„Poezia şi cântarea în slujba Domnului...“

„Poporul nostru este un popor iubitor de poezie şi de cântare. Poezia şi cântarea sunt un dar special al poporului nostru. Numai că acest dar trebuie atras şi el în slujba Domnului... Scripturile spun că lumea cea cerească răsună neîncetat de cântările îngereşti (Apoc. 14, 2-5). Cântări de slavă lui Dumnezeu trebuie să răsune neîncetat şi în lumea aceasta. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumne-zeu Duhul Sfânt ne-a învrednicit – şi ne învredniceşte – pe noi păcătoşii cu atâtea daruri şi cu atâtea binecuvântări încât, oriunde ne-am întâlni două sau trei suflete, ar trebui să cântăm cântări de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Pământul împreună cu cerul ar trebui să laude neîncetat pe Domnul. Cântările noastre ar trebui să se împreune neîncetat cu cântările cerului. Aşa erau creştinii cei dintâi. Ei petreceau în cântări duhovniceşti, ascultând porunca apostolului Pavel (Efes. 5, 18-19)... Cântarea religioasă era la început pe buzele tuturor. Făcea parte din viaţa creştină. Era o lipsă sufletească, pentru că oamenii erau plini de Duhul Sfânt. Erau cu adevărat copiii lui Dumnezeu, de aceea simţeau lipsă de a-L lăuda neîncetat pe Dumnezeu prin cântări de slavă şi mărire... În decursul vremii, cântarea religioasă s-a răcit şi ea şi s-a stins mereu. Azi, cântarea religioasă a ieşit parcă cu totul din lume. A rămas numai în Biserică. Parcă a scos-o cineva din lume şi a încuiat-o numai în Biserică. Viaţa creştinilor de astăzi nu mai răsună de cântări religioase, ca la începutul creştinismului. De ce? Vom aminti câteva pricini:
1. Pentru că a slăbit creştinismul. Au slăbit râvna şi duhul creştin – şi în măsura asta a slăbit şi s-a stins cântarea religioasă. Azi e plină lumea de cântări lumeşti, pentru că e plină lumea de oameni lumeşti. Au amuţit cântările duhovniceşti, pentru că s-au rărit oamenii duhovniceşti (Rom. 8).
2. A doua pricină este greşeala că în biserică şi afară din biserică nu s-a lăsat cântarea religioasă să fie a tuturor şi să aparţină tuturor. Cântarea religioasă a devenit cântarea bisericească, iar cântarea bisericească a fost închisă în strană. La început, biserica a fost o biserică cântătoare. Cânta întreg poporul... Slujbele bisericeşti sunt astfel întocmite ca să cânte tot poporul. Însă, în decursul timpului, cântarea bisericească s-a luat din gura poporului şi s-a dat exclusiv stranei. În felul acesta, poporul a ajuns să stea pasiv la slujbele bisericii. Eu cred că nu e bine acest lucru. Sectarismul câştigă aderenţi tocmai prin cântarea religioasă comună. La noi, a început a prinde credinţa greşită că cântările bisericeşti ar aparţine exclusiv diecilor. S-a întâmplat şi aicea ceea ce s-a întâmplat cu Evanghelia şi Biblia. Până în zilele noastre s-a păstrat credinţa greşită că Evanghelia este o carte sfântă ce trebuie să stea numai pe masa sfântului altar, ferecată în cât mai mult aur şi argint şi că e păcat să iasă în lume... e păcat să citească în ea altcineva decât preotul... Se mai află şi azi destui nesocotiţi care strigă că Biblia e o „carte pocăită“. Să nu te vadă cumva citind în ea că strigă după tine că eşti „pocăit“. Aşa s-a întâmplat şi cu cântarea religioasă... Cum te aude cineva cântând vreo cântare religioasă, strigă după tine că eşti „pocăit“, adică sectar... Ce creştinism teribil! Cântarea religioasă este o descărcare sufletească. Un om plin de Duhul Sfânt simte o lipsă să-şi descarce şi prin cântare acest prisos sufletesc. Şi, iată, am ajuns vremile când această descărcare sufletească să fie batjocorită şi prigonită. Eşti „creştin“ bun numai până când îţi „descarci“ sufletul răgând cântecele diavolului... Ce „creştinism“ teribil! Cântarea religoasă, cântarea bisericească trebuie să aparţină tuturor! Toţi avem nu numai dreptul, ci şi datoria să-L lăudăm pe Domnul şi prin cântări de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu... Eu cred că fiecare creştin ar trebui să aibă Octoih, Ceaslov şi alte cărţi de cântări religioase, din care să înveţe şi să cânte astfel de cântări. Eu cred că poporul întreg ar trebui să cânte în biserică şi în afară de biserică... Ce frumos ar fi să auzi întreaga biserică cântând psalmul 135: „Mărturisiţi-vă Domnului că este Bun. Că în veac este mila Lui. Aliluia...“
3. A treia pricină a slăbirii cântării noastre religioase este o greşeală eu cred că specifică nouă, românilor. Poporul nostru este un popor plin de poezie şi cântare. Doar nici un alt popor nu mai are acest dar atât de mult ca poporul nostru. Şi totuşi se aud atât de rar cântările şi poeziile cele religioase. Eu m-am gândit mult şi de multe ori cum se face că englezii şi nemţii au atâtea poezii prefăcute în cântări şi imnuri religioase pe care le cântă şi pruncii cei mici. Englezii şi nemţii sunt popoare reci; n-au nici pe departe poezia şi cântarea românului – şi totuşi viaţa lor este plină de poezie şi cântare religioasă. Noi, un popor plin de poezie şi cântare, n-avem poezii care să cânte Jertfa Golgotei şi tainele mântuirii. Eu cred că, din următoarele pricini:
– peste hotarele noastre sufleteşti încă n-a suflat vântul Duhului Sfânt, iar poezia şi cântarea religioasă se ivesc numai pe urma acestui vânt. În măsura în care vântul Duhului Sfânt va sufla şi peste hotarele noastre, se vor ivi şi cântările duhovniceşti;
– poeţii şi compozitorii noştri n-au atras poezia şi cântarea poporului în slujba Domnului. Ne trebuie şi aici nişte oameni atinşi de suflarea Duhului Sfânt, care să se ocupe cu acest lucru... Şi ce lucruri minunate s-ar putea face şi aici. Mărturie grăitoare sunt colindele noastre. Eu nu cred să aibă vreun popor colinde aşa frumoase ca ale noastre. De ce? Pentru că în ele a pus românul nostru sufletul său religios... Colindele sunt o mărturie vie că poporul nostru ar putea da cele mai frumoase cântări şi imnuri religioase, dacă ar fi cineva să se ocupe de acest lucru... Nu s-a încercat şi nu s-a încurajat alcătuirea şi răspândirea şi a altor poezii religioase, armonizate în felul cântărilor noastre specifice – şi îndeosebi a colindelor. Puţini îşi dau seama cât de mult îi plac poporului nostru cântările alcătuite din poezii religioase....Cântarea de poezii şi psalmi versificaţi ar fi pătruns în popor cu mult mai repede şi mai adânc decât multe din cântările bisericeşti. În cântările bisericeşti sunt încă multe fraze greoaie, traduse ad-literam, de prin greceşte şi slavoneşte, cu care cam greu se deprinde poporul..."

Sursa: Foia religioasă "Lumina Satelor" nr. 44, din 28 oct. 1928, articol semnat de Părintele Iosif Trifa-