Noaptea, în baracă, trebuia să facem de planton. Câte trei pe noapte,
fiecare când îi venea rândul, câte un schimb.
Când toţi aceşti oameni dormeau întinşi pe aceste paturi de fier – mie,
când eram de planton, baraca asta îmi părea un uriaş sicriu, o fioroasă groapă
comună în care zăceau cinci sute de cadavre, care de care mai chinuite.
Într-o noapte, plimbându-mă printre paturile pe care zăceau aceste rămăşiţe
omeneşti, am compus:
Ca umbra fioroasă a solului osândei,
se lasă grea noptarea din zările pustii
cu noi torturi să roadă scheletele flămândei
mulţimi de viermi ori oameni înmormântaţi de vii.
S-a dus o zi...
Ce bine când înc-o zi se duce,
sfârşeşte-un veac de foame, de chin şi de bătăi
şi vine noaptea, noaptea...
– o, de-ar veni sub Cruce,
să nu mai vezi doar foame şi groază-n ochii tăi!
Baraca-i plină-plină...
Prin gropi şi prin noroaie,
pe jos n-au loc, grămadă-s, cu sutele trântiţi,
zac unii peste alţii, murdari şi uzi – o claie
de putrede cadavre, de monştri-nvineţiţi!
De-ţi vine-n gând o clipă, în pragul adormirii,
trecuta zi,
te zgudui şi-o izgoneşti avar!
Şi-n vis te roade-ntruna tortura-nchipuirii:
vezi pâini, vezi mese-ntinse
şi, când să mânci... dispar!
Prin sârme urlă vântul cu ger şi cu zăpadă,
vecinul nu mai
geme,
nici tremură –
ciudat!
Toţi sar când cade,
lespezi, tavanul pe grămadă,
el nici tresare...
doarme adânc:
s-a liberat!
Târziu, când se
alină infernul gălăgiei,
abia atunci s-aude
câţi gem şi cum tuşesc,
te înfiori
privindu-i, ca-n spasmele-agoniei:
sunt oameni?
Dar n-au parcă
nimica omenesc.
Plantonul singur
mişcă, târându-şi prin unghere
o umbră uriaşă de
schélet străveziu...
Cum trece, parcă-i
moartea ce numără-n tăcere
cinci sute de
cadavre închise-ntr-un sicriu.
O Doamne, azi
de-aicea, vezi, nimeni nu mai poate
spre cer măcar
să-şi nalţe nici gândul cel mai mic!
Coboară-Te-n
adâncul acesta Tu şi-i scoate,
fă totul doar Tu
singur, ei nu mai pot nimic!
de Traian Dorz
scrisă în în anul 1953, în baraca nr. 7 a Lagărului Ghencea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu