"Prietenul adevărat iubeşte oricând"

In cartea Proverbe, cap. 17, v. 7 se spune aşa: "Prietenul adevărat iubeşte oricînd şi în nenorocire ajunge ca un frate"

Dar prietenia înseamnă mai mult decât a avea un umăr pe care să plângi. Domnul Iisus a câştigat afecţiunea celor din jur prin faptul că le dezvăluia sentimentele Sale. El a lăsat să se întrevadă că-şi dorea iubirea celor din jur şi nu S-a simţit jenat să-şi deschidă inima faţă de cei în care avea încredere. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-ţi dezvălui sentimentele tale tuturor celor pe care îi întâlneşti ci mai degrabă trebuie să fi sincer cu fiecare, să manifeşti înţelegere faţă de cei din jur, esenţial pentru începutul unei prietenii adevărate.

Prietenia costă timp şi sentimente...trebuie să fi dispus să dăruieşti. Preţul pe care-l cere o prietenie, este însă negociabil în comparaţie cu preţul pe care-l cere lipsa de iubire - o viaţă goală şi însingurată.

IUBIREA

„Prietenul meu nu s-a întors de pe câmpul de luptă, dle ofiţer. Permiteţi-mi să-l caut şi să-l aduc înapoi”, insistă un soldat. 

„Nu se poate, spuse ofiţerul, nu vreau să îți pui viaţa în joc pentru un om care probabil este mort”.

Soldatul porni totuşi la drum şi după o oră se întoarse grav rănit, având în braţe pe prietenul său mort. 

„Acum v-am pierdut pe amândoi, spuse ofiţerul. Ce-ai câştigat dacă-ai mers să aduci acest cadavru?”. 

„S-a meritat, dle ofiţer, răspunse soldatul muribund. Când l-am găsit, încă mai trăia. Mi-a spus: „Ştiam, Jack, că ai să vii...!”

Sursa foto:https://www.google.com/.../primul-razboi-mondial-in.../amp/

"Free hugs"

Într-o zi, un tip care se întorcea dintr-o călătorie şi-a dat seama că nu îl aşteaptă nimeni.

Îşi dorea să existe cineva care să-l aştepte şi pe el, să-l îmbrăţişeze la sosire şi să-i zâmbească: "Atunci când am ajuns în Sydney, tot ce aveam era o geantă plină de haine şi o lume plină de probleme. Nimeni nu m-a întâmpinat la sosire. Am ajuns un turist în propriul oraş. Stând acolo, la terminalul de sosire, şi privindu-i pe ceilalţi pasageri cum se îmbrăţişau râzând cu prietenii şi familia, am dorit şi eu să existe cineva care să mă aştepte şi pe mine. Cineva care să fie fericit că mă vede. Să îmi zâmbească. Să mă îmbrăţişeze. Am luat un carton şi un marker şi am făcut o pancartă. Am căutat cea mai populată intersecţie de pietoni din oraş şi am ridicat această pancartă deasupra capului, cu cuvintele "Free hugs" ("Îmbrăţişări gratuite") inscripţionate pe ambele părţi. Timp de 15 minute, oamenii s-au uitat pur şi simplu prin mine. Prima persoană care s-a oprit m-a bătut uşor pe umăr şi mi-a spus că în acea dimineaţă câinele ei tocmai murise. Şi că, tot în acea dimineaţă, s-a împlinit un an de la moartea singurei ei fiice. Mi-a zis că lucrul de care avea nevoie acum, când se simţea cea mai singură persoană din lume, era o îmbrăţişare. Ne-am pus mâinile unul în jurul celuilalt şi, atunci când ne-am despărţit, ea zâmbea".

Cum as putea sa-ti arat cat de mult te iubesc?

Ne-am străduit să iubim, ne-am oferit inima şi sufletul?
Am dat tot ce aveam mai bun pentru această iubire?
Iubirea din sufletul meu reprezintă Adevărul?
Adevărul din mintea mea oglindeşte Iubirea?
Ce îi ofer azi aproapelui meu?
Ce îi oferă iubirea mea?
- Încearcă astăzi să pui în balanţă iubirea şi iertare,
vezi care cântăreşte mai mult?

Ideal ar fi să cântărească la fel.

Când mă uit peste atâtea întrebări care trimit sper iubire, mă ruşinez, gândindu-mă că puteam face mult mai mult...

O istorioară spune că odată un om a avut bucuria să fie primit în cer, înainte să fi sfârşit viaţa pământească. Un înger, luându-l de mână, l-a dus într-un palat strălucitor unde se aflau o mulţime de oameni în jurul unei mese bogate, încărcată cu mâncare. Oamenii aceştia erau însă trişti şi se tânguiau cu amar, pentru că, deşi stăteau în jurul unei mese încărcate, nu-şi puteau potoli setea şi foamea. Aveau nişte linguri cu coada foarte lungă şi, oricât se chinuiau să mănânce cu ele, nu reuşeau în nici un fel. Aici este iadul - i-a spus îngerul.

Apoi l-a dus îngerul într-un alt palat asemănător cu cel dinainte. Aici era aceeaşi masă încărcată cu bunătăţi şi, de asemenea, aceleaşi linguri cu coadă lungă. Oamenii erau, spre deosebire de ceilalţi, foarte fericiţi şi radiau de bucurie. Cum? Fiecare om îşi folosea propria lingură pentru a-l hrăni pe cel din faţa sa şi astfel nimeni nu rămânea flămând. Acesta este raiul - a spus îngerul.

O poezie cât o predică - Ce mult se-ndreptăţeşte omul...

Ce mult se-ndreptăţeşte omul că n-a ucis şi n-a furat
Că n-a aprins la nimeni casa, că strâmb spre nimeni n-a jurat

Că n-a nedreptăţit pe nimeni luând ce nu era al lui.

Oricând s-ar măsura cu alţii, ca el pe lume nimeni nu-i.

Se poate,n-a ucis cu parul, se poate,n-a furat comori,

Dar cu cuvântul şi cu ura el n-a ucis, de-atâtea ori?

Se poate n-a prădat avutul cel pământesc al nimănui,

Dar n-a furat el de la Domnul când dezbina lucrarea Lui? 

Argumente Scripturistice ale Cinstirii Maicii Domnului

Noi, Ortodocsii pe Maica Domnului o preacinstim (dar pe Dumnezeu il ADORAM), pentru ca ea a fost singura care s-a invrednicit sa fie Maica Lui Hristos.

Luca 1, 48-49:

Ca a cautat spre smerenia roabei Sale. Ca, iata, de acum ma vor ferici toate neamurile.

Ca mi-a facut mie marire Cel Puternic si sfânt este numele Lui.

Luca 2, 51 (Iisus era ascultator) :

Si a coborât cu ei si a venit în Nazaret si le era supus. Iar mama Lui pastra în inima

ei toate aceste cuvinte.

Ioan 2, 3-10 (In Cana Galileii, la rugamintea Maicii sale Iisus face prima minune).

Ioan 19, 26-27 (Iisus fiind pe cruce, se arata ingrijorat de soarta Maicii sale, si o incredinteaza in grija lui Ioan)

Privind la Sfânta Fecioară Maria, am învățat ce înseamnă statornicia

Ținând cont de scrierile Sfinților Părinți cu privire la Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, putem spune ca oricât de frumos și de mult am scrie despre ea, întodeauna mai este loc de alte și alte cuvinte mai frumoase. Prin Duhul Sfânt, Maica Domnului a devenit și Maica noastra, a tuturor, a devenit bucuria creștinilor și maica Vieții, căci a născut pe Cel ce a dat viață tuturor celor morți în Adam.

Sfânta Fecioară Maria, pe cât a fost înălțată de laudele îngerului, pe atât s-a smerit înaintea lui Dumnezeu. Învățăm de aici că “smerenia este temelia sfințeniei”, este scara ce ne urcă la cer.

Privind sfintele icoane ce ne-o înfățișează pe Sfânta Fecioară Maria, vedem icoana unui suflet curat, vedem oglinda bunei-cuviințe. Modestia îmbrăcămintei impresionează și ne dă de gândit, căci “modestia este podoaba omului cinstit”.

Sf. Anastasie si Biblia furată

 

Abatele Anastasie avea o carte din pergament fin care valora 20 pence şi care conţinea textele integrale din Vechiul şi Noul Testament. Într-o zi, un călugăr oarecare îl vizitează şi, văzând cartea, o fură. Astfel, în acea zi, când trebui să citească din Scriptură, Anastase constată că Biblia dispăruse şi înţelese imediat că acel care o luase nu putea fi decât călugărul. Dar nu îl chemă de teama că la păcatul furtului s-ar mai putea adăuga cel al minciunii.

Călugărul merse în oraş să vândă cartea. Cerea 18 pence pe ea. Cumpărătorul spuse:

– Dă-mi cartea ca să verific dacă merită preţul acesta. Astfel, el aduse cartea la Sfântul Anastasie şi spuse:

– Părinte, uită-te la cartea aceasta şi spune-mi ce crezi: merită 18 pence?

