De ce Dumnezeu nu îngăduie să ne cunoaştem momentul morţii?

"Poate fiecaruia dintre dumneavoastră i-a venit cândva în gând întrebarea aceasta: de ce oare Dumnezeu n-a lasat vreun semn anumit după care să putem cunoaşte sosirea morţii şi să ne putem pregăti în acest fel din vreme?
La aceasta întrebare ne răspunde un Sfânt Părinte: "Dumnezeu n-a voit să cunoaştem ceasul cel din urma al vieţii noastre pentru ca fiecare ceas să-l socotim ca fiind cel din urmă şi deci oricând să fim pregătiţi!".
Însuşi Mântuitorul ne sfătuieşte astfel în pilda celor zece fecioare atunci când spune: "privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului" (Matei 25, 13).
Totuşi, să ne închipuim că am şti dinainte ziua şi ceasul când vom muri.
Ar fi oare ştiinţa aceasta spre binele sufletelor noastre?
Nicidecum. O asemenea descoperire nu ne-ar fi de folos şi cred că o groază cumplită ar cuprinde sufletele oamenilor.
De frică, unii şi-ar pierde minţile. Alţii, dintr-o pornire de deznădejde, ştiind că numai atat de puţin mai au de trăit, şi-ar cheltui viaţa în cele mai urâte plăceri.
Nu se poate şti câţi dintr-o sută s-ar mai gândi atunci la suflet şi la judecată din urmă.
De aceea, mai bine este aşa cum a rânduit Dumnezeu, să nu ne cunoaştem ceasul sfârşitului nostru, dar să fim gata oricând a da socoteală de faptele noastre fără să ne fie ruşine de felul în care ne-am trăit viaţa." (Părintele Arh. Sofian Boghiu)
Omul îşi închipuie că se teme de moarte, dar se teme de neaşteptat, de explozie, de sine însuşi. Moartea? Nu! Nu mai există moarte când o întâlneşti....când trupul se destramă, atunci apare esenţialul.
Nu, nu moartea mi se pare groaznică, pentru că aşa cum spuneam în altă postare, moartea este doar un prag, e frontieră dintre două lumi....ci uitarea bruscă, monstruoasă, a celor ce au fost şi nu mai sunt, cu noi şi între noi.....Pentru a ne da seama de moarte, trebuie să ne închipuim clipele când avem nevoie de cel ce a murit. Atunci ne dăm cel mai bine seama că ne lipseşte....sau că el are nevoie de noi, deşi, nu mai este printre noi.
Cel plecat dintre cei vii este mai prezent şi mai puternic decât cel viu, dacă-i este cinstită amintirea.
Când vom fi conştienţi de rolul nostru, fie el cât de şters, de-abia atunci vom fi fericiţi. Numai atunci vom putea trăi în pace şi vom muri în pace, căci ceea ce dă sens vieţii îl dă şi morţii.

P.S.
M-am văzut nevoit să vorbesc din nou despre moarte.....
mă voi retrage câteva zile, să plâng în linişte
( alături de tatăl meu şi de de ceilalţi 7 fraţi)
plecarea prea devreme dintre noi
a celui care a fost fratele meu mai mare...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!