Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( XXXIII)

" Să rugăm pe Dumnezeu să lumineze nu numai pe oamenii din biserică, ci şi pe cei ce guvernează, să aibă frică de Dumnezeu, ca să poată spune ceva. Puţin, un cuvânt luminat de ar spune, şi iată, se schimbă o situaţie. Dar dacă spun o neghiobie, pot ca întregul stat să-l mototolească.

O hotărâre bună e o facere de bine pentru lume. O hotărâre rea este catastrofă. Nu numai la nefericirea materială de care suferă oamenii mă refer, că flămânzesc; nefericirea duhovnicească este mai mare. Rugăciunea va ajuta mult ca Hristos să-i lumineze întrucâtva. "

" Orice am face, e nevoie de smerenie - dragoste - nobleţe. Lucrurile sunt simple. Noi le complicăm. Pe cât putem să facem ceea ce e complicat diavolului şi uşor omului. Dragostea şi smerenia sunt grele pentru diavol şi uşoare pentru om. Şi unul bolnăvicios, ce nu poate face nevoinţă, îl poate lovi pe diavol cu smerenia. Într- un minut omul poate deveni înger sau drac. Cum ? Cu smerenia sau cu mândria. Ce, oare au trebuit ore întregi ca Luceafărul să se faca diavol din înger ? S-a făcut în câteva secunde. Modul cel mai uşor ca să ne mântuim, este dragostea şi smerenia. De aceea să începem cu dragostea şi smerenia, şi după aceea vom înainta şi cu celelalte."

"Pentru că duhul lumesc intră încet - încet, precum a intrat ariciul în cuibul iepurelui. La început ariciul a rugat pe iepure să-l lase să-şi bage puţin capul în cuibul lui ca să nu-l plouă. Apoi a bagat şi un picior, apoi celălalt şi în cele din urmă a intrat tot şi cu ţepii lui l-a scos cu totul pe iepure afară.

Aşa şi cugetarea lumească ne înşeală cu mici cedări şi încet - încet ne stăpâneşte. Răul înaintează puţin cţte puţin. Dacă ar veni deodată, nu am fi înşelaţi. Vezi, dacă vrei să opăreşti o broască, trebuie să arunci peste ea apă fiartă câte puţin. Dacă o arunci deodată toată, sare şi fuge; se izbăveşte. În timp ce dacă verşi pe ea puţină apă fiarta, la început o va arunca puţin de pe spate, apoi o va primi. Dacă-i mai arunci încă puţină, iarăşi o va arunca puţin şi încet - încet se va opări, făr0 sa priceapă.

"Bre, broasca, dupa ce ţi-a aruncat puţină apă fiarta, scoală-te şi fugi !". Nu fuge. Se umflă - se umflă şi apoi se opăreşte. Aşa face şi diavolul; ne opăreşte puţin câte puţin şi, în cele din urmă, ne trezim opăriţi fără să pricepem."

"Înlăuntrul său, sufletul are atâtea pete, atâtea mâzgăleli şi noi să ne privim, de pilda, hainele noastre ? Ne spălăm hainele, le călcăm şi suntem curaţi, dar înăuntru suntem ... nu mă întreba ! De aceea, dacă cineva ar sesiza ce necurăţie duhovnicească are înlăuntrul sau, n-ar mai sta să scoată cu atâta migală cea mai mică pata de pe hainele sale, pentru că acestea sunt de mii de ori mai curate decât sufletul lui. Dar daca omul nu are în vedere

zgura duhovnicească pe care o are înlăuntrul sau, el atunci cauta să scoata cu migala şi cea mai mică pată. Ceea ce trebuie este să-şi întoarcă toata grija spre curaţia duhovnicească, spre frumuseţea lăuntrică şi nu spre cea dinafară. Întâietatea să se dea frumuseţii sufletului, frumuseţii duhovniceşti, şi nu frumuseţii deşarte, pentru că Domnul ne-a spus: "Cât valorează un suflet, nu valorează lumea întreaga" (Vezi Mt. 16,26)."

"Trebuie să avem nobleţe duhovnicească, să dispreţuim pe diavolul şi toate telegramele lui viclene - gândurile - şi să nu începem a discuta cu el.

Toţi judecătorii de s-ar aduna nu vor putea sta împotriva unui diavolaş mic. Ca să tăiem legăturile cu diavolul şi să evităm ispitele ajută mult să tăiem discuţiile cu el.

Ni se întâmplă ceva ? Ne-au nedreptăţit ? Ne-au scârbit ?

Să cercetăm dacă am greşit. Dacă n-am greşit, avem plată. Nu mai e nevoie de continuare. Cine continuă să discute cu aghiuţă, acesta îi brodează dantela şi îl răscoleşte. "

"Vezi, la început zăpada este puţină. Daca se rostogoleşte la vale se face un bulgăre. Bulgărele, adunând altă zapadă, lemne, pietre, etc., încet - încet se face mai mare şi mai mare, şi în cele din urmă se face un troian mare. Aşa şi răul: puţin câte puţin a devenit troian şi se rostogoleşte. Acum e nevoie de o bomba ca să-l spargi.

"În viaţa duhovnicească nimeni să nu pună pe cei lumeşti ca prototipuri, ci pe sfinţi. E bine să iei o virtute şi să afli pe sfântul care a avut - o, să cercetezi viaţa lui şi atunci să vezi că n-ai făcut nimic şi vei merge înainte cu smerenie. Cei ce aleargă în stadion nu privesc înapoi să vadă unde sunt ultimii, pentru că dacă vor face aceasta vor rămâne ei ultimii. Când incerc să imit pe cei sporiţi, conştiinţa se subţiază. Dar când privesc la cei dinapoi, mă indreptăţesc pe sinemi şi spun că greşelile mele nu sunt aşa de mari în comparaţie cu ale lor. Mî odihnesc la gândul că există şi unul mai jos decât mine. Astfel îmi înec conştiinţa, sau, în cel mai bun caz, sfârşesc în a avea o inimă împietrită, nesimţitoare."

Cuviosul Paisie Aghioratul

din cartea “Cu durere si dragoste pentru omul contemporan”

"Ţarina unui om leneş" - Pilde 24,32 - Ţarina noastră cea duhovnicească

"Înţeleptul şi împăratul Solomon a trecut odată prin ţarinile supuşilor săi.
Ieşise cum s-ar spune azi o „vizită regală".
Cu acest prilej a văzut moşioara unui om leneş.
Şi tare s-a întristat despre cum a văzut-o.
„Trecut-am pe lângă ţarina unui om leneş şi pe lângă via unui om fără de minte. Şi iată, era în totul numai scai înalţi; spinii acoperiseră întregul loc şi îngrădirea lor de piatră era surpată. Văzut-am acestea şi le-am luat în inima mea; am căutat şi am tras învăţătură" (Pilde 24,30-32).

În legătură cu aceasta a scris într-alt loc înţeleptul Solomon:
„Până când vei dormi, o, leneşule? — sărăcia vine peste tine ca un hoţ şi lipsa ca un haiduc" (Pilde 6,9—11), cum se vede în chipul de alături.
Dar vedeţi înţeleptul Solomon nu s-a întristat numai văzând ţarina leneşului, ci a tras şi învăţătură.
Din ţarina unui om leneş a cules învăţătură duhovnicească.
Aşa este omul cel înţelept.
Aşa este omul cel credincios.
El trage învăţătură din toate celea.
Un om credincios, un copil al lui Dumnezeu, vede ceva şi învaţă ceva şi acolo unde altul nu vede nimic.
Pentru un copil al lui Dumnezeu predică şi păsările cerului, crinii câmpului, peştii mărilor etc.
„Voi, copiii lui Dumnezeu, — zice un vestit predicator — veţi afla predici peste tot locul, pe uscat şi pe mare, pe pământ şi pe cer, şi veţi învăţa de la fiecare animal, pasăre, peşte, insectă şi de la fiecare plantă care răsare şi creşte pe pămînt".

Înţeleptul Solomon a tras învăţătură şi de la nişte scaieţi şi urzici.
A văzut o ţarină năpădită de scai şi buruiene şi şi-a zis: „oare nu tot aşa face şi păcatul cu ţarina inimii omului?"
Înţelepciunea omului credincios culege struguri — adică învăţătură — şi din spini. Culege smochine şi din urzici.

