marți, 25 august 2009

O ICOANĂ GRĂITOARE


"Să ne închipuim că suntem în lanul de grâu. Carul încărcat cu snopi trece scârţâind din toate încheieturile, lăsând urme adânci, de-a lungul holdelor pe unde trece.
Noi mulţumim lui Dumnezeu şi-L preamărim, lăudându-L pentru roada bogată cu care ne-a binecuvântat şi pentru timpul bun ce ne-a dat, rugându-L să ne ajute până ce şi ultima claie de grâu va fi adusă acasă; iar plugarul să se bucure atunci cu mare veselie, că-şi vede roada strânsă grămadă în ograda sa.
Ce icoană minunată a binefacerilor cereşti, este pentru noi carul încărcat cu snopi! Din leagăn şi până la mormânt, noi suntem înzestraţi neîncetat cu darurile scumpe ale lui Dumnezeu.
Fiecare zi ne-a adus un snop de binecuvântări. Ce ne-ar fi putut dărui Dumnezeu mai mult decât ne-a dăruit? El ne-a încărcat zilnic cu binefaceri, ocrotindu-ne necontenit cu dragostea Sa.

Să ne închinăm bunătăţii Sale şi cu inima plină de bucurie să-I mulţumim întotdeauna.
Dar, ah, carul încărcat cu grâu mai are şi un alt înţeles.
În timp ce Dumnezeu ne încarcă cu darurile Sale, noi îl încărcăm cu păcatele noastre.
În timp ce El ne îngrămădeşte mereu, unul după altul, cu snopii dărniciilor Sale, noi îl îngrămădim, rând pe rând, cu faptele noastre rele, până ce povara păcatelor noastre ajunge de nesuportat.
Şi El strigă atunci cu glas tare de sub povara păcatelor noastre, zicându-ne: „Sunt stropşit de voi (de păcatele voastre), precum este stropşit pământul de carul încărcat cu snopi".

Textul nostru începe cu „iată".
Cuvântul „iată" este în Biblie ca firma unei prăvălii ce atrage atenţia. Oriunde întâlnim în Sfânta Scriptură cuvântul „iată", să luăm aminte, fiindcă el arată că acolo ni se spune un lucru la care trebuie să privim cu toată grija.
Acest „iată" este ca un sol care stă pe treptele casei înţelepciunii şi strigă: „ Veniţi înăuntru, voi inimilor înţelepte şi ascultaţi glasul Domnului!".
Să ne deschidem şi noi ochii, ca să vedem şi să ne rugăm ca Duhul Sfânt să-şi croiască drum prin ochii noştri şi prin urechile noastre, să ne dea pocăinţa, şi scârba de noi înşine să ne cuprindă cu putere, pentru ca să urâm păcatul şi să nu-l mai făptuim, ci să umblăm în neprihănire înaintea Dumnezeului nostru milostiv.

Desigur, ceea ce s-a spus mai sus despre greutatea cu care păcatul apasă pe Dumnezeu, este o icoană de vorbire.
Fiindcă Dumnezeu nu poate fi apăsat de oameni. Oricât de multe păcate ar făptui cineva, acestea nu pot să tulbure pacea desăvârşirii dumnezeieşti, ori să aducă vreun val de nemulţumire în liniştea cerească.
Dar El vrea să facă pe oameni să înţeleagă ceea ce este păcatul înaintea Sa, de aceea vorbeşte în chip obişnuit, în graiul nostru, ca să putem pricepe în chip desăvârşit ceea ce ne spune.
După cum bunicul vorbeşte nepoţeilor săi după mintea lor, ca să-l poată pricepe, tot aşa şi Domnul, se pogoară la înţelegerea noastră.
În Cuvântul Său, ne vorbeşte în graiul nostru, şi în cuvintele noastre, pentru a descoperi acestei lumi slăbănoage şi neştiutoare, tainele cerului şi binefacerile dragostei Sale pentru noi toţi.
Cum se îndoaie osia la un car şi roţile scârţâie de povara cea mare, aşa zice Domnul că este împovărat, gârbovit de păcatele oamenilor, până ce strigă, fiindcă nu mai poate suferi răutăţile acelora care păcătuiesc împotriva Lui.

