Românie Mare nu este numai a noastră... - gânduri de acum 100 de ani

 

 

Nu de mult, încă de vreo doi-trei ani, numele „România Mare“ se scria pe pereţi, se striga pe străzi şi se cânta cu însufleţire pe tot locul. Acum, de o vreme încoace, a început a se rosti acest nume cu zâmbete de batjocură, a început a se râde de acest nume.

Este lucrul acesta o mare nesocotinţă, un mare păcat, o neiertată greşeală. De ce? De aceea, pentru că această Românie Mare nu este numai a noastră, a celor ce trăim în ea, ci ea este şi a celor ce dorm în pământul ei.

Această Românie Mare a răsărit din nădejdile şi aşteptările, din jertfele şi suferinţele de veacuri ale părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri din toate veacurile. România Mare a înviat din suferinţele şi moartea mucenicilor neamului nostru.

Capul lui Mihai Viteazul, fluierul lui Iancu, roata de la Alba Iulia, dimpreună cu ceilalţi mulţi mucenici şi celelalte Golgote sunt în casa României Mari ca şi altarul şi icoana din biserică.

Să râdem aşadar de România noastră ar fi şi ar însemna tot atât ca şi cum am râde în faţa altarului şi a sfintelor icoane din sfânta biserică.

Dar aceste jertfe poate sunt prea vechi şi de aceea poate le-am uitat. Avem însă şi altele mai noi.

Numai câţiva ani ne despart de războiul ce a trecut şi de aceia care mureau în el, strigând: „Trăiască România Mare!“. Abia s-a răcit sângele lor şi iată, noi am ajuns să râdem de ei şi de rodul jertfei lor.

Între cei mai mulţi care au suferit moarte de martir pentru învierea României Mari a fost şi locotenentul George Filip. A fost prins de duşmani şi omorât în chipul cel mai îngrozitor. I s-a tăiat bucată cu bucată din carnea lui, iar el, după fiecare lovitură, striga: „Trăiască România Mare!“.

Aşa a strigat de patruzeci de ori, după patruzeci de tăieturi, până ce, în sfârşit, i s-a tăiat limba şi şi-a dat sufletul.

Oasele lui sfărâmate încă nu s-au topit în pământ – pentru ca noi să uităm jertfa lui de mucenic.

Iată pentru ce am zis că e o mare nesocotinţă să râdem noi de numele „România Mare“. Mai mult chiar, e un păcat.

Eu care scriu aceste rânduri, fraţilor români, sunt preot şi, ca preot, cunoscător de păcate, iată, amin zic vouă că a râde şi a lua în batjocură numele „România Mare“ este un păcat tot atât de mare ca şi călcarea unei porunci din partea Bisericii.

Nu merg bine lucrurile în această ţară? Să ne întrebăm, nu cumva şi noi suntem de vină, nu cumva muncim mai puţin ca oricând şi risipim mai mult ca oricând? Dar să nu râdem de casa clădită pe moaştele mucenicilor noştri.

Sau sunt prea mulţi mişei şi pungaşi în această Românie Mare? Avem tot dreptul să strigăm după ei, să ne ridicăm şi să le deschidem uşile temniţelor şi ocnelor – dar n-avem dreptul să râdem de însăşi casa noastră şi de jertfele din temelia ei.

De câte ori uităm acest lucru şi luăm în deşert şi în batjocură numele „România Mare“, eu socot că ar trebui să sară morţii din pământ şi ei să ne pedepsească.

Părintele Trifa

«Lumina Satelor» nr. 6, 1922

Valoarea zilei de 1 Decembrie 1918

 

Zilele mari în istoria unui popor sunt zilele de întâlnire cu destinul lui, iar aniversarea acestor zile este prilej de confruntare cu poruncile destinului, a vieţii pe care o trăiesc, a ideilor de care se călăuzesc, a simţămintelor care-i însufleţesc pe cei ce prăznuiesc acele zile.

Astfel de zile sunt rare. Dar pe noi, generaţia de azi, ne-a plasat Providenţa divină într-o epocă de uriaşe încordări, de evenimente dramatice, zguduitoare şi de transformări radicale în lume. De aceea, epoca aceasta este prilej de multe zile mari.

La toate acestea n-am fost numai spectatori şi martori oculari, ci ne-am aruncat, ori am fost atraşi, în vâltoarea năprasnică a dramei vieţii, făcând să strălucească virtuţile tradiţionale ale neamului şi înfruntând încercări grele.

Biserica Sfântul Apostol Andrei – din Patras (Ahaia, Grecia)

 

Pentru că ocrotitorul României este Sfântul Apostol Andrei – numit și Apostolul Lupilor – trebuie să știm că acesta are o măreață biserica și în orașul grecesc Patras, numită chiar Biserica Sfântul Apostol Andrei. Orașul Patras („patru”, „Petre”, „piatra”; ca semn al celor patru picioare ale elefantului ce fixează planeta) este cel de al treilea oraș ca mărime din Grecia și este capitala județului Ahaia (denumire getică veche cu sens de „Ah – Aia”, ca „Durerea cea mare care va veni”, Cataclismul; sau „Haia – A” (Cea fără de nume („haia”) care va aduce un nou început; de unde și „A-heii”, tot nume getic vechi), ce se află în nordul peninsulei Peloponez (de la „Pelops”, cel sacrificat de Tantalos, tatăl său și oferit la masa zeilor; imagine clară a sacrificiului uman din perioada cataclismului cosmic ce va veni; sinonim cu ruperea lui Osiris și Dionysos în bucăți;  zonă supusă cataclismului, de preferat de evitat), aflat la 215 de kilometri vest de Atena.