Sf. Anastasie spuse:

– Da, e o carte frumoasă. Şi la preţul de 18 pence, e un chilipir.

Cumpărătorul se întoarse la călugăr şi spuse:

– Iată banii. I-am arătat cartea părintelui Anastase şi mi-a zis că merită 18 pence.

Călugărul rămase fără replică.

Telefonul mobil sau Cartea de cântări

 

Într-o după-amiază când veneam de la muncă, în autobuz fiind, mă sună telefonul. Răspund și la capătul celălat era glasul unei surori. Am mers cu maşina mai bine de 20 de minute, ea nu s-a oprit deloc din conversaţie. În acea zi am aflat durere și îngijorarea ei - inevitabil ea mi-o transmitea și mie,  „Am doi băieți (spunea sora ) și  am stabilit cu ei  reguli clare de utilizare a telefonului mobil. Nu le las copiilor telefonul mobil atunci când merg la culcare, dar nici nu îl luăm cu noi când mergem la biserică sau adunare. Ne străduim să le oferim un exemplu noi înșine … Duminica trecută copii au lăsat cărțile de cântări acasă  și fără să ne spună au luat telefoanele cu ei. Apoi ne-au reporșat că la adunare majoritatea folosesc telefoanele în locul cărții de cântări. Pentru o clipă am încercat să trecem cu vederea, dar am observant că după fiecare cântare, ispita de a nu  închide telefonul era foarte mare. Am ajuns acasă și am rememorat părtășia frățească, erau lucruri de care nu ne mai aminteam, dovadă că atenția de la Cuvântul lui Dumnezeu, ne fusese atrasă spre altceva. Pentru moment copii au înțeles să lase telefoanele acasă… dar nu știm până când…. Ce să pun în gentuța copiilor? Telefonul?  Sau cartea de cântări tipărită?”             

Marți, 13 - De ce este păcat să credem în superstiţii

Superstiţiile reprezintă unul din cele mai des întâlnite tipuri de credinţe populare cu care s-au obişnuit poporul nostru. Chiar dacă majoritatea creştinilor frecventează astăzi slujbele Bisericii, se roagă zilnic acasă, aprinzând lumânări în faţa sfintelor icoane, în acelaşi timp foarte mulţi cred şi în unele „semne" care le-ar prevesti ghinioane sau succese şi care nu au nimic comun cu credinţa creştină.Poporul nostru adeseori creştin numai cu numele s-a obişnuit să „încreştineze" tot felul de obiceiuri şi tradiţii care sunt total străine credinţei creştin-ortodoxe Nu-i deajuns că săvârşim păcate peste păcate, dar le mai şi „încreştinăm". Beţivul zice: „nu-i păcat să bei vin că-i sângele Domnului". Cel stăpânit de păcatul lacomiei zice: „nu-i păcat să mănânci miecurea şi vinerea carne... că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci, ce iese din gură". Fumătorul zice: nu-i păcat să fumezi, că nu scrie nicăieri că-i păcat...".

Uite-aşa facem din patimi şi din obiceiuri păcătoase tradiţii populare care nu sunt deloc creştine. Desfrânatul zice: „de ce-i păcat să desfrânezi?.., doar aşa a lăsat Dumnezeu...". 

Primul examen de iubire: Îmbrățișarea

Noi ne-am născut din dragoste şi pentru dragoste. Pe pământ trebuie să învăţăm să iubim, căci în ceasul morţii vom avea de susţinut un examen de iubire. Dacă aici, jos, vom dovedi un progres suficient, atunci vom avea de trait o veşnicie în Iubire. Pe când, ori de câte ori ne iubim numai pe noi înşine dintr-un egoism instinctiv, comitem o mare greşală împotriva propriului nostru scop, împotriva propriei noastre soarte.

De altfel, sunt doar două iubiri : iubirea faţă de noi înşine şi iubirea faţă de ceilalţi şi în Dumnezeu. A trăi înseamnă să alegi între cele doua iubiri.“Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pecelălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. “; “Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi sminteală nu este în el. Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.” (Matei 6, 24 si 1 Ioan 2, 10 – 11)

Iată cum vede această iubire Cuviosul Paisie Aghioritul, în cartea "Patimi şi virtuţi", Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007:

Centenar Oastea Domnului ( 1923 -2023 ) - Satul Holbav, jud. Brașov

 

File de istorie - Holbavul și holboșenii anului 1908

 

Holbavul numără peste 300 de familii, dintre cari numai cam 1ai parte au locuinţele una lângă alte, formând sat compact, restul locuesc risipiţi pe dealurile şi colinele din împrejurime, unde-şi au moşia şi vitele. Aceştia numai Dumineca şi în sărbători tulesc la sat. Holboşenii sunt lucrători de pământ, economi de vite şi cărbunari. 

