Centenar și chemare la ctitorie - fii parte din istorie

 

În paginile îngălbenite de timp ale ziarelor interbelice găsim relatată cu emoție și solemnitate sfințirea bisericii din gara Simeria, un eveniment care a adunat atunci mii de suflete venite din toate colțurile Ardealului. Era 3 Noemvrie 1935, ziua când visul unei comunități întregi devenea realitate prin târnosirea unei biserici ridicate cu mari jertfe.

 

Piatra fundamentală fusese sfinţită încă din 26 octombrie 1926 de către însuşi mitropolitul Nicolae Bălan, în prezenţa reprezentantului Casei Muncii - Dr. Misak, şi a altor oficialităţi. Zidirea a mers anevoios: până la 5 martie 1930, biserica fusese ridicată până sub acoperiş, dar lipsa fondurilor a dus la oprirea lucrărilor, iar şantierul a ajuns într-o stare de ruină care stârnea ironia trecătorilor. În pofida apelurilor repetate ale părintelui Adam Lula către autorităţi, ajutorul a întârziat să vină. Mai mult, în 1934 i s-a suprimat şi remuneraţia de catehet.

Ziua Satului Românesc - ”Nu vă vindeți moşiile, de dragul de a veni la oraș!”

foto: Sergiu Vințan - jurnalist și fotograf

- instituită prin Legea nr. 44/2020 - 

sărbătorită în fiecare an, în ultima duminică a lunii septembrie.

Astăzi, când cinstim satul românesc și pe oamenii care i-au dat viață de-a lungul veacurilor, ne întoarcem cu gândul la înțelepciunea celor ce au știut să vadă primejdiile vremurilor lor și să ne lase cuvinte de îndreptar.

Satul nu este doar un loc geografic, este leagănul credinței, al tradițiilor, al limbii și al statorniciei neamului nostru. De aici s-a hrănit sufletul românesc, de aici au plecat râurile de oameni ce au ridicat biserici, școli și orașe. Pământul și moșia n-au fost niciodată simple bunuri, ci temelia libertății și a demnității.

Astăzi, la fel ca și acum aproape un veac, suntem chemați să nu uităm că adevărata bogăție nu stă în „fumurile” vremelnice, ci în rodul muncii cinstite, în curtea plină, în ogorul roditor și în bucuria de a ști că ești stăpân pe ce ai moștenit de la părinți și lași mai departe copiilor.

Ziua Satului Românesc nu este doar o sărbătoare calendaristică, este și o chemare la a redescoperi frumusețea și puterea acestei lumi de obârșie. Să prețuim satul, să-l păstrăm viu și să nu ne înstrăinăm de el – căci, așa cum spunea odinioară părintele Iosif Trifa, „al cui e pământul, acela e stăpânul țării.”

Redau mai jos în integralitate articolul Părintelui Iosif Trifa  scris în foaia ”Lumina Satelor”, anul 1927, nr. 30 :

Două condeie hunedorene la Festivalul Condeierilor Plugari – Ediția a XIX-a

Astăzi, 27 septembrie, 2025, la Muzeul Satului Bănățean, în cadrul celei de-a XIX-a ediții a Festivalului Condeierilor Plugari, două scriitoare și poete hunedorene, membre ale ASOCA, au adus cu ele lumina cuvântului și demnitatea tradiției: Ana Tricu și Aurica Tomuș.

Cea mai frumoasă singurătate, împărtășită la Orăștie

 26 septembrie 2025, ora 17:00

Am avut bucuria de a participa, la Biblioteca „Sebastian Bornemisa” din Orăștie, la o întâlnire de suflet dedicată poeziei autentice și emoției care se naște din cuvânt.
 
Evenimentul a prilejuit lansarea volumului de poezie „CEA MAI FRUMOASĂ SINGURĂTATE ESTE A MEA”, semnat de poeta Nuța Crăciun și apărut recent la Editura Vinea, București.
 

Am ascultat lecturi din volum, am dialogat cu autoarea și am pătruns în universul ei liric, unde singurătatea se transformă într-o formă de frumusețe interioară.

Mântuitorul ca ziarist sau misiunea presei creştine

Scris acum un veac ( 7, iulie 1925 ), acest text de mai jos rămâne un far aprins peste apele tulburi ale presei de azi. Dacă în mâinile noastre stă condeiul, în inima noastră stă alegerea: să fim cronicari ai lumii care putrezește sau făuritori ai lumii care se ridică. Este o chemare vie, care trece prin decenii, cerându-ne să scriem nu cu cerneală diluată, ci cu lumina adevărului. Și totuși, după o sută de ani, ne zbatem în aceleași slăbiciuni - iar singurul leac este curajul de a nu vinde niciodată adevărul pe mărunțișul senzaționalului. Citiți-l cu mintea deschisă și cu atenția trează: e posibil ca aceste rânduri vechi să vă zguduie mai tare decât multe articole de azi.

 Sorin Micuțiu / 11.08.2025

 «Ciudat!»… vor exclama mulţi citind acest titlu. «Pe vremea lui Hristos nu existau gazete şi după câte ştim el nu s’a îndeletnicit cu scrisul fără numai o singură dată şi atunci pe nisip».

Nici noi nu avem altă părere. Poate, aceasta este una din puţinele chestiuni în care suntem de acord fără rezervă cu criticii şi tăgăduitorii de meserie, gata oricând să facă obiecţii şi să producă desminţiri.

 

Şi totuşi Mântuitorul ca ziarist este o imagine plastică, sugestivă şi de o vitală actualitate.

 

Care contimporan, deprins să interpreteze multiplele şi tumultuoasele privelişti ale vieţii prin criteriile lăuntrice ale conştiinţei morale, nu a ajuns la tragica încheiere, că în lume există păcatul şi ceeace e mai înspăimântător, că acest păcat creşte aproape în progresie geometrică anulând în fiinţa omului simţul misterului adecă percepţiunea realităţilor nevăzute.

Notă de călătorie: Brambureală prin Călimănești-Căciulata

Vineri, în zori, cu Cristina Adina, Mircea Gherghel și Gianina Giany la bord, am pornit spre Călimănești-Căciulata, cu entuziasm în portbagaj și cafeaua în vene. Prima oprire: Brambura Park, unde casa răsturnată ne-a dat peste cap nu doar orientarea, ci și viitorul traseu. Am râs, am pozat, am bramburit.

https://www.facebook.com/share/p/1BVQUjboaN/

Foamea ne-a tras pe dreapta în Poiana Bradului - un popas cu gust de pădure și aer curat. După ce am echilibrat greutatea în mașină (nu spunem cum, dar a fost eficient), am pornit la vale pe șoseaua ce ținea de urât Oltului, care ne-a răsplătit cu peisaje de poveste.

https://www.facebook.com/share/p/1BogCEC6KR/

Cazarea? O comedie de situație. Am cerut două camere, fiecare cu soția lui, dar gazda ne-a privit ca pe un cuplu modern ( nu a auzit toată cererea noastră, doar partea cu: suntem căsătoriți) și ne-a oferit o singură cameră. De la a doua încercare de cazare am fugit cât am putut de naftalină și antichități parfumate, până am găsit pensiunea lui Bogdan - o oază de normalitate în buricul târgului. Două nopți de tihnă și apă termală la Aqua Park Cozia, unde am dormit buștean și am visat cu aburi.

A urmat un traseu bogat:

25 de ani de la trecerea în veșnicie a scriitorului Ioan Alexandru

Astăzi, 16 septembrie 2025, se împlinesc 25 de ani de la plecarea dintre noi a poetului, eseistului și publicistului Ioan Alexandru (1941–2000), o conștiință creștină și culturală a neamului românesc.

