Omagiu - Nichita Stanescu - 82 de ani de la nastere (n. 31 martie 1933)

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Iubirea Prea Sfintei Treimi sau ce înseamnă să vă iubiţi unii pe alţii.

“Precum M-a iubit pe mine Tatăl aşa v-am iubit şi Eu pe voi”
(In 15, 9).

“Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită” (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur)

Bunătatea Sfintei Treimi este şi trebuie să fie izvorul bunătăţii noastre.

În viaţa noastră de credinţa nimic nu ne e încurajează şi nu ne mângâie aşa de mult ca neîncetata aducere aminte a faptului că Dumnezeul nostru este “milostiv şi iubitor de oameni”. Sfânta Treime rămâne veşnic neschimbata în iubirea Ei, iar această iubire este plinatate a vieţii. Ea se manifestă între Tatal şi Fiul şi Duhul Sfânt, dar se exteriorizează şi se descoperă treptat şi în lume.

Dor şi rugăciune

ATUNCI CÂND TE-AM AFLAT PE TINE...

Era, în ziua de 22 aprilie, o zi frumoasă şi călduţă. Stăteam iarăşi la soarele binefăcător care parcă intra în noi prin toţi porii trupului, împlinind toate marile noastre trebuinţe.

Presimţeam clipa unei despărţiri şi de Cristian. Vorbisem de multe ori cu el, iar cunoaşterea lui despre Domnul ajunsese acum la clipa marii hotărâri.

Stăteam unul lângă altul la soare, jos, pe iarba de lângă baraca 7, proptiţi cu spatele la peretele călduţ...

– Cristian, spune-mi care a fost totuşi cea mai fericită zi din viaţa ta.

– Până astăzi, zise el oftând cu întristare, eu n-am avut nici o zi despre care să pot spune că a fost cu adevărat fericită.

Dar tu, îmi zise el, despre care zi din viaţa ta poţi să spui că ţi-a fost fericită?

HRISTOS ESTE CEL MAI NECESAR

”Marele, Unicul Învăţător, Iisus Hristos, Care de acum două mii de ani de pe catedra mai înaltă ca toate catedrele lumii – de pe Muntele Fericirilor! – predică despre cea mai înaltă şi sublimă ştiinţă, acest Învăţător trebuie reprimit la catedra tuturor inimilor, familiilor şi şcoalelor noastre. Generaţiile pregătite de El vor fi binecuvântate şi vor lăsa în urmă binecuvântarea.

Nu uitaţi pe Hristos! Părinţilor şi învăţătorilor: Nu uitaţi pe Hristos!

Pe uşile larg deschise ale tuturor şcoalelor noastre – de la grădiniţă, până la universitate – de la începutul cursurilor, până la încheierea lor, chemaţi-L să intre mai întâi marele Dascăl, marele Profesor, marele Educator: Iisus Hristos.

Dacă va vorbi El de la catedră, vom auzi şi din bancă, şi de la plug şi din uzină răspunsul Lui:

Pacea, mulţumirea, binecuvântarea...

Să luăm aminte despre ce ne avertizează Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, în timpurile de acum:

cartea este necesară,

pâinea este necesară,

maşina este necesară,

dar

HRISTOS ESTE CEL MAI NECESAR.“

Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, vol. II

Un om si un caine

Iata un mesaj primit pe mail, il public si pe pagina mea de blog, nu inainte insa de a va ruga sa cititi si urmatoarele versuri scrise de fr. Traian Dorz:

O, prietenie sfântă, loc binecuvântat
în care nu sunt taine,
nici garduri,
nici zăvoare,
în nici un loc din lume viaţa nu-i mai dulce,
nci sufletul mai candid,
nici gândul mai curat
ca-n tine, prietenie, loc binecuvântat!

În nici un loc din lume petrecerea nu-i dulce
ca-n tine
şi-adevărul mai binevoitor,
nici mila mai duioasă,
nici dragostea mai largă,
mai caldă şi simţită - ca-n părtăşia ta!

Despre răbdare

Pentru început să dăm câteva exemple de nerăbdare.

Eva luând-o înaintea lui Adam, din nerăbdare, a mâncat din fructul oprit, fără să fi aşteptat să se consulte cu soţul ei. (Geneza 3, 1-6).
Dar Adam? Nici el nu a avut răbdare, urmând-o pe Eva, fără ca mai întâi să i se adreseze Tatălui Ceresc.
Lăcomia lor şi nerăbdarea au dus la păcat, iar păcatul acesta s-a transmis din generaţie în generaţie până în zilele noastre (Romani 5, 22).
Poporul ales al lui Dumnezeu, Israel, a manifestat continuu lipsă de credinţă şi de răbdare. Psalmistul David în psalmul 105, aminteşte foarte clar despre acest lucru. Lipsa lor de răbdare le-a adus numai durere şi necaz.