Adeseori pe stradele Braşovului întâlneşti nişte oameni plini de praf de cărbuni, de sus pănă jos, ducând în carăle lor mici saci de cărbuni, pe cari îi vând cu preţ bun, căci se întrebuinţează de fierari şi la călcatul albiturilor cu fierul. Sunt holboşeni. 

Chipuri de preoţi de altă dată - Samuil Mija din Holbav (1806—1868)

Istoria zbuciumată a Bisericii noastre Ortodoxe străbune, atît de strîns împletită cu cea a poporului român, scoate mereu la lumină chipuri de preoţi şi credincioşi a căror amintire colbul anilor nu reuşeşte s-o înghită niciodată. 

Un astfel de chip a fost şi preotul Samuil Mija, care — acum aproape un secol şi jumătate (1830), cînd avea vîrsta de numai 24 ani — a fost rînduit de episcopul Vasile Moga să păstorească pe iobagii din localitatea Holbav (prot. Braşov), risipiţi prin văi şi culmi de dealuri, pe o întindere de aproximativ 40 km. 

Veniți din părţile Făgăraşului (corn. Toderiţa), preotul Samuil Mija a slujit neîntrerupt obştea sa credincioasă, sub toate laturile, printr-o muncă de totală dăruire, vreme de 38 ani. 

Nu toţi eroii se află între generalii acestei vieţi, ci şi între soldaţii de rând

 

Oriunde este luptă, acolo trebuie să fie şi eroi. Iar unde nu există eroism, oamenii se slujesc numai de viclenie şi uneltiri. Dacă tu nu vezi eroi peste tot şi din toate părţile, asta nu înseamnă că ei nu sunt. Sunt, sunt destui. Sunt şi în casă, şi pe stradă, şi în spital, şi pe ogor: fiindcă nu toţi eroii se află între generalii acestei vieţi, ci şi între soldaţii de rând. Bucură-te în Domnul!

Minunate sunt observaţiile tale, suflet de viteaz! Fără credinţă nefăţarnică şi tare în Dumnezeul cel Viu nu există eroism. Iar unde nu există eroism, oamenii se slujesc numai de viclenie şi uneltiri.

Cuvânt pentru pomenirea eroilor, în ziua de Înălţare

 „Să chemăm la masa bucuriei  şi pe sărmanul ostaş, care moare cine ştie unde pe nemărginitele câmpuri de luptă.

Parcă-l vedem  cum glontele-i străpunge pieptul  cu iuţeală de fulger! 

Sângele lui curge mereu din rană,  iar el începe să aibă vedenii. 

Între altele,  i se înfăţişează bătrâna sa mamă,  care-l prinde de mână  spre a-l aduce la Biserică,  ca în copilărie.

Cum? 

Mama sa nu-l va mai mângâia niciodată? 

El nu-i va mai auzi niciodată glasul argintiu şi dulce?

Să fie, oare, acesta sfârşitul a toate? 

Să moară singur singurel, aici, în arşiţă, fără de făclie în mână, în câmpul acesta? 

Şi ostaşul se ridică deodată, într-o mână, nevoind să moară! 

Amintirile din copilărie îi vin cu duiumul în minte.

Parcă aude un cântec bătrânesc, o doină, cu care îl adormea mama sa când era copil mic. Deodată aude clopotul din satul său chemând la vecernie în ziua Învierii. 

Apucă cruciuliţa pe care i-o atârnase mama lui, când a plecat la oaste. 

Are încă atâta putere să o sărute şi să zică gândind la mama lui: „La revedere în ceruri!”.

Ostaşul moare apoi. 

Dar prin fiecare moarte a fraţilor noştri de pe câmpurile de luptă, creşte numărul învierilor noastre!”.

 Amin.

 prof. dr. Ioan Broşu

sursa:https://doxologia.ro

„Eroii nu se plâng, ci se preamăresc!”

Pentru că astăzi este 25 Mai, sărbătoarea Înălţării Domnului, dar zi dedicată şi cinstirii tuturor eroilor, mă duc cu gândul la o veche vorbă românească: „Eroii nu se plâng, ci se preamăresc!”. Astăzi eşti luat în râs dacă vorbeşti despre credinţă, despre eroi şi eroism, despre nevoia de modele vii, de curaj, de statornicie, de sacrificiu, de nevoia rostirii fără teamă a adevărurilor de credinţă şi de moralitate. Astăzi lumea nu mai crede în aşa ceva. Într-o astfel de societate este greu să vorbeşti despre comori nepreţuite, pentru că istoria lor este tot mai ne-nţeleasă. Lumea a evoluat, tineretul caută alte modele, cele vechi – sunt prea vechi. Se mai spune că poporul care-şi uită eroii, care nu-şi cinsteşte martirii şi care îşi dispreţuieşte părinţii nu-i vrednic să trăiască. Duhovniceşte este tot la fel, pentru că rupţi de aceste modele vii, rupţi de părinţii noştrii duhovniceşti, suntem rupţi de viaţă, fără viitor şi rupţi de Dumnezeu.