Om al credinței, al cuvântului și al demnității, Ioan Alexandru a fost o voce distinctă în literatura română postbelică, un spirit care a îmbinat profunzimea teologică cu sensibilitatea poetică. Într-o epocă marcată de frământări și compromisuri, el a ales calea verticalității, a mărturisirii și a iubirii de neam și de Dumnezeu.

Prin scrisul său, Ioan Alexandru a cultivat o poezie a luminii, a speranței și a înălțării. Psalmii săi, plini de vibrație spirituală, au devenit repere ale unei literaturi care nu se teme să vorbească despre sacru, despre jertfă și despre renaștere. A fost un promotor al valorilor creștine în spațiul public, un om care a înțeles că poezia poate fi rugăciune, iar cuvântul - altar.

Credință, curaj și conștiință

Pe 15 septembrie 2025, în inima puterii politice mondiale, Biroul Oval al Casei Albe, s-a auzit o smerită dar hotărâtă pledoarie pentru adevăr, dreptate și iubire. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, însoțit de Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Elpidophoros, s-a întâlnit cu președintele Statelor Unite, Donald Trump.

Ai numărat vreodată clipele? Când? De ce?

O, de câte ori am făcut lucrul acesta, trăgând aer adânc în piept până simţeam că o să-mi explodeze plămânii, sau închizând ochii pentru a mă desprinde de tot ceea ce ţinea de lume!

Recent, am trecut printr-o astfel de stare, eram atât de liniştit, timpul parcă stătea în loc. Liniştea aceasta se pare că îmi era zugrăvită şi pe chip, deoarece cineva m-a şi întrebat la un moment dat: ”Ce-i cu tine, eşti atât de zâmbitor!?" Nu i-am răspuns atunci, îi răspund acum: “Zâmbeam, pentru că număram clipele fericite petrecute cu El!” ...nu acelaş lucru l-am citit şi eu pe chipurile unora de lângă mine...pentru ei, clipele erau grele. Oare de ce ne sunt clipele grele, dacă nu de nepăsare?

Drumeț între oglinzi: Dumitru Tâlvescu și călătoria sa literară

Cu o carieră începută în lumea cifrelor, dar o viață dedicată literaturii, Dumitru Tâlvescu este unul dintre scriitorii hunedoreni care și-au găsit vocea matură odată cu trecerea anilor. Deși pasiunea pentru scris l-a însoțit încă din adolescență, debutul editorial a venit mai târziu, după o îndelungată activitate în domeniul bancar. Din acel moment, însă, literatura a devenit centrul universului său, iar de atunci proza și poezia sa și-au găsit locul în volume apreciate atât în țară, cât și peste hotare.
            Membru al Uniunii Scriitorilor din România și președinte al Asociației Oamenilor de Cultură și Artă a Județului Hunedoara (ASOCA), Dumitru Tâlvescu continuă să promoveze literatura și să susțină comunitatea artistică locală. Cu o viziune sinceră asupra scrisului și o admirație profundă pentru marii autori ai literaturii clasice, el reușește să creeze opere care îmbină sensibilitatea poetică cu forța epică.
            În acest interviu, ne vorbește despre parcursul său literar, despre influențele care i-au modelat stilul, despre întâlnirile esențiale din viața sa și despre rolul literaturii într-o lume în continuă schimbare.
 
            S.M. Ați avut o carieră îndelungată în domeniul bancar. Cum a fost trecerea de la acest univers riguros la cel al creației literare? A fost vreun moment în care ați simțit că una dintre aceste direcții îl eclipsează pe cealaltă?
 
            D.T. Dedicația pentru specificul muncii în domeniul bancar a trebuit, vrând-nevrând să eclipseze pasiunea mea pentru literatură. Parafrazez, întâi munca și apoi plăcerea. În schimb, am avut timp suficient să citesc, să mă bucur de întâlniri cu prieteni scriitori și să-mi fac fișe cu maxime sau citate care m-au marcat în timpul lecturilor.