Şi acum să ne întoarcem la,ţarina omului leneş.
Pe omul acela înţeleptul Solomon îl numeşte fără de minte, adică nebun.
Grea vorbă!
Se pare poate ca acel om să fi fost un om foarte de treabă.
Un om cinstit.
Şi totuşi Solomon îi aruncă vorba grea de nebun. De ce?
Pentru că el avea o moşie, avea o avere pe care, din lene n-o lucra, n-o îngrijea, ci o lăsase în părăginire.

Întocmai aşa stau lucrurile şi cu averea cea spirituală.
Căci moşia şi averea omului nu este numai casa şi pământul, ci şi mintea,inima, credinţa şi celelalte bunuri spirituale.
Unii au din această avere mai mult, alţii mai puţin.
Dar trebuie să o „muncească"; să o apere de „scaieţi" şi ,,urzici" făcând-o folositoare lui şi altora.
Un om poate fi foarte cuminte.
Poate avea o avere de mare înţelepciune.
Dar ce folos dacă această avere face „scaieţi" şi „urzici"; face înşelăciuni, nedreptăţi şi alte lucruri slabe.
Ce folos şi de averea „culturii" dacă dă şi ea „scaieţi" şi „spini" în loc de flori şi roade de fapte bune!
Un învăţat creştin zicea: „dacă ştiinţa ta, cultura ta, activitatea ta nu duce într-acolo ca să serveşti lui Dumnezeu prin neamul tău, atunci n-ai învăţat aceea ce Solomon numeşte înţelepciune şi tu nu eşti omul acela despre care stă scris că „oriunde se duce,
face bine".

Aşa e şi cu ogorul nostru cel duhovnicesc, cu averea noastră cea duhovnicească.
Credinţa ta desigur este o avere frumoasă.
Dar ce folos dacă nu lucrezi cu ea şi prin ea ca să produci recoltă de fapte bune!
Credeul este desigur o avere minunată.
Dar poţi ajunge cu el în iad dacă nu lucrezi cu averea lui.
Te lauzi cu biserica ta, cu credinţa ta ortodoxă? Foarte bine. Şi eu mă laud.
Este averea noastră cea mai scumpă.
Vom pierde însă mântuirea cîtă vreme nu lucrăm în această avere.
Vom pierde mântuirea câtă vreme noi vom dormi ca nişte leneşi, cu scaieţii şi urzicile păcatelor crescute până la brâu.
Nu-i destul să ai o avere duhovnicească, ci trebuie să şi lucrezi în ea.
Nu talanţii sunt o avere, ci sporirea lor, cum spune şi Evanghelia.
Nu pământul în sine este o avere, ci lucrarea lui.

„Mântuirea vine prin dar" zic unii.
Şi mulţi îşi razimă lenea duhovnicească aici: păi dacă mântuirea vine prin dar, la ce să mai lucrăm noi? La ce să mai alergăm şi noi pentru mântuirea altora?
Da! e adevărat, mântuirea vine prin dar.
Dar şi aici plugăria şi ţarina ne ţin o predică.
Omul, plugul şi sapa nu pot face absolut nimic câtă vreme cerul de Sus nu-şi trimite darul lui: căldura, pioaia etc.
Însă sub revărsarea acestui dar omul trebuie să lucreze, altcum creşte buruiana şi urzica.
Peste ţarina unui om leneş poate să umble cea mai potrivită vreme — ea va produce numai urzici şi bălării.

Aşa e şi cu ţarina noastră cea duhovnicească.
Harul trebuie primit într-un pământ lucrat de noi şi pregătit de noi pentru primirea şi rodirea lui — altcum, cu lenea noastră, vom produce numai buruieni şi urzici de păcate.
Unde rugineşte plugul şi sapa, creşte cucuta şi urzica.
Un creştin „leneş" nu este copilul Celui care a zis: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu încă lucrez" (Ioan 5,17).

Părintele Iosif Trifa

din cartea "Munca şi Lenea"

Editura "Oastea Domnului", Sibiu, 1991

Apel de suflet, cãtre toti cei care vor sã ajute un copil sã nu rãmânã fãrã un picior!