14 mai – Ziua naṭională de cinstire a martirilor din temniṭele comuniste - „Fă-ţi testamentul, banditule! S-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!“

Această zi a fost aleasă simbolic: pe 14 mai 1948 (mai exact, în noaptea de 14/15) a fost primul val masiv de arestări de după instalarea comunismului.

Printre sutele de mărturii ale foştilor deṭinuṭi și martiri din temnițele comunicte, există și mărturia poetului și scriitorului creştin ortodox Traian Dorz - Psalmistul Golgotei 

De-a lungul existentei sale zbuciumate, presarata cu scurte pauze, poetul a totalizat peste saisprezece ani de închisoare. În 1959, a fost condamnat la saptesprezece ani de munca silnica pentru întreaga lui activitate prin închisori şi colonii de muncă, precum Gherla, Periprava şi Ghencea. În dosarele Securităţii, cea mai mare vină a sa a fost că era liderul mişcării religioase Oastea Domnului şi scria texte creştine.

Decretul de gratiere generala din 1964 îi va reda libertatea. Va fi însa supravegheat pas cu pas si împiedicat sistematic sa scrie si sa-si manifeste convingerile sale. Domiciliile fortate, chemarile inopinate la organele de securitate îl vor tine mereu într-o stare de alerta. Interdictiile devin acum si mai suparatoare si umilitoare.

Iată mărturia Poetului:

"Aici, în libertate, între fraţi, în trăirea obişnuită, Hristos, Domnul nostru, ne-a lăsat trei mijloace binecuvântate pentru viaţa noastră duhovnicească: Cuvântul Său – Biblia, rugăciunea şi fraţii. Adică Biserica şi adunarea. Prin acestea ne hrănim, respirăm, creştem, rodim...

Dar, în cuptorul de foc, nu le mai avem pe nici unele din acestea. Acolo Biblia este oprită, rugăciunea interzisă, adunarea pierdută... iar trebuinţele fiinţei noastre sunt cele mai chinuitoare. Atunci, în locul tuturor mijloacelor obişnuite, vine El, Domnul Iisus, la noi, pe cu totul alte căi decât prin Biblie, prin rugăciune sau prin fraţi. Stările prin care vine El sunt de aşa fel şi de aşa intensitate încât nu pot fi cuprinse în graiul omenesc. Este ceva ca o răpire în rai – deşi totuşi nu este aşa. Este, deşi nu este, o coborâre a raiului în tot lăuntrul şi în toată înafara întregii noastre fiinţe. Vezi, deşi nu vezi, cerul deschis. Auzi, deşi nu auzi, pe Hristos grăind aievea cu tine... Nu mai eşti, deşi mai eşti încă, într-un cuptor. Îţi pare şi nu îţi pare că eşti în cer. Ştii că eşti tu şi nu ştii că eşti tu acela.

Cine poate să-mi înţeleagă aceste cuvinte, va înţelege.

Îmi este sete şi dor

Mi-e dor, să ating cerul dintr-un zbor,
Să uit că-n lume-s călător...
Mi-e dor, de visele din copilărie,
Aş vrea şi azi, la fel să fie!
Mi-e dor, de seninul din privire,
Mi-e dor, de acel dor, numit IUBIRE!

Cum se desparte în silabe cuvântul DOR ?!...sau cuvântul DORUL?!... sau DORURI ?!...
Dorul, pentru cei care ştiu ce este iubire de Dumnzeu şi pentru aproapele, se desparte întodeauna în două silabe.
Do-rul, jumătate la unul şi jumătate la celălalt pentru a fi mai uşor de purtat pe umeri!
Dorul este o cruce destul de grea şi când doi sau mai mulţi pun umărul sub ea, devine mai uşoară.

..Dar cu ce cuvânt rimează cuvântul DOR ?!...
Dor rimeză cu Dor. Cui nu i-a fost niciodată dor de dor?

Iubirea e o putere

"Iubirea nu e emotie, e o putere ...  o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Fara Dumnezeu, orice iubire moare pentru ca nu exista Dumenzeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu.

Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat. Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire.

Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita.