioara înfrânată; aşa se ascunde, prin catapeteasmă, sfânta sfintelor de privirile gloatei. "

(din cartea “Despre înşelare” Editată de Schitul românesc Lacu, Sf. Munte Athos, 1999)

,Pentru cel ce împlineşte poruncile Evangheliei promisiunea implică nu numai faptul că va fi mântuit, ci şi că va intra într-o comuniune intimă cu Dumnezeu şi că va deveni un templu a lui Dumnezeu.

Trebuiesc studiate poruncile Evangheliei până ce ele devin substanţa sufletului nostru

Duhovniceşte Domnul i se arată omului care-i împlineşte poruncile; cu ochii inimii, cu mintea, acesta îl vede în el însuşi pe Domnul, în gândurile şi în sentimentele pătrunse de Duhul Sfânt.

"Smerenia nădăjduieşte în Dumnezeu, nu în sine şi nu în oameni, de aceea purtarea ei e simplă, fără ocolişuri, statornică, măreaţă. Fiii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie."

"Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost imposibil să înţeleagă că înaintea lui stătea Smerenia desăvârşită. (Ioan 19, 10)"

"Hristos S-a arătat oamenilor îmbrăcat cu smerenie, iar acela dintre oameni care se va îmbrăca întru smerenie, se va face asemenea lui Dumnezeu."

,,Creştinismul primeşte în sânurile sale oameni de toată vârsta, de toată starea şi de tot rangul, cu orice înzestrare, cu orice treaptă de învăţătură: îi primeşte şi îi mântuieşte."

Noaptea e stăpână-n vale...

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la Radio Oastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Noaptea e stapana-n vale

Truda zilei s-a sfarsit

Obosit m-abat din cale

Sa te-adorm Iisus iubit

Obosit m-abat din cale

Sa te-adorm Iisus iubit

Candela vesnic ma cheama

Sa-ti arat cat te uibesc

Sa-ti spun dorul fara teama

Sa ma-nchin, sa-ti multumesc

Sa-ti spun dorul fara teama

Sa ma-nchin, sa-ti multumesc

Cat e de placut cu Tine

Inaintea Ta sa-ti cant

Tu esti singurul meu bine

Toate trec pe-acest pamant

Tu esti singurul meu bine

Toate trec pe-acest pamant

Prietenii curand ma lasa

Lumea trece, toate pier

Prietenia-ti credincioasa

Imi da viata, imi da cer

Prietenia-ti credincioasa

Imi da viata, imi da cer

Doamne, eu ma duc acuma

Dar te rog cu dor nespus

Fii cu mine-ntotdeuna

Noapte buna, scump Iisus

Fii cu mine-ntotdeuna

Noapte buna, scump Iisus

Interpret: pr. Marian Mărcuş

Întrebări - tu cum răspunzi? ( XX)

"Avem cu Hristos un legământ… cu Hristos avem acest legământ.
Cu Dumnezeu am pus juruinţa aceasta şi Duhul Sfânt a pecetluit-o… Cum să mai scăpăm noi, dacă vom fi nepăsători faţă de mântuirea aceasta cutremurătoare?
Cum să nu fim noi alungaţi în cel mai fioros infern, când nesocotim şi dispreţuim pe Dumnezeu, întorcându-I spatele, după ce El Şi-a pus semnătura de sânge a Fiului Său pe acest document zguduitor? (Evr 2, 3; 10, 26-31).
Şi cum să mai fim dezvinovăţiţi dacă ne-am călcat legământul cel mai sfânt?"  

"Scump suflet, cutremură-te că ai a face cu Dumnezeu şi întreabă-te cum stai tu faţă de acest cuvânt mare şi faţă de această condiţie cerească!
Eşti tu, oare, într-un duh cu toţi fraţii tăi, cu Lucrarea, cu toată adunarea Domnului în care ai pus cândva legământul sfânt, sau nu mai eşti un duh cu ei?
Mai ţii tu învăţătura şi credinţa dintâi, sau ţi le-ai lepădat, luând altele şi nu mai eşti un duh cu ei?
Cutremură-te, căci Dumnezeul nostru este un foc mistuitor!"
( Traian Dorz - din "Hristos Puterea Apostoliei )