N-a strâns banii pentru protezã si amputarea piciorului bolnav începe sã devinã singura posibilitate, dar si cea mai grea, ca Filip, un copil de 13 ani, din comuna Vetrisoaia, sã poatã trãi mai departe! Cititorii ziarului «Vremea nouã» au aflat de povestea tristã a bãiatului înainte de sãrbãtorile de iarnã, atunci când copilul care viseazã sã devinã într-o zi preot, încã mai sperã ca oamenii buni sã îl ajute sã strângã 8000 de euro, atât cât i-ar fi fost necesar pentru cumpãrarea unei proteze speciale.

În urmã cu aproape 6 luni, Filip era un copil ca oricare altul, bucuros de vacanta de varã, petrecutã în satul natal, Vetrisoaia. Într-o zi, când se întorcea de la bisericã, a simtit o obosealã anume si o durere la un picior, asa cum nu mai avusese niciodatã. Pãrintii l-au dus a doua zi la spital si de aici si pânã la vestea crâncenã cã bãiatul are o tumoare malignã, nu i-a mai despãrtit decât… un set complet de analize. Tot medicii i-au transmis familie cã, în afara amputãrii piciorului, ar mai fi o sansã ca Filip sã îsi pãstreze ambele membre : o proteze în valoare de 8000 de euro. Zadarnic a transmis copilul un mesaj public înduiosãtor pentru cei care ar vrea sã îl ajute sã evite infirmitatea, zadarnice s-au dovedit si lacrimile fierbinti ale mamei, lipsite de orice posibilitãti financiare, cãci.. ajutorul mult sperat n-a venit. A rãmas însã speranta în Dumnezeu si optimismul coplesitor al bãiatului.

Vrea sã trãiascã cu orice pret!

« Eu i-am spus mamei sã nu mai plângã. Si i-am spus si domnului doctor, cã, dacã tãierea piciorului va fi singura posibilitate ca eu sã trãiesc, sã îl taie, cãci nu vreau sã mor”, spune Filip, zâmbind si privindu-si cu drag surioara mai micã. “Eu cred în Dumnezeu, v-am spus cã vreau sã mã fac preot. Am crezut foarte mult cã se poate face ceva cu aceastã protezã si încã mai cred”, adaugã bãiatul.

Nu a mai fost operat pe 21 decembrie, pentru cã nu s-au strâns banii pentru protezã !

De reamintit cã pe 21 decembrie 2010, Filip avea programatã operatia la picior pentru montarea costisitoarei proteze. Din pãcate, conditia ca aceastã planificare sã fie respectatã era ca, între timp, familia sã fi reusit sã strângã cei 8000 de euro, cu care sã cumpere proteza. Initial, Primãria Vetrisoaia, la initiativa primarului Vasile Puiu, a vrut chiar sã garanteze firmei furnizoarea, achitarea în timp a costurilor, însã, dupã o mai atentã cercetare a cadrului legal, s-a constatat cã institutia publicã nu putea sã facã un asemenea gest. Primarul Puiu însã a fost cel care s-a implicat, chiar si în nume personal, foarte mult în acest caz. “Nu am cuvinte sã îi multumesc primarului pentru cât ne-a ajutat. Mereu ne-a gãsit masinã sã ne ducem cu copilul la spital, ne-a ajutat si împreunã cu Consiliu Local cu o sumã de bani, pot sã spun cã a fãcut tot ce se putea. Din pãcate, am fi avut nevoie de mai mult ajutor, dar nu poti face nimic, probabil, din ce nu este scris sã se întâmple», plânge Elena, mama lui Filip.

SOLIDARITATE

Apel de suflet, cãtre toti cei care vor sã ajute un copil sã nu rãmânã fãrã un picior!

Duminicã, Filip va pleca din nou la spital. Mai existã o micã sperantã ca pregãtirile pentru operatie sã fie reluate si, în cele din urmã, proteza sã fie montatã. Dar…. banii, deocamdatã, lipsesc. “Fac un apel cât se poate de omenesc fatã de toti cei care cred cã faptele bune ne salveazã pe toti pânã la urmã: cine poate ajuta acest copil, sã o facã. Mai existã o sansã ca lui sã nu îi fie tãiat piciorul, ci sã i se punã proteza. Mai trebuie sã strângem fonduri. E doar un copil, are numai 13 ani, la asta sã ne gândim… Cine vrea sã îl ajute pe Filip, sã ia legãtura cu familie, cu Primãria, dar chiar si cu mine, în mod personal. Vã rog sã dati în ziar numãrul meu de telefon (0766547531) si sã mã contacteze cei care simt cã pot sã îl ajute pe bãiat. Eu am toatã încrederea cã de data asta putem sã ne mobilizãm mai bine. Cel putin, asa sper. Ei sunt oameni prea sãraci pentru a avea atâtia bani. Si, dacã nici acum nu i se pune proteza, piciorul îi va fi amputat”, a declarat primarul Vetrisoaiei, Vasile Puiu.