Dar tu frate Andrei...

 

Dar tu frate Andrei, cel dintîi chemat, slujitorule binecuvîntat al Domnului, fii mereu un neobosit cãutãtor de suflete!

Şi nu înceta sã aduci mereu pe ai tãi şi pe alţii la Hristos.

Fã lucrul acesta totdeauna cu faţa plinã de iubire strãlucitã de bucuria pãrtãşiei tale cu Iisus. Asemenea psalmistului care spune: nu mai pot de bucurie!

Cãci numai dacã vei fi şi tu însuţi aşa, cei chemaţi de tine se vor molipsi şi ei de acest mare har şi de aceastã sfântã stare. Se va molipsi casa ta, adunarea ta, societatea ta, schimbându-şi pãrerea greşitã pe care o aveau înainte despre viaţa cu Iisus, în viaţã fericitã şi frumoasã.

O, ce frumoasă ești Iubito

 O, ce frumoasă eşti, Iubito,

Biserică, Mireasa Mea!

Ce minunate-s ale tale

podoabe ce te fac aşa!

Ce minunată ţi-e credinţa

păstrată-n cugetul smerit,

curată, sinceră, adâncă

şi-aceeaşi până la sfârşit!

Greşeala şi observaţia

 Orice greşeală cere o observaţie corectoare. Când observ eu singur greşeala mea şi mi-o corectez singur, este cel mai bine. Atunci oamenii nu mi-o văd, iar Dumnezeu se face că nu mi-a văzut-o.

Când mi-o văd, dar nu mi-o corectez la timp, mi-o judecă alţii şi mi-o mustră Dumnezeu.

Când nu vreau nici să mi-o văd şi nici să mi-o corectez, atunci mi-o judecă oamenii şi mi-o pedepseşte Dumnezeu.

Un om curat îşi observă imediat şi caută să-şi corecteze pe loc greşeala sa. O pată pe care o speli repede se curăţă total. Una pe care o întârzii se curăţă mai greu. Dar cea privită cu nepăsare nu se curăţă poate niciodată, dar se înrăutăţeşte mereu. Să nu fim nepăsători absolut niciodată faţă de nici una din greşelile noastre.

Gânduri la sfârșit de octombrie - “Somnul naţiunii naşte monştri”

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul său, adică imagine sau "umbră" a Fiului - Chipul propriu al Tatălui (cf. Sf. Atanasie cel Mare). A fost creat de Dumnezeu cu ca sclav, ci spre a se maturiza, spre a înainta "spre desăvârşire şi spre familiaritatea cu Dumnezeu prin virtuţi" (cf. Sf. Grigore Teologul)

Astornomia lui Copernic sau biologia lui Darwin sunt incapabile să dezmintă adevărul acesta ( deşi se încearcă de ani buni).

Primii oameni, Adam şi Eva, s-au abătut de la chemarea făcută lor de Dumnezeu. Aceasta consta într-o nesfârşită asemănare cu El în veşnicie. Era chemarea la îndumnezeire. Au păcătuit din nesocotinţă, pentru că au întrebuinţat rău voinţa lor liberă şi, în loc să înainteze spre Dumnezeu, şi-au cauzat moartea, potrivit celor scrise: “Iată, vor pieri toţi cei care se îndepărtează de Tine” (Ps. 72, 26). Consecinţele acestui păcat au lăsat şi înca mai lasă urme adânci în istoria omenirii.

Tendinţa oamenilor de a trăi “comunitar” şi, prin aceasta, de a-L lăsa pe Dumnezeu într-un colţ de umbră (inaccesibil şi temut Judecător) face ca omul să treacă de la asemănarea cu Dumnezeu la asemănarea cu cel pe care l-a preferat în locul Lui.

Cine preţuieşte Cuvântul va preţui şi forma lui – Cartea.

 

15. Nici un miez nu poate fi fără coajă, nici un conţinut fără formă.

Chiar Cuvântul cel Viu al lui Dumnezeu ne este dat sub forma unei cărţi.

Cine preţuieşte Cuvântul va preţui şi forma lui – Cartea.

Nu cartea este Cuvântul,dar el este în ea.

Tot aşa, Trupul şi Sângele Domnului sunt Pâinea şi Vinul luate cu credinţă (Ioan 6, 53-56).

Nu poţi preţui una fără cealaltă.

Nu poţi păstra miezul dacă arunci coaja lui.

16. Nu cartea pipăită este Cuvântul, dar Cuvântul este chiar în ea.

Tot aşa şi Trupul şi Sângele Domnului se află chiar în Pâinea şi în Vinul luate cu credinţă.

Nu poţi preţui miezul când, în acelaşi timp, dispreţuieşti coaja lui.

Cum poţi spune cuiva: iubesc sufletul tău, dar trupul ţi-l arunc.

17. Unii înşiră tot felul de vorbe despre duh, despre credinţă, despre viaţa duhovnicească, dar forma, fapta, dovada concretă a acestora le dispreţuiesc şi le leapădă.

Tuturor lucrurilor duhovniceşti, Dumnezeu le-a dat o formă concretă, adică trupească.

N-a făcut El nici un miez fără coaja lui, nici un suflet fără trupul său.

Formele statornicite în Biserică, de la începutul ei, sunt mijloacele prin care ni se dă Harul nevăzut – prin credinţă.

Traian Dorz, din “Piatra Scumpă”

Mărturii emoționante din armată ale sergentului Traian Dorz - ”M-am întors de pe front decorat cu «Crucea Serviciului Credincios”

 

M-am întors de pe front decorat cu «Crucea Serviciului Credincios», singura decoraţie pe care o aduceam pe pieptul meu, în locul unde purtasem odată cruciuliţa Oastei, pe care mi-o pusese pe inimă conducătorul meu duhovnicesc şi părintele meu, Iosif Trifa, cu puţin înainte de plecarea lui în marele concediu de odihnă şi de răsplată din ceruri.

Acum decoraţia militară mi-o pusese pe piept şeful meu de la serviciul unde lucrasem, cu mulţumirea lui pentru felul credincios cu care am servit unitatea mea în toate împrejurările prin care trecusem.

M-a mişcat simbolica denumire: «Crucea Serviciului Credincios»...

Se apropia data de 1 aprilie 1936. Înainte cu o săptămână de această dată am primit de acasă o scrisoare în care îmi puseseră un bilet, un bilet verde, pe care scria „Ordin de chemare”. Sosise vremea să mă prezint pentru a fi luat în armată, la Cercul de Recrutare din Oradea.

TRAIAN DORZ – unul dintre cei mai mari misionari pe care i-a cunoscut Biserica noastrã

 ÎPS Serafim, Mitopolit al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

A scrie despre marele Traian Dorz, „cântăreţul Oastei Domnului”, este o bucurie, pentru că înseamnă a te împărtăşi din opera şi din viaţa lui, a intra în comuniune cu el, care trăieşte în lumina lui Dumnezeu şi se roagă pentru toţi cei ce-i urmează sfatul şi pilda vieţii. Cei care l-au cunoscut ştiu că fratele Traian, ca puţini alţii, a fost mistuit toată viaţa de dragostea lui Hristos şi de dorinţa de a-L mărturisi oamenilor. Cuvintele noastre vor fi întotdeauna neputincioase să descrie măreţia talentului şi darului din acest vas ales al Duhului Sfânt, Care a făcut să izvorască din el sute de poezii întru slava puterii şi dragostei lui Dumnezeu arătate nouă, oamenilor. Anii de suferinţă şi de jertfă în închisorile comuniste pentru că L-a slăvit pe Hristos prin condeiul, graiul şi fapta lui dovedesc credinţa lui puternică în Dumnezeu. Cei peste 17 ani de închisoare şi domiciliu forţat aveau să pună pecetea statorniciei în Biserica moşilor şi strămoşilor săi, în credinţa dintotdeauna a poporului român. Fundamentele credinţei şi învăţăturii de credinţă ortodoxă i le-a pus bunicul său, în anii copilăriei, şi apoi învăţătorul Savu Halbac, dascălul bisericii din sat. Despre acesta, fratele Traian povesteşte că era sever, dar şi blând atunci când elevii erau ascultători. Dascălul Savu Halbac îi învăţase pe elevi toate răspunsurile Sfintei Liturghii cu atâta dragoste, încât, de la Antifoanele de început: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul”, şi „Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu”, şi până la ultimul „Amin”, toţi copiii erau ochi şi urechi la cântarea de la strană. Mai târziu, studiile gimnaziale, pe care le-a urmat la Beiuş, i-au deschis calea şi gustul spre lectură. Aici s-a împrietenit cu părintele protopop al oraşului de la care a împrumutat carte după carte, până ce a terminat de citit toată biblioteca personală a Sfinţiei Sale. Prin aceste lecturi, fratele Traian şi-a consolidat credinţa în care nu numai că a rămas statornic toata viaţa, dar pe care a şi propovăduit-o prin viaţa şi cuvântul său, devenind unul dintre cei mai mari misionari pe care i-a cunoscut Biserica noastră. (...) Citindu-l pe Traian Dorz, vom înţelege că de dragul lui Hristos a renunţat la libertate, la familie şi la tot ce i-ar fi putut oferi plăcerile vieţii acesteia şi s-a angajat în lupta „până la sânge” (Evr 12, 4) cu ispitele firii şi ale vieţii, pentru a ajunge la libertatea în Hristos, care este mai scumpă decât orice comoară pământească. Astfel, el ni s-a făcut pildă nouă, celor care încercăm să mergem pe urmele lui, cum îndemna oarecând Apostolul Pavel: „Fiţi următori mie, precum şi eu sunt al lui Hristos” (I Cor 11, 1). Tocmai de aceea fratele Traian mărturiseşte în versurile sale că nu poezia în sine a fost scopul, ci dorinţa de a chema la Hristos pe toţi cei ce nu L-au aflat încă. Aşa avea să scrie:

Eu n-am vrut să scriu versuri, poeme şi cântări
Ce gâdilă urechea şi inima o-nmoaie,
Ci-am vrut să rup zăvoare, am vrut să sparg cărări
Spre cer şi libertate, din iad şi din noroaie.

Am vrut să-mbrac oştire cu număr nesfârşit,
Din fiecare carte să-mi plece o coloană
De luptători cu suflet şi braţ nebiruit,
Pornind să spargă încă o linie duşmană

 Însufletit de această dorinţă fierbinte, fratele Traian Dorz ne-a lăsat o adevărată capodoperă literară, care, alături de alte scrieri duhovniceşti din Tradiţia noastră ortodoxă, ne poate hrăni în strădania de a ajunge „la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef 4, 13). (...)

Fără îndoială că, dacă ar fi apucat vremurile libertăţii, Biserica l-ar fi cinstit după cum se cuvine, iar Uniunea Scriitorilor l-ar ar fi ales printre membrii săi. Dar fratele Traian este mare şi fără aceste recunoaşteri oficiale. El este mare pentru că Dumnezeu l-a făcut astfel prin talanţii pe care i-a dat spre înmulţire, ca şi prin suferinţele de o viaţă la care l-a supus tocmai ca să-şi dovedească credincioşia faţă de Lucrarea Sa în Biserică prin Oastea Domnului, în vremurile cele mai grele ale istoriei acesteia. Fratele Traian este mare prin virtuţile cu care Dumnezeu i-a încununat viaţa ca să fie propovăduitor al Său nu doar cu cuvântul şi cu scrisul, ci, mai ales, cu blândeţea, cu bunătatea şi dragostea cu care a câştigat atâtea suflete pentru Domnul. Cântăreţul Oastei Domnului şi al Golgotei Neamului, cum a fost numit fratele Traian, rămâne în sufletele noastre ca cel care, după Părintele Iosif, a înţeles şi a întrupat cel mai bine idealul Oastei Domnului, ca cel care s-a străduit din răsputeri să anihileze tendinţele centrifuge, de-a dreptul sectare, ale unor fraţi ostaşi, pentru ca această Mişcare de renaştere din Biserică să rămână în inima Bisericii, chiar şi atunci când Biserica oficială era obligată să se lepede de ea. Nu ştim ce ar fi devenit Oastea Domnului fără fratele Traian! Eu îl consider ca al doilea întemeietor al ei şi mă bucur că toţi fraţii ostaşi, fără excepţie, îl au în mare cinste şi se străduiesc să-i urmeze, după putere, exemplul. În acelaşi timp, nădăjduiesc ca, atunci când Sfântul Sinod se va apleca cu răgaz să cerceteze suferinţele martirilor noştri din vremea dictaturii, va lua în considerare şi viaţa martirică a fratelui Traian, care merită, fără nici o rezervă, să fie trecut în calendarul nostru, pentru a fi pildă de credinţă vie şi de fidelitate neştirbită faţă de Biserică pentru toţi creştinii.

Din Mitropolitul Serafim, Sfinţii printre noi. De la Paisie Olaru la Rafail Noica. Duhovnici pe care i-am cunoscut, Ed. Doxologia, Iaşi, 2015, pp. 232-235.

sursa: oasteadomnului.ro

Sapte motive pentru a renunta la Facebook: reteaua sociala iti afecteaza viata si productivitatea

Mijloacele de comunicare au inregistrat in ultimii 100 de ani progrese uimitoare: de la scrisoare la telefon si de la mesaje text la convorbiri video. Insa, in 2004 s-a lansat Facebook, una dintre cele mai importante inventii in ceea ce priveste comunicarea moderna. Facebook s-a propagat in toata lumea ca un virus, ajungand in prezent la peste 1,2 miliarde de utilizatori. Totusi, reteaua sociala are si dezavantaje, potrivit Lifehack. Cat de mult iti afecteaza Facebook-ul viata si productivitatea?

Facebook are parte de tot mai multe critici. Va prezentam mai jos unele dintre cele mai importante dezavantaje cand vine vorba de productivitate:

Facebook te poate demotiva

Sa urmaresti mereu postarile prietenilor de la petreceri sau in timpul altor activitati interesante poate fi un lucru demotivant, intrucat iti vei pune intrebari despre cat de interesante sunt postarile proprii, daca acestea nu sunt la fel de "cool" precum cele ale altor prieteni. Ai putea ajunge sa te simti prost daca o postare proprie nu face suficient de multe like-uri.

Dulcea vindecare a inimii mele

 

Inima mea este fericită Preaiubitul meu, inima mea este fericită că iarăşi sunt cu Tine.

Dar pentru că sufletul meu a fost chinuit prea mult, – noile lacrimi ale bucuriei, n-au putut şterge de tot şi nici acoperi, ecoul şi urmele celorlalte.

În bucuria mea mai aud încă, şiroind ca un ecou amar, trecutul plâns îndelungat.

Şi privind spre un viitor atât de minunat încât pare cu neputinţă, îmi vine să mă îndoiesc până şi de prezentul acesta fericit care mi se pare un vis.

Îmi frec ochii şi-mi spun: oare este aievea?

poate să fi venit pe totdeauna vindecarea mea?

Tu sfântă şi dulce vindecare a inimii mele pe care te-am dorit şi te-am chemat atât de sfâşietor, eşti oare chiar aici lângă mine?

Este oare adevărat tot ceea ce văd şi ceea ce simt? Nu este oare minunea aceasta numai un vis?

Doamne Iisuse, eu am nevoie nu numai de trei zile spre a mă obişnui cu minunea. Am nevoie să o am mereu lângă mine veacuri şi veacuri, până când mă voi încredinţa pe totdeauna că nu-mi va mai putea fi despărţită niciodată şi de către nimeni.

Numai datoria

 Într-o vreme când Roma era în primejdie, Senatul a chemat la conducere pe unul dintre cei mai viteji şi mai modeşti bărbaţi: Cincinatus.

În timpul său liber, acesta se ocupa cu munca la câmp, pe moşioara lui pe care şi-o lucra singur cu soţia sa.
Trimişii Romei l-au găsit arând. Când a auzit chemarea, a plecat îndată, spunând soţiei:
– …Ai grijă ca ogorul nostru să fie muncit bine.
A luat conducerea ţării şi a armatelor, iar după ce a câştigat o mare biruinţă asupra vrăjmaşilor, nu şi-a păstrat nimic pentru el din toată prada de război. A împărţit totul ostaşilor săi.
La Roma i se făcu o primire împărătească. I se oferiră tot felul de daruri şi onoruri. Dar el nu primi nimic, ci spuse:
– Nu mi-am făcut decât datoria. De ce să primesc? Şi, văzând că nu mai era nevoie de el, se întoarse iarăşi la ţară, să-şi are mai departe mica lui bucată de pământ.

"Nu poți lua de aici ceea ce ai. Vei lua doar ce ai dat! "

 Când mori, nu-ți face griji pentru corpul tău..

Rudele tale vor face tot ce trebuie:

-O să-ți scoată hainele;

- Te vor spăla;

-Ei te vor îmbrăca;

- Te vor scoate din casă și te vor livra la noua ta adresă.

Mulți vor veni la înmormântare să te onoreze.

Unii chiar își vor anula planurile și vor cere să fie eliberați de la muncă pentru a participa la o înmormântare.

Hainele tale pe care le-ai purtat vor fi fie împrumutate, vândute, donate sau arse.

Cheile tale, instrumentele tale, cărțile tale, jocurile tale, colecțiile tale,

toate lucrurile tale vor aparține altor oameni.. .

Și fii sigur că lumea fără tine nu se va opri și va plânge pentru tine.

Economia va funcționa.

Vei fi înlocuit la locul tău de muncă. Cineva cu aceste abilități sau chiar mai bune îți va lua locul.

Proprietatea ta va trece moștenitorilor.

Fără îndoială că tu și faptele tale mici sau mari din viața ta vor fi discutate, judecate și criticate.

Oamenii care te-au cunoscut doar în față vor spune: "săracul! "

Pilda – ,,Faptul de a dărui nu te face mai sărac’

 Soarele se plimba pe bolta cerească şi era foarte mulțumit de carul său de foc. El arunca razele lui aurite cu multă plăcere în toate părţile, ceea ce pentru un nor negru era amărăciune.

,,Aruncă-ţi toate razele, tu, risipitorule, şi apoi vei vedea cu ce vei mai rămâne’’, îi spuse norul negru.

Şi soarele devenea parcă din ce în ce mai darnic. Strugurii şi celelalte fructe se coceau sub acţiunea razelor sale, iar plantele şi animalele se bucurau de lumina şi căldura lui.

,,Lasă să fii răpit de tot şi vei vedea cum ţi se va mulţumi mai târziu pentru aceasta, când nu vei mai avea nimic’’, îi spuse din nou norul negru.

De ce suntem nefericiți, dacă avem totul?

Știți ce înseamnă o bucurie?

Să mănînci după foame, să bei după sete, să te culci și să adormi după o zi de muncă istovitoare. “Somnul slugii este dulce”, zicea Solomon. Să te speli după o săptămînă în care ai muncit în colb și arșiță, să îmbraci o cămașă curată ca să mergi la biserică. 

Dar de unde bucurie la omul de azi, că e mereu sătul ca un porc de îngrășat, umblă cu apa la el de parcă ar fi soldat în război, deși tot ce face e să stea la umbră, se spală de două ori pe zi de parcă ar fi un stîrv de găină pregătit pentru borș și își aruncă cămașă dacă a îmbrăcat-o o dată de parcă ar fi o cadînă care merge să fie cumpărată. 

Viața noastră pe pămînt este o urmare a izgonirii din rai cînd ni s-a zis: în sudoarea frunții îți vei mînca pîinea ta. Toate încercările de a ocoli munca și sudoarea duc la ruperea legăturii cu firescul și ne aduc tristețe, urmată de depresie și boală. Bucuria stă în împlinirea firescului, căci bucuria este firescul.

Savatie Baştovoi, un apreciat eseist, teolog şi scriitor din Republica Moldova

Nu pune ETICHETE !

În timpul unei farse, un elev a lipit pe spatele colegului său o hârtie pe care scria „sunt prost” și a rugat pe restul clasei să nu-i spună băiatului.

Astfel, copiii au început să râdă încontinuu…

A venit ora de matematică, iar profesorul a scris o problema dificilă pe tablă.

Nimeni nu a putut să o rezolve, cu excepția băiatului etichetat.