"Noi avem un loc în Biserica Domnului şi în adunarea lui Hristos; locul acesta este sfânt, chiar dacă n-ar fi din frunte, ci ar fi cel mai din urmă. Orice obiect din Casa lui Dumnezeu este sfânt, fiindcă are o misiune sfântă acolo. Şi când a fost aşezat acolo a fost sfinţit pentru această misiune. Cu atât mai mult cele din locul dintâi.
Dar dacă vasul acesta cade şi se sparge, ori se murdăreşte, el nu mai poate fi folosit – şi sfârşeşte prin a fi aruncat afară.
Oare cu un credincios în adunarea lui Dumnezeu nu este tot la fel?
Vine Împăratul să-şi controleze nuntaşii dacă au haina de nuntă sau nu o au... Vine Tatăl ceresc să-Şi cerceteze pe cei din Biserica Sa, dacă au naşterea din nou – sau nu.
Ce va răspunde cel ce nu o are când va fi întrebat: Prietene, cum ai intrat tu aici? Un om murdar într-un loc sfânt?...
Vine Stăpânul să-Şi vadă smochinii din via Sa...
Cum va răspunde cel găsit de ani de zile la rând, fără rod?
Nu ne înspăimântă oare securea înfiptă la rădăcină? (Matei 3, 10).
Vine Vierul să-Şi cerceteze mlădiţele dacă sunt în viţă ori nu, dacă sunt roditoare ori nu, dacă sunt verzi sau nu.
Nu ne înspăimântă oare focul care este deja aprins? (Ioan 15, 6). "
( Traian Dorz, din volumul "Şi acum să facem!", capitolul 1)

 

"Nu este obicei păgânesc a se împodobi creştinii, — atât bărbaţii cât şi femeile — afară de cuviinţă cu haine strălucite şi scumpe, cu luxoase încălţăminte, cu aurării, cu argintării şi cu giuvaere?
Nu este obicei păgânesc să clevetească creştinii, să jure strâmb şi să se pârască unul pe altul?
Nu este obicei păgânesc a juca creştinii cărţi, cube, dame şi alte jocuri de acest fel si a bârfi, a glumi şi a râde?
Nu este păgânesc obicei şi a se unge creştinii cu mirosuri si a tine la ei
parfumuri si mirosuri ca să miroasă?
Nu este obicei păgânesc, a se desfăta şi a se îmbuiba creştinii, cu atâtea feluri de mâncări prea gustoase?
Şi ca să zic în scurt, nu sunt mai toate obiceiurile creştinilor de acum întocmai cu obiceiurile necredincioşilor si ale păgânilor?
Nu joacă şi cântă si vorbesc măscări creştinii ca şi necredincioşii?
Nu aleargă la vrăjitori şi la vrăjitoare ca să le ghicească, şi fac flecarii şi poveşti ca si păgânii?
Nu se vrăjesc creştinii de către cei de altă credinţă, si poartă baiere spre păzirea lor, şi nădăjduiesc în acestea întocmai ca necredincioşii păgâni?"
( Nicosim Aghioritul - Hristoita ( Bunul moral al creştinilor) 

"Dar ce castig ai avea de ti s-ar infaptui toate dorintele, iar tu ai mania pe Dumnezeu in toata vremea?
Ce dobandesti de ti s-ar implini toate dorintele tale, iar tu insuti ai ramane cu totul instrainat de harul lui Dumnezeu? "
( Sf. Dimitrie al Rostovului )

"Diavolul uraste glasul sfatuirii. Nu numai sfatul il uraste dar nici insusi glasul sfatuirii nu-l poate suferi. Chiar inainte de a incepe a face ceva din lucrul intrebat, chiar inainte de a vedea vrajmasul de pazesti sau nu ceea ce ai auzit, uraste insasi intrebarea ce o faci pentru folosul tau. De ce oare nu sufera nici sunetul intrebarii?"
(Avva Dorotei)

"Dar dacă astăzi avem televizor, oare, mai merită să citim cărţi?
Dacă admiraţia noastră ne este confiscată de prezentatori de modă, manelişti, fotbalişti şi alţii asemenea, oare ce loc mai au în inima nostră cei care au ctitorit şi a dăruit lumii adevărata frumuseţe atistică şi duhovnicească?
Triste întrebări, decisive răspunsuri!!!"
(Vasilică Nica)

"Daca ai sta in prezenta lui Dumnezeu si te-ar intreba: " De ce sa iti dau voie sa intri in cer?"ce i-ai raspunde?"