Notă de lectură: poezia ”POVESTEA UNUI MĂR”, de Marioara Ardelean

 

A răsărit într-o grădină
Un măr c-o firavă tulpină;
Privind în jurul lui cu teamă,
Văzu alți meri cu el de-o seamă.
 
Aveau tulpinile vânjoase
Coroane mari şi sănătoase;
Foșnindu-și frunzele crestate,
Râdeau de el pe înfundate:
 
„-Cât e de pricăjit, sărmanul,
N-o să reziste pân` la anul!
La fel ca orice buruiană,
Ocupă locul de pomană.”
 
Plăpândul pom se necăjește,
Suspină, dar nu-i dojenește.
Cu o voință uimitoare,
Și-ntinde crengile spre soare.
 
Îl roagă-n șoaptă să-l ajute
Să crească sănătos și iute,
S-arate tuturor că poate
Să facă fructe minunate.
 
Măritul astru îl privește,
Îi place felul cum gândește,
Îi dă căldură și lumină,
Îl face mândru în grădină.
 
De-acuma-i mare şi-n putere,
E mulțumit că face mere,
Iar frații lui, care-l jigniră,
Mișcându-și frunzele-l admiră.

Flăcările au ars biserica, dar dragostea nu cade niciodată

 

Incendiul care a mistuit în după-amiaza aceasta, 5 septembrie 2025, biserica din Botuș, Fundu Moldovei, ne arată încă o dată cât de fragil este tot ceea ce e zidit cu mâinile, dar și cât de puternic este ceea ce e zidit cu sufletul.

 

Biserica nu înseamnă doar pereți, turle sau icoane. Biserica este locul unde fiecare inimă se liniștește, unde lacrimile se transformă în rugăciune și unde nădejdea se reaprinde. Este locul unde se întâlnesc cerul și pământul, unde oamenii ar trebui să devină mai buni pentru că se adună împreună.

 

Ne putem imagina durerea unui preot care și-a văzut lăcașul mistuit de flăcări. Pentru el, acea biserică era ca o parte din suflet - locul unde a botezat prunci, unde a cununat oameni, unde a înmormântat cu lacrimi și nădejde, unde a ridicat rugăciuni pentru fiecare suflet din comunitate.

Când viața se clatină într-o clipă…

 

Duminică 31 august, noaptea, estul Afganistanului a fost zguduit de un cutremur devastator, cu magnitudinea de 6,0 grade. Bilanțul este cutremurător: peste 1.400 de morți și peste 3.100 de răniți. Sate întregi au fost puse la pământ în provinciile Nangarhar, Kunar și Laghman. Casele, amintirile și speranțele oamenilor s-au transformat în ruine.

            „Nu s-au oprit căutările”, spun autoritățile. Salvatorii și localnicii sapă cu mâinile goale printre dărâmături, sperând să mai găsească suflete vii. În spitalele din Jalalabad, sute de pacienți se luptă pentru viață, cu răni la cap, spate, abdomen și picioare. ONU avertizează că sute de mii de persoane ar putea fi afectate, într-o țară unde oricum 85% din populație trăiește cu mai puțin de un dolar pe zi.

            Imaginile sunt greu de privit. Oameni rămași fără nimic. Părinți care își caută copiii. Comunități întregi puse la pământ.

            Și atunci, aici, departe de tragedie, apare întrebarea: noi ce facem cu viața noastră de azi?

Biserica - cloșca grijulie a puișorilor ei

 

Un exemplu grăitor în acest sens este Școala de Vară de la Catedrala Eroilor Hunedoara, desfășurată între 25–29 august 2025, unde peste 50 de copii și adolescenți au descoperit, zi de zi, ce înseamnă să fii aproape de Biserică.

 

       

    Luni, 25 august, școala a început cu un moment de rugăciune - Te Deum-ul de deschidere -, așezând întreaga săptămână sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Ziua a continuat cu o excursie de suflet la Biserica Strei, la Biserica Densuș și la situl arheologic Sarmizegetusa Ulpia Traiana, unde copiii au simțit că „românii s-au născut creștini”.