Pe fondul chicotelilor inexplicabile, a mers la tablă și a rezolvat problema.

Profesorul a cerut clasei să îl aplaude și să îi ia hârtia de pe spate.

Apoi le-a spus tuturor:

Cutia de pantofi secretă – o poveste de dragoste impresionantă

 

Un bărbat și o femeie erau căsătoriți de peste 60 de ani. Ei împărtășeau totul și discutau despre orice. Nu aveau secrete unul față de celălalt, cu excepția unei cutii de pantofi pe care femeia o ținea pe dulapul ei de haine, și despre care l-a atenționat pe soțul ei să nu o deschidă sau să o întrebe vreodată.

În toți anii trăiți împreună, el nici nu s-a gândit la cutie, dar într-o zi, bătrânica lui soție se îmbolnăvi foarte tare iar șansele să mai trăiască erau foarte mici. Cum niciodată nu se ocupase de treburile casei, bătrânelul a trecut de grabă să facă ordine – sprijinindu-se pe ajutorul soției. A venit rândul cutiei, nu știa bine cum să procedeze – așa că a luat-o de pe dulap și a pus-o lângă patul bolnavei.

Dorz e de la Daci, desigur şi Traian de la Romani...

Hărnicia şi chibzuinţa în muncă le-am cunoscut încă din copilăria mea, nu numai în casa părinţiilor mei, ci şi în viaţa şi în casele tuturor vecinilor şi con-sătenilor între care am crescut.

Nu era în nici o casă şi în nici o familie nimeni care să nu facă nimic. Fie-care muncea la de toate în gospodăria sa, – pentru care avea putere şi pri-cepere.

Părinţii şi vecinii mei erau plugari şi păstori din moşi-strămoşi. Aceste două clase străvechi trăiau şi munceau tot timpul privind în sus, cerând ajutorul Domnului şi apoi mulţumindu-I pentru primirea acestui ajutor.

Erau plugari înstăriţi, pentru că erau harnici şi chibzuiţi. N-am avut de când ştiu între toţi înaintaşii mei pe nici unul care să se mai fi ocupat cu altceva decât cu plugăria şi cu păstoritul. Şi n-au fost nici unul nici leneş, nici beţiv, nici hoţ, nici risipitor. Numele nu ştiu de unde ni se trage, căci un alt nume la fel cu al nostru n-am mai aflat nicăieri.

Într-o singură carte – „Traco-dacii”, scrisă de I. I. Rusu, ediţia a II-a, revă-zută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967 – am citit acum câţiva ani aceste însemnări:
„Dhor / Dorz – sunt două rădăcini lexicale străvechi care în limba traco-dacă au stat la baza formării diferitelor antroponime (nume de oameni) şi teonime (nume de zei).
Rădăcina «dhor», în alternanţă cu rădăcina «dorz», avea semnificaţia de a ţine strâns, a sprijini... Stăpânitor, drept, puternic, înţelept, demn, autoritar...” (pag. 67, 102 şi 133).

De ce mie, Doamne?

 Binecuvântarea durerii

Binecuvântate întrebări „De ce?”…! Însuși Hristos le-a sfințit pe Cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?”. Dumnezeul meu, de ce Mi-ai făcut asta? Ce Ți-am făcut? Nu sunt Fiul Tău? Exact aceeași întrebare o punem și noi la rândul nostru. Dar și aceasta rămâne fără răspuns. Rămâne fără răspuns numai în aparență, căci evenimentele dezvăluiesc răspunsul. 

Multe întrebări de felul acesta au ieșit și din gura mult-pătimitorul Iov și din condeiul îndureratului David, doi oameni a căror moarte tragică a fiilor lor le-a pecetluit trecerea prin istorie și care adeseori ne sunt prezentați drept pilde unice de credință și de îndelungă-răbdare.

Întrebarea aceasta o adresăm lui Dumnezeu, ne-o punem și nouă și o repetăm și oamenilor pe care îi simțim că ne iubesc în mod deosebit. O spunem mai ales ca să ne exprimăm starea noastră lăuntrică, însă o spunem și așteptând mângâierea unui răspuns. Dar cine poate să ne dea un răspuns? Și chiar dacă îl știe, cine poate să ni-l spună?

Pe drumul Crucii - 12 popasuri

 

Şi eram copil, Iisuse, glasul când Ţi-am înţeles,                                                                      drumul Crucii, drumul Crucii, suferinţa, de-am ales.

La-nceput, când era pace, calea plină de popor,
drumul Crucii, drumul Crucii era dulce şi uşor.

Dar când a venit furtuna şi prigoana mai târziu,
drumul Crucii, drumul Crucii rămăsese mai pustiu.

Şi din ce mergeam, şi crucea tot mai grea mi se făcea,
drumul Crucii, drumul Crucii tot mai greu şi gol era.

Crucea grea era şi spinii se-nmulţiseră amar,
drumul Crucii, drumul Crucii ajunsese la Calvar.

Am căzut, o Mână dulce ridicatu-m-a în sus,
drumul Crucii, drumul Crucii mă unise cu Iisus.

El ne-a arătat Golgota, ne-a spus chinurile ei,
drumul Crucii, drumul Crucii e-al sfinţeniei temei.

Crucea-i grea, dar ce înseamnă mulţi nici astăzi nu-nţeleg,
drumul Crucii, drumul Crucii e frumos, dar nu-i întreg.