  

"Nu poti spune Il iubesc pe Dumnezeu, daca nu faci nimic sa-ti demonstrezi iubirea. Iubirea, biblic vorbind, nu este o stare, ci o actiune. Cand stii ca exista un pacat de care trebuie sa te eliberezi si stii ca acel pacat Il raneste pe Dumnezeul pe care tu il iubesti, ce faci? Ce iubesti tu de fapt? Pe cine iubesti? Pacatul sau pe Dumnezeu?"

O luptă este viaţa. Lupţi pentru viaţa trupului tău, pe care îl hrăneşti, îl îngrijeşti, îl tratezi; dar pentru viaţa sufletului tău lupţi? Cum?...

Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Şi cuvântul înnoieşte şi se înnoieşte în om.

        

22. “Ce este păcatul? Vă spun din amărăciunea experienţei mele: este nimic, este moarte. Are o aparenţă de frumuseţe de viaţă, de plăcere, de adâncime, de înţelepciune: minciună! Se poate evita calea asta a păcatului, ca fiul risipitor, dar se poate evita numai prin rugăciune. Rugăciunea este cuvânt; cuvântul este energia prin care Dumnezeu a făcut lucrurile, cerurile şi pământul. Cuvântul este taină mare şi Părintele nostru Sofronie spunea că are rădăcini metafizice. În sens adânc cuvântul nu este doar informaţie, ci comuniune. Cum putem să repetăm aceeaşi liturghie (unii preoţi zilnic) şi să nu ne plictisim, cum ne acuză unii că este ca şi cum am vedea aceeaşi piesă de teatru în fiecare zi? Fiindcă Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Şi cuvântul înnoieşte şi se înnoieşte în om. Este cuvânt viu fiindcă este energie dumnezeiască. Chiar la nivelul omului există energia comuniunii. De exemplu, cum am mai amintit, în lucrul cel mai obişnuit al lumii noastre când doi îndrăgostiţi îşi spun: <> ar putea unul să răspundă: << Ştiu, că mi-ai mai spus-o de 20 de ori deja>>. Aceasta nu este informaţie, este comuniune. Le place să audă cuvântul ăsta. Se înnoiesc prin el în prietenia, în apropierea lor.

        Cuvântul însă creşte mult mai mult în rugăciune, când ne adresăm Domnului cu <>. Biserica este cultură fără egal, în istorie şi ne-a dat cuvinte de comuniune cu Însuşi Cel fără de început Care, smerit, se pogoară la mintea noastră, ca să înalţe mintea noastră la mintea Lui cea fără de început.

          Rugăciunea este cuvântul de comuniune la care trebuie să fim cu mare atenţie. << Să luăm aminte – cum se spune la Liturghie – Înţelepciune !>>. Este cuvânt pe care nu trebuie să-l pierdem. Când suntem în Biserică la slujbe, sau când citim rugăciunile de dimineaţă, de seară ori înainte sau după Împărtăşanie, trebuie să fim atenţi să nu devină o formalitate. Căci fiecare cuvânt e un mărgăritar de mult preţ, cum pământul şi cerul nu au“ (Ibidem, pp. 76-77).

23. “Tot ce este în Biserică, precum şi cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul lui Hristos ne cheamă din această lume la veşnicia lui Dumnezeu. Mult se sminteşte omul în Apus, mai ales în Apus, cred, fiindcă nu-şi dă seama. Încearcă să facă în Biserică un om mai bun, încearcă să facă o societate mai dreaptă, dar se uită prea mult că, în definitiv Biserica n-are esenţial în vedere decât ceea ce urmează de la moarte încolo. Fiindcă moartea nu există şi omul nu poate muri. 