Să cercetăm pe rând cele de mai sus.
În primul rând, ceea ce ni se descoperă lămurit e faptul că păcatul este foarte dureros şi apăsător pentru Dumnezeu.
Uimeşte-te, cerule, şi minunează-te, pământule, că Dumnezeu vorbeşte, spunând că este apăsat şi stropşit de păcat, dar nicăieri nu se spune că întreaga Creaţie ar fi o povară pentru Cel Prea înalt.
Iată insulele sunt ca nişte fire de praf înaintea Lui.
Nici soarele, nici luna, nici stelele, nici toate planetele mari şi toate corpurile cereşti pe care le-a creat Atotputernicia Sa, nu L-au costat mare lucru.
Dumnezeu, Care ţine pământul şi Care cârmuieşte întreg universul, niciodată nu oboseşte.
Nu poţi găsi nici cel mai mic semn undeva, care să arate că grija şi conducerea lumii (a Universului) ar obosi pe Dumnezeu.
El veghează ziua şi noaptea. Puterea Lui o simţim în fiecare clipă. El face să răsară luceafărul dimineţii la timpul său.
El e temelia pământului şi El ţine piatra cea din capul unghiului. El le poartă toate cu puterea mâinii Sale şi nimic nu stă şi nu mişcă fără ştirea Lui... El arată locul unde trebuie să se ivească zorile şi desparte întunericul de umbra nopţii.

Cum într-un moment se cufundă spuma în valurile apei care o poartă, şi cum dispare o piatră aruncată în apă, aşa ar dispare pe totdeauna întreagă lumea, dacă Dumnezeul cel veşnic n-ar ţine-o cu mâna Sa.
Această lucrare fără sfârşit nu împuţinează nici decât puterea Lui Dumnezeu; nu există oboseală pentru El, şi nici nu poate fi vorba de o istovire a Lui.
El a făcut şi pune în mişcare toate lucrurile, cu toate acestea ele nu-I sunt o povară, căci sunt ca o nimica pentru El.
Însă, ciudat, neânţeles şi nespus de ciudat, minune a minunilor:
păcatul este o povară pentru Dumnezeu, deşi lumea, universul întreg, nu-i este!
Fapta rea îl apasă pe Cel Prea înalt, cu toate că greutatea întreagă a conducerii lumii este pentru El, numai ca un fir de praf într-o căruţă.
Ah, oameni nesocotiţi! Voi luaţi păcatul drept un lucru de nimic; glumiţi cu păcatul (Proverbe 14, 9).
Şi voi, fii ai lui Veliar îl luaţi drept o plăcere şi ziceţi: „El nu bagă de seamă... El nu observă... El nu ştie... şi dacă ştie, El nu se sinchiseşte de păcatele noastre...
Dar învăţaţi din Cartea lui Dumnezeu, că n-aveţi dreptate şi sunteţi departe de adevăr când gândiţi astfel.
Păcatele voastre sunt pentru El mai mult decât dureroase, mai mult decât o greutate şi o povară - îi sunt mai apăsătoare; ca un car supraîncărcat cu snopi, aşa este apăsat El, copleşit peste măsură şi strivit de păcatele oamenilor."

Sursa: din cartea fr. învăţător Ioan Marini, "Păcatul", editura "Oastea Domnului" Sibiu

Un comentariu:

Mariana spunea...

Cât este de nedrept ca pentru fiecare binecuvântare noi să îi oferim lui Dumnezeu un ,,snop" de păcate, de răutăţi, de micimi sufleteşti...

Cu toată apăsarea păcatelor noastre asupra inimii lui de Tată, El nu încetează ca în fiecare dimineaşă să îşi înnoiască binecuvântările...Bunătatea lui e fără margini...Oare nu ar trebui să vedem că bunătatea Lui ne îndeamnă la pocăinţă?...

Doamne, dă-ne ochi şi inimă deschisă pentru a vedea bunătatea Ta! Pune în noi lacrimile recunoştinţei şi ale pocăinţei!

Sorin, mulţumesc pentru aceste minunate cuvinte le fratelui Ioan Marini!