O, Iisus Mântuitorul suferind ne-a arătat,
drumul Crucii, drumul Crucii trebuie întreg urcat…

El ne duce şi-azi de mână, El ne sprijină urcând,
drumul Crucii, drumul Crucii să-l sfârşim şi noi curând…

TRAIAN DORZ din ”Cântări Uitate”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014

Citește în continuare:

• Pe urmele Mântuitorului – Câteva lămuriri despre Drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Întâiul popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al doilea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al treilea popas din drumul Crucii.
• Pe urmele Mântuitorului – Al 4-lea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al 5-lea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al 6-lea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al 7-lea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al 8-lea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al 9-lea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al 10-lea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al 11-lea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al 12-lea popas din drumul Crucii

 

Mi s-a stricat electrica

 

Într-o seară m-am pus la masă să scriu un articol pentru «Lumina Satelor». După-amiaza întreagă mă tot gândisem despre ce să scriu şi nu aflam. Cum stăteam aşa, cam necăjit, la masa de scris, deodată lampa electrică se stinge deasupra capului meu şi în casă se face întuneric. M-am sculat de la masă şi mai necăjit. Ca mâine trebuia să dau articolul la gazetă şi eu încă nici nu-l aflasem; şi mi s-a stricat şi lampa electrică. Am trimis în grabă după un meşter care, venind cu uneltele lui, a reparat ce se stricase şi lumina iarăşi s-a aprins.

Când m-am pus a doua oară la masa de scris, deodată un gând nou mi-a venit în minte, ca şi când mi l-ar fi trimis cineva de sus. „Hai să scriu la gazetă – mi-am zis – că aşa se strică şi se repară şi electricele cele sufleteşti.“ Lumina electrică vine de la o uzină, de la o magazie, de la un izvor de lumină şi de putere electrică. Această lumină o aduci în casă printr-o legătură de sârmă. Când această legătură e bună, lumina arde; când se strică, lumina se stinge. Întocmai aşa e şi în lumea sufletească. Iisus Mântuitorul este „uzina“, este izvorul cel mare de lumină sufletească. „Eu sunt lumina lumii“, a zis Iisus (Ioan 8, 12).

În mijlocul Matematicii stã El Cel Întreg...

 În mijlocul Matematicii stã El Cel Întreg, de la care pornesc adãugîndu-se toate celelalte cifre, sau din care ies. Și în Plus-Infinit și în Minus-Infinit.

Cãci, în mare, este El 1, multiplicat cu El Însuși, pînã cînd se ajunge la numãrul pentru care nu mai este denumire, cum nu mai este nici sfîrșit.

Infinit fiind și prin valoarea Sa și prin posibilitãțile Sale, iar undeva, în Infinit, (ori pînã unde ai putea ajunge) vei avea la capãt tot un 1, adicã tot pe El, oricîte zerouri L-ar urma, toate, în ele însele, nevalorînd nimic, decît în raport cu El, așezate în urma Lui, vor arãta tot mai puternic valoarea cea necuprinsã a aceluiași 1, prin care au început și pe care Îl urmeazã.

Господь з нами. Чого ще ми можемо хотіти? / Domnul este cu noi. Ce-am putea dori mai mult?

 

«І ви почуєте про війни та чутки про війни; Стережіться, щоб ви не турбувалися, бо все це має статися, але ще не кінець» (Мт. 24:6).

Будь-яка паніка не від Бога, а від злого духа.

Мені завжди подобався розповідь про пророка Єлисея в четвертій книзі Царів 6: 8-17 (2 Царів).

Сирійський цар послав військо, «яке прийшло вночі й обложило місто». Їхнім наміром було схопити та вбити пророка Єлисея. У Святому Письмі читаємо:

«І сталося вранці, і встав слуга Божого чоловіка, і вийшов, і побачив військо і військо, і коней, і колісниці; І сказав йому слуга його: Ой, пане мій, що нам робити? (Т. 15)

Запитання слуги показує, що він запанікував.

Але він сказав [Єлисею]: «Не бійся, бо тих, хто з нами, більше, ніж тих, хто з ними». (вірш 16)

Але Єлисей на цьому не зупинився.

І він помолився Єлисею та сказав: «Господи, відкрий їй очі, щоб вона побачила». І відкрив Господь очі слузі, і він побачив, що гора повна коней та вогняних колісниць навколо Єлисея. (вірш 17)

Урок зрозумілий для тих, хто має віру.

Господь з нами. Чого ще ми можемо хотіти?

«Господь наша радість і веселість; а коли гордістю відвертаємось від Господа, то віддаємо себе мукам: горе, потворність і злі думки розривають нас». (Благочестивий Силуан Афонський

І остання думка.

Згадаймо святого Петра, коли він занурився у воду, на його крик корабельної аварії, Євангеліє говорить нам, що «Ісус зараз же простяг руку свою, схопив його та й сказав йому: Маловірний, нащо ти сумніватися? »(Матвія 14:31).

Господь з нами. Я не переживаю цього туза. Що ти хочеш щоб я зробив?