Frumuseţea Ta mă reţine lângă Tine...

Iartă-mă, Iisuse!... 
Sunt prea grăbită!...
Ştiu că mă aştepţi de mult timp, aici, pe malul acestui râu care curge plângând după timpul trecut, după timpul pierdut... 
Aici unde ne-am întâlnit întâia oară, unde am îngenuncheat biruită de neprihănirea privirii Tale...
de sfinţenia glasului Tău... 
De fiecare dată când îmi amintesc, îmi este aşa de dor!!!... 
Paşii mei aleargă spre locul acesta...
dar sunt aşa de grăbiţi de fiecare dată!...
Îmi doresc mult ca să nu ne mai întâlnim în grabă...
Să nu îţi mai spun rugăciunea cu grabă şi cu gândul la treburile mele... Mă uit la Tine şi îmi este aşa de ruşine...

Primăvara

se ascunde în glasuri
tot Soarele
şi se sparge
în abur de lumină,
mângâietoare,
îmblânzindu-se
în secundele uşoare

când aşteptarea

fumegă de nerăbdare,

copacii dezbracă

-în fiecare mugur -

câte o viaţă,

pentru Timp,

cu înfloriri

hrănindu-l.

OPREA GH - HOLBAVIANU, din volumul "MarmHora Satului" - poezie şi zestrea picturii 2013, Editura Diamantina, apare sub egida ASTRA, Despărţământul ”Piatra Craiului” Zărneşti-Bv.

Coboară, seară mult dorită

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

- Coboară, seară mult dorită, cu dulcea Tainei legănare
şi culcă-mi inima zdrobită în poala ta odihnitoare!

Acoperă pe veci şi-ascunde tot ce-mi atrage-aici privirea
şi du-mi fiinţa-ntreagă unde se roagă lăcrimând iubirea.

Şi unde inimi care-aşteaptă acum spre-aceste zări senine,
cu lacrimi, poate, că îndreaptă priviri şi rugăciuni, ca mine!

- Zbori, dulce înger al Nădejdii, departe, undeva spre-Apus,
şi intră-ntr-o căsuţă unde stă cineva cu gândul dus!

Şopteşte-i cui aşteaptă-acolo că vremea nu-i fără hotar,
că nu se roagă, şi nu-i plânge, şi nu aşteaptă în zadar!

de Traian Dorz

Tudor Gheorghe - Primavara

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

-->

Din somnul orb de noapte-ntunecoasă
De unde-au stat departe de frumos
Se reîntorc livezile acasă
În rochii înflorite până jos

E primăvară, iarăşi primăvară
Pe fiecare margin' de făgaş
Îşi scot strămoşii degetele-afară
De ghiocei, de crini, de topora-aaa-aaa-aa-aşi

Se simte iarăşi mirosul câmpiei
Din nou aruncă soarele pojar
La cântecul înalt al ciocârliei
Ies roadele cu capetele-afar

Aruncă ziua peste tot cu vrăbii
În codri cucii iară-au năvălit
Se bat cu gâtul păsările-n săbii
şi glasurile-şi dau la ascuţit

"...eu promovez în tot ceea ce fac ... poezia de cea mai bună calitate.
Ea nu are vârstă." ..
( Tudor Gheorghe )

" Aş dori " - o minunată poezie mărţişor

Nu este un marţişor obişnuit, un ghiocel, un hornar, sau o potcoavă legată cu şnur alb şi roşu....dar vă dăruiesc, tuturor celor care vă faceţi timp să staţi de vorbă cu mine, o poezie, o poezie care să vă aducă aminte nu numai de primăvara de afară, ci şi de primăvara cea sufletească...o primăvară binecuvântată la toată lumea!!!!!!

Aş dori să pot trimite către tine,
Plin de cântec, de lumină şi de dor
Adevărul frumuseţilor divine,Împletit în bucuriile senine
Minunat, iubit şi veşnic mărţişor...

Vino şi vezi!

„Natanael i-a zis: «Poate ieşi ceva bun din Nazaret?»
«Vino şi vezi!» – i-a răspuns Filip.»“ (Ioan 1, 46)

 

Bucuria aflării Domnului n-are predici lungi, nici vorbiri meşteşugit alcătuite (1 Cor. 2, 4), – dar are dovada de duh şi de putere…
Argumentul dumnezeieştii simplităţi este strălucit şi convingător, fiindcă este izvorât din adevăr şi din trăire. Glasul aflării lui Iisus este strălucirea ochilor, lumina feţei, puterea simţirii calde şi adânci, iar acela care are minte şi ochi îşi dă seama de valoarea acestor argumente. Şi nu se mai îndoieşte de adevăr!

Cât de scurtă trebuie să fi fost predica de chemare a lui Andrei pentru Petru, fratele său. Cât de scurtă a fost predica lui Filip pentru Natanael, – dar cât de plină de foc şi de putere a fost predica aceasta!

Rugăciune de nota 10

O cântare spune aşa: “Un mugur s-a întîlnit c-o rază…” Da, mugurul se întindea, raza se cobora! Aşa s-a realizat rodul. Raza coboară, dar trebuie să fie şi mugurul care să urce.

Dumnezeu coboară, dar El coboară numai pînă la un anumit nivel. Pînă la nivelul la care putem urca noi. El mai jos nu coboară. Dacă urcăm noi pînă la nivelul cerut nouă, se face contactul. Dacă noi nu reuşim să ne ridicăm, nu se face nici un contact.

Nu vedem noi aceasta în rugăciune? Cînd avem noi o rugăciune de nota 3, de nivelul jos, nu am făcut niciodată contactul cu Dumnezeu.

Cînd însă rugăciunea noastră urcă pînă la nota 10, adică la maximum posibil pentru noi şi pretins nouă, atunci ce minunat avem contactul cu Dumnezeu!

Atunci pămîntul se cutremură. Atunci ochii plîng.

Atunci sufletul se înflăcărează. Atunci adunarea se aprinde. Atunci Cuvîntul arde. Atunci nu poate fi nimeni piatră. Dar numai atunci, când Dumnezeu face contactul cu noi!… Cînd ajungem la nivelul acela în care Îl contactăm pe Dumnezeu.

Traian Dorz – Strângeţi fărămiturile, vol. I

Treptele iertării

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.     (Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. (Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.)

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte).

Prietenii lui Iov

"Dumnezeu a sporit examenul lui Iov, trimiţându-i şi nişte prieteni ai lui, care se sfătuiau despre nenorocirea lui şi îl sfătuiau pe Iov cum să scape de această nenorocire.

Iov îi numeşte pe aceşti prieteni nişte „mângâietori supărăcioşi” (Iov 16, 1). De ce? Pentru că Iov spunea: Nu mă simt cu nimic vinovat înaintea lui Dumnezeu... nenorocirea aceasta nu mi-a venit pentru că aş fi greşit cu ceva înaintea lui Dumnezeu. Dar prietenii îl îmblăteau zi şi noapte cu îndemnul: Nenorocirea ţi-a venit pentru că ai greşit înaintea lui Dumnezeu... Spune că ai greşit şi atunci Dumnezeu te va uşura şi vei scăpa de nenorocire. Dar Iov răspundea îndurerat: Dar cum pot să spun: „am greşit”, dacă n-am greşit... – şi îl chema mereu pe Dumnezeu de martor că n-a greşit.

Telefon de la înger

Telefon din lacrimi, sună iar un înger,
Ce mai faci prin lume, eu te sun din cer?
Dau răspunsuri scurte, simt, trăiesc şi sânger,
Nu am dezlegare să îţi spun ce sper!

Îngerul aude, plânge, şi roşeşte:
Vai ce complicată viaţă e la voi,
Nimeni nu oferă, nimeni nu primeşte,
De iubire oameni, sunteţi rupţi şi goi.

Puneţi presiune, duh pe celulare,
Mărci sofisticate, roming, interes,
Ce vreţi voi din viaţă şi ce-o să fie oare,
Când reduceţi totul la un sms?

NOAPTEA ÎN GHEENĂ...

Noaptea, în baracă, trebuia să facem de planton. Câte trei pe noapte, fiecare când îi venea rândul, câte un schimb.

Când toţi aceşti oameni dormeau întinşi pe aceste paturi de fier – mie, când eram de planton, baraca asta îmi părea un uriaş sicriu, o fioroasă groapă comună în care zăceau cinci sute de cadavre, care de care mai chinuite.

Într-o noapte, plimbându-mă printre paturile pe care zăceau aceste rămăşiţe omeneşti, am compus:

Ca umbra fioroasă a solului osândei,

se lasă grea noptarea din zările pustii

cu noi torturi să roadă scheletele flămândei

mulţimi de viermi ori oameni înmormântaţi de vii.

S-a dus o zi...

Ce bine când înc-o zi se duce,

sfârşeşte-un veac de foame, de chin şi de bătăi

şi vine noaptea, noaptea...

– o, de-ar veni sub Cruce,

să nu mai vezi doar foame şi groază-n ochii tăi!

Un tren lung ne pare viața...

 Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,
 Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și când.

 Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;
 Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut....

Măsura cu care dă Hristos

Despre măsura cu care dă Hristos, am găsit un reper în scrierile Părintelui Nicolae Steinhardt:

"Încrederea - prima calitate a boierului, cavalerului şi gentlemanului

Bănuiala - trăsătura fundamentală a şmecherului...

O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d.

Din relatările Evangheliilor - fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care - până la dirimanta probă contrarie - are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie - putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.