         Primirea Duhului Sfânt, rugăciunea şi tot ce ne-a dat Biserica şi experienţa Bisericii, experienţa celor ce au trăit, a Părinţilor noştri, este comoara tăcerii, a sărăciei în lumea asta, comoara muririi aş zice, lumii ăsteia, puţin câte puţin. Nu numai că murim puţin câte puţin prin bătrâneţe şi epuizare, dar învăţăm să ne omorâm lumii ăsteia. Nu este vorba de moarte în sine, ci de câştigarea vieţii celeilalte. Numai în viaţa aceasta putem câştiga viaţa cealaltă. De aceea Biserica condamnă sinuciderea. Totuşi, viaţa aceasta, mai ales de la căderea lui Adam, are şi un rol ambiguu în sensul că ne face şi un obstacol, ne pune un zid de netrecut între noi şi viaţa veşnică. De aceea asceza Bisericii (şi aici aş vrea să răspund şi la cealaltă întrebare care se referă la asceză, adică dacă ea ne ajută la cunoaşterea lui Dumnezeu) este a ne dezvăţa puţin câte puţin de lumea asta, în măsura în care, dezvăţându-ne de ea, o învăţăm pe cealaltă. Depărtându-ne de lumea aceasta intrăm în trăiri tainice, trăiri ale inimii, care sunt ale lumii celeilalte. Acestea nu sunt momente psihologice; le trăim în inimă, le trăim ca înduioşare, ca smerenie, ca tot felul de sentimente pe care le putem confunda cu psihologia, dar ele sunt de fapt trăiri duhovniceşti, care ne introduc în viaţa Sfintei Treimi. În zilele noastre tulburate este foarte greu să te lepezi de lumea în care trăieşti, pentru că toată cultura tăcerii, a isihiei, în care încercăm să auzim cuvântul lui Dumnezeu în taina sufletelor noastre, este cuvânt fără cuvinte, fără glas; Duhul glăsuieşte fără glas în inima omului. Nu mai putem auzi însă din caza zăpăcelii vieţii noastre, căci totul trebuie să se facă în grabă, toate trebuie să se termine înainte ca să înceapă ş.a.m.d. Şi totuşi Părintele Sofronie spune că nu există condiţii şi nu pot exista condiţii în care cuvântul lui Dumnezeu să nu fie valabil şi , aş zice, în stare să mântuiască. Nu există şi nu pot exista condiţii care să împiedice mântuirea, trăirea cuvântului lui Dumnezeu. Şi aici aş vrea să spun două lucruri. Dacă putem să rânduim în aşa fel viaţa noastră încât să dăm mai mult timp pentru rugăciune, mai mult efort, sigur că da. Dar nu ştiu cum să o spun, fiindcă fiecare aveţi viaţa diferită pe care nu o cunosc. Nu o cunosc fiindcă noi, în Apus, trăim mai rău decât aici. Apusul va năvăli şi aici şi tare mă tem că o să vedeţi şi aici cum este acolo.

         Apusul nu mai simte nimic. Timpul trece şi tinerii se întreabă: << Unde merge timpul ăsta? De ce merge aşa de repede?>> Şi mă gândesc că acestea sunt zilele despre care Hristos spunea că vor fi scurtate. În greceşte, acest cuvânt, scurtate s-ar traduce de fapt cu piticit. Zilele s-au făcut pitic, dar dacă se poate dărui mai mult efort, ne putem lepăda de câteva elemente ale vieţii noastre, amintindu-ne de cuvântul înmormântării care spune că toate sunt deşertăciune, care nu rămân după moarte. Or, dacă ne întrebăm: << Ce rămâne după moarte?>>, răspundem: << Eu şi ceea ce sunt>>. Dacă şi eu am devenit dragoste, tot restul sunt pregătiri care rămân în lumea aceasta. Dar în măsura în care nu putem să dăm destul timp rugăciunii, destul efort, există alte posibilităţi. Iată una din ele:

         Crucea este blestemul cel mare, este pedeapsa cea mai grozavă, cea mai înjositoare, destinată celor mai răi nelegiuţi. Or, Dumnezeu, în mila Lui, a luat asupra Lui acest blestem şi din ea a făcut cinstea ce mai mare, căci crucea este semnul Fiului Omului; este semn de binecuvântare; armă de nebiruit împotriva diavolului. De ce de nebiruit? Pentru că-i arma diavolului. Diavolul zice: << Dacă nu faci cum zic eu, te voi chinui şi te voi omorî>>. Chinul şi moartea sunt crucea, pe care Dumnezeu le-a preschimbat în arma noastră de mântuire. De aceea ea este armă de nebiruit, pentru că aceasta era arma cea dintâi a celui rău. Dar Dumnezeu a sfinţit-o şi i-a dat putere asupra celui rău. Ştiţi cu toţii, sunt sigur, câtă putere are semnul crucii când îl faceţi asupra gândurilor rele şi asupra ispitelor. Câteodată, nu mai este nevoie să rosteşti altceva. Aşa este şi viaţa noastră. Crucea, suferinţa şi durerea pot fi mântuirea” (Ibidem, pp. 79-81)

(sursa)

Să căutăm ca Domnul să facă în sufletele noastre ceea ce este cu neputinţă omului

Partea a I-a

Ortodoxia este singura realitate a omului

Partea a II-a

“Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele"

Partea a III-a

Duhul Ortodoxiei nu este afişare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie

Partea a IV-a 
Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui şi noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.
Partea a V -a 

Partea a VI -a 

 Părintele Rafail Noica

Cuvinte de învăţătură

Sfânta Filofteia, fecioara ce pe Domnul l-a câştigat de mire

"S-a născut pe la 1206 în cetatea Târnovo, din sudul Dunării. Părinţii ei erau creştini şi se ocupau cu agricultura. Mama fecioarei era de neam valah, fiind o fire evlavioasă şi temătoare de Dumnezeu, mergând adesea la slujbele bisericeşti, ascultând cu luare aminte cuvintele Scripturii şi străduindu-se să fie o împlinitoare a lor. Astfel, copila Filofteia a primit o aleasă educaţie religioasă, fiind nelipsită de lângă mama ei la slujbele bisericeşti şi la celelalte fapte creştine, cu precădere cultivându-şi virtutea milosteniei.

Tatăl fecioarei se îndeletnicea cu plugăria şi avea şi el credinţa creştină, dar această credinţă era nelucrătoare. Grijile acestei lumi, precum şi deşertăciunile vieţii i-au înţelenit sufletul, aşa că binefacerile şi milosteniile făcute de Filofteia le socotea o pagubă, adeseori certând-o şi chiar bătând-o.

Când copila a ajuns la vârsta fecioriei, mama ei s-a mutat la Domnul, astfel că Filofteia a rămas în grija tatălui. Acesta s-a recăsătorit cu o femeie străină de credinţa creştină. Datorită acestui fapt, ea a ajuns să o urască de moarte pe nevinovata fecioară, pornindu-se împotriva ei cu mânie şi răutate, cu chinuiri şi cu bătăi, căutând, asemenea Irodiadei, vreme potrivită pentru a o învrăjbi şi mai mult cu tatăl ei.

Între multele îndatoriri pe care mama vitregă le dăduse fecioarei, se afla şi aceea de a duce tatălui său hrană la câmp. Pe drumul spre ţarina unde lucra tatăl ei, adeseori îi ieşeau înainte oameni săraci, care o ştiau milostivă, şi pe care o rugau să-i miluiască şi pe dânşii. Copila, văzându-i în ce stare se aflau, se înduioşa, şi neavând cu ce să-i miluiască, le dădea din mâncarea tatălui său. Întâmplându-se acest lucru de mai multe ori, tatăl copilei rămânea fără hrană îndestulată. Întrebându-şi soţia ce se întâmplă cu bucatele, aceasta i-a răspuns că ea îi dă cele trebuincioase, dar că poate Filofteia împarte mâncarea la săraci, după cum îi ştia obiceiul.

Auzind aceasta, tatăl copilei şi-a pus în gând să o urmărească. Aşa a putut vedea cum Filofteia împărţea săracilor din mâncarea pe care trebuia să o ducă tatălui. Dar, în loc să se bucure de buna deprindere a fetei, s-a pornit cu mânie asupra ei, şi scoţând de la brâu barda pe care o avea asupra sa, a aruncat-o asupra ei, rănind-o grav la picior. Prin rană, sângele a început să curgă şiroaie, astfel că datorită pierderii de sânge, copila, în vârstă de numai 12 ani, şi-a dat viaţa în mâinile Domnului.

Înspăimântându-se de fapta pe care o făcuse, nevrednicul tată, care se făcuse ucigaşul propriei fiice, s-a gândit să o ridice pentru a o înmormânta. dar Dumnezeu, care nu lasă nerăsplătite nevoinţele robilor săi, a îngreuiat trupul tinerei fecioare aşa de mult, încât nimeni nu a putut să o ridice. Nedumerit, tatăl a alergat în cetate, la episcop, unde a povestit toată întâmplarea, şi cum trupul fecioarei se află îngreuiat pe pământ, slăvit de Dumnezeu cu cerească lumină. Venind episcopul cu mai marii cetăţii, cu clerici şi cu mulţime de credincioşi, la locul unde se afla trupul fecioarei, au înălţat rugăciuni către Dumnezeu şi au vrut să ridice trupul fecioarei, pentru a fi aşezat cu cinste în catedrala cetăţii. Nu au putut însă să mişte trupul fecioarei, drept pentru care s-au minunat şi mai tare de această aleasă a lui Dumnezeu.

În cele din urmă au înţeles că nu este voia Sfintei ca să fie dusă în cetate, şi astfel au început să spună numele diferitelor cetăţi, biserici şi mânăstiri din dreapta şi stânga Dunării. Când au rostit numele bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeş, trupul sfintei s-a arătat imediat mai uşor şi decât era în mod firesc. Fiind înştiinţat voievodul Radu Negru despre voia Sfintei, acesta a venit în grabă, cu evlavie, la Dunăre, înconjurat fiind de vlădici, clerici şi mult popor, unde au întâmpinat sfintele moaşte ale fecioarei, după care le-au aşezat în acea biserică din Curtea de Argeş.

În anul 1517, domnitorul Neagoe Basarab ctitoreşte mânăstirea Curtea de Argeş, unde se mută şi moaştele Sfintei, rămânând acolo până astăzi, ca loc de pelerinaj şi de închinare. Astfel, sfintele moaşte ale Sfintei Muceniţe Filofteia-Fecioara au devenit pentru ţara noastră o binecuvântare a lui Dumnezeu, iar pentru poporul român, izvor nesecat de binefaceri, de 8 veacuri ea ocrotind Curtea de Argeş şi pe credincioşii ortodocşi."

† Gherasim, episcopul Râmnicului şi Argeşului, 

Sfânta Muceniţă Filofteia „de la Argeş”, 

din vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.281.

Acatistul Sfintei Filofteia

Minunate sunt căile Domnului!

O frumoasă poveste primită pe mail:

"Un tânăr preot şi soţia lui, trimişi la prima lor parohie, ajung acolo într-o zi de octombrie  şi constată că biserica are nevoie de o mai bună rânduială... Plini de entuziasm, îşi propun să o restaureze până in Ajunul Crăciunului, când vor să slujească prima Sfântă Liturghie...

Muncesc din greu, repară pereţii, tâmplăria, refac icoanele, curăţă şi.... termină totul pe 18 decembrie! 

Pe 19 însă începe o vijelie cumplită, care desprinde o bucată din acoperiş iar apa scursa le distruge o porţiune mare dintr-un perete lateral.... Întristat că trebuie să amâne slujba , preotul pleacă spre casa, dar pe drum se opreste la o licitaţie în scopuri caritabile şi acolo îi atrage atenţia o faţă de masa brodată, de o mare fineţe, care avea în mijloc o cruce; îşi dă seama că are exact dimensiunea porţunii de perete avariat, o cumpără si se întoarce la biserică. Între timp începuse să ningă, iar în staţie zăreşte o doamnă învârstă care tocmai pierduse autobuzul. O invită să-l aştepte pe urmatorul în biserică, iar el începe să fixeze faţa de masă pe peretele avariat. Doamna aşteaptă absentă într-un colţ; deodată îşi ridică ochii şi, şocată, îl întreabă pe preot de unde are faţa de masă cu iniţialele ei(EBG)... Îi povesteşte apoi că ea o brodase în Austria în urmă cu 35 de ani, în timpul războiului. La venirea naziştilor e nevoită să plece în grabă şi-şi lasă în urmă soţul, care este arestat şi trimisîin lagăr... e ultima dată când îl mai vede.. Impresionat, preotul vrea să-i returneze faţa de masă, dar ea îi spune că e mai bine să rămână în biserică...Tot ceea ce poate să facă este să o conducă pe doamna întristată acasă...

Slujba de sfinţire a bisericii reuşeşte de minune, iar la sfârşit preotul îşi conduce spre ieşire noii enoriaşi; când revine observă pe un scaun un domn în vârstă cu ochii pironiţi pe faţa de masă.... Bărbatul îi povesteşte îndurererat că faţa de masă fusese brodată de soţia lui, care dispăruse pe timpul ocupaţiei naziste şi pe care o credea moartă... Preotul îl roagă să-l însoţească într-o scurtă plimbare cu maşina şi îl duce la domiciliul bătrânei doamne, unde asistă la cea mai impresionantă revedere de Crăciun.... (întamplare adevărată povestită de un preot pentru a ilustra "minunatele căi ale Domnului")