CEEA CE NU SE POATE ASCUNDE

 

1. Aş fi vrut să-mi ascund cearcănul ochilor mei,

să-mi acopăr urmele lacrimilor amare,
să-mi netezesc oboseala feţei mele,
să-mi îndulcesc amărăciunea glasului meu,
ca să nu ştie nimeni, să nu vadă nimeni şi să nu spună nimeni:
Iată cât îi este de zdrobită inima!
Dar toţi au ştiut că toate acestea sunt din iubirea mea pentru Tine,
Lumina ochilor mei şi Mărgăritarul vieţii mele!

2. Nenorocit este cel ce cântă pentru cine nu-l aude,
nefericit este cel ce plânge pentru cine nu-l iubeşte,
chinuit este cel ce aşteaptă după cine nu vine,
nemângâiat este cel ce suferă pentru cine nu-l caută.
Dar Tu, Preaiubitul dulce al inimii mele, mă auzi, mă iubeşti, vii să mă cauţi de peste munţii şi văile ce ne despart...
O, cât de fericită este dragostea mea!

În mijlocul vostru stã Unul...

 În mijlocul Matematicii stã El Cel Întreg, de la care pornesc adãugându-se toate celelalte cifre, sau din care ies. Și în Plus-Infinit și în Minus-Infinit.

Cãci, în mare, este El 1, multiplicat cu El Însuși, pânã când se ajunge la numãrul pentru care nu mai este denumire, cum nu mai este nici sfârșit.

Drept rãspuns, Ioan le-a zis: Eu botez cu apã: dar în mijlocul vostru stã Unul, pe care voi nu-L cunoașteți.

În mijlocul lumii istorice, în mijlocul lumii geografice, în mijlocul lumii religioase, în mijlocul omenirii și Universului, - stã Hristos prin opera Sa, prin Persoana Sa, prin Biserica Sa, prin toatã Prezența Sa copleșitoare și de neînlãturat, pentru ca, în egalã mãsurã, sã poatã fi cunoscut, vãzut, slujit sau descoperit, de cãtre toți cu ușurințã!

 

O oameni de pretutindeni și de totdeauna, - în mijlocul vostru, Coloanã Veșnicã, stã UNUL - și voi nu-L cunoașteți!...

În mijlocul științei și filozofiei stã El, soluția unicã și criteriul unic, fãrã de care nu se poate rezolva nimic, real și convingãtor.

Nimic nu este întâmplător. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare.

 

Nimic nu este întâmplător. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Toate sunt rânduite bine şi mai dinainte de către Dumnezeu. Numai pentru noi, care nu cunoaştem relaţia dintre lucrurile care se văd şi cele care nu se văd, par întâmplări.

Noi suntem un popor creştin. De la naştere, poporul nostru s-a născut creştin. Poporul nostru nu s-a încreştinat după ani, după secole de păgânism, ca alte popoare. Faţă de poporul nostru, Dumnezeu a avut o milă, o bunătate, o grijă deosebite. De la naşterea noastră din părinţii noştri trupeşti şi din cei sufleteşti, din Cuvântul şi din Duhul lui Dumnezeu, noi ne-am născut creştini. Mărturisim dreapta noastră credinţă, care a cuprins căsătoria, nunta, printre cele şapte Taine ale ei, [aceasta fiind] considerată sfântă nu numai din Cuvântul lui Dumnezeu, ci din toate învăţăturile care ne-au rămas nouă de la părinţii noştri drept-cre­dincioşi şi care au lăsat pe tot întinsul patriei noastre semnele marii lor credinţe şi ale adâncii lor încrederi în Dumnezeu.

Am fost aşezaţi aici de înţelepciunea lui Dumnezeu şi de lucrarea cea tainică a Lui, care a rânduit viaţa nu numai fiecărui om şi fiecărei familii, ci fiecărei naţiuni.

Dă, Doamne! Ce să ne dea Domnul?

Binefacerile cele mari oamenii le aşteaptă de la marii binefăcători. Bunătăţile cele mari le cer de la marii bogătaşi. Cine este cel mai mare binefăcător, şi cine e cel mai mare bogătaş? Fără îndoială, Dumnezeu.

Ce am cerut noi, ca Creştini şi neam Creştinesc, de la Dumnezeul nostru? Să luăm mai întâi rugăciunea Domnească, Tatăl nostru. Ce cerem de la Dumnezeu în această rugăciune? Mai întâi, să se sfinţească nu-mele lui Dumnezeu – să se sfinţească, iar nu să se hulească. Al doilea lucru, să vină împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia părintească – iar nu una tiranică şi sălbatică. Al treilea, să se facă voia Tatălui nostru pe pământ precum este şi în ceruri, între oameni precum este şi între îngeri. Al patrulea, ca Tatăl din ceruri să ne dea pâinea cea spre fiinţă şi să ne ferească de lux, lăcomie şi de iubirea de sine. Al cincilea, să ne ierte datoriile, precum şi noi iertăm altora. Al şaselea, să ne ferească de căderea în ispită, ce ne vine din poftele trupeşti şi din cursele diavoleşti. Şi al şaptelea, să ne izbăvească de vrăjmaşul nostru cel viclean, care vrea să ne otrăvească cu rele şi să ne ademenească în vizuina răutăţilor sale.

După cum vedeţi, fraţii mei, nicăieri nu cerem, nici nu am cerut de la Dumnezeu să ne dea „cultură” sau „civilizaţie.”