Numarul de cont si numele mamei lui Filip:

C.E.C.Bank RO28CECEVS2508.RON0441795

Paduraru Elena

 

(Sursa: Vremea Noua)

Toată viaţa creştinească este făptuire, nu filosofie.

34. “M-aş întreba ca psalmistul: <> Şi răspund tot cu cuvintele lui: << Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema>>.

          Răsplătirea noastră este să luăm de la Domnul şi să chemăm pe Domnul: Şi în duhul rugăciunii, în Ortodoxie, în duhul primit de la paharul Împărtăşaniei, se petrece minunea pe care de multe ori o credem imposibilă, anume regenerarea omului” (Ibidem, pag. 100)

         35. “Noi nu ne ducem la duhovnic aşa cum merg învăţaţii şi înţelepţii lumii acesteia la un om mai înţelept la un om mai cu experienţă ca să facem ucenicie. O spune deja prorocia din Vechiul Testament că vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Şi aşa, în Noul Testament al Domnului, trebuie să învăţăm să ne lăsăm învăţaţi de Dumnezeu Însuşi. Cum s-aud eu glasul lui Dumnezeu? Eu pot să-I spun lui Dumnezeu mii de lucruri, dar în învălmăşeala gândurilor ce-mi vin în minte, de unde ştiu care este de la Dumnezeu sau dacă măcar unul este de la Dumnezeu.

         Duhovnicia trebuie înţeleasă şi făcută aşa: te duci la duhovnic cu un gând ori că te spovedeşti, ori să întrebi ceva duhovnicesc. Nu întrebi despre lucrurile de toate zilele, ca de exemplu să speli pe jos, în loc să mături în chilie, căci nu e important din punct de vedere duhovnicesc. Acestea sunt numai un exerciţiu, o disciplină necesară pentru a învăţa ascultarea adevărată. Şi aşa începe ascultarea adevărată. Ceri Domnului <<Doamne, spun-mi ce trebuie să fac în viaţa mea. Mă văd păcătos, dar de unde să încep? Spune-i părintelui meu cuvânt pentru mântuirea mea!>> Şi faceţi asta în duhul Părinţilor din Pateric, care se duceau la un bătrân şi cereau un cuvânt de mântuire. Căutau ascultare, căutau cuvânt de la Dumnezeu. Uneori poate nici nu aveau ce să-l întrebe. Îi cereau numai un cuvânt, fără să spună despre ce. Dar cel care se ducea la avva, se ducea cu rugăciune către Dumnezeu: << Doamne, Tu spune-mi un cuvânt>>.

         Şi avva sau duhovnicul, nu ca un filosof care a învăţat multe lucruri şi este foarte înţelept omeneşte, caută, la rându-i, cu rugăciune către Dumnezeu: <<Doamne, dă-mi, un cuvânt pentru poporul Tău. Nu mă lăsa în deschiderea gurii mele să smintesc pe fratele meu. Nu mă lăsa să spun un cuvânt care nu este de folos sau, mai groaznic, unul care să dăuneze mântuirii sufletului celui care vine către mine în numele Tău.>> Şi caută nu atât în minte, ci în inimă să găsească un cuvânt pe care îl simte inima lui că este ziditor.

Fac aici o mică paranteză ca să spun un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov, care cunoştea cu duhul nu numai viaţa ta, ceea ce se întâmplă în familie, în viaţa prietenilor, ci şi ce să facă ceilalţi. Şi un om, uimit, îl întrebă pe Sfântul Serafim: <> Şi el I-a răspuns :<primul gând, primul cuvânt care vine în inima mea şi care ştiu că este de la Dumnezeu>>.

         Deci, eu nu ştiu ce să fac; părintele meu nu ştie ce să fac, dar eu lui Dumnezeu îi cer şi părintele Îi cere, de asemenea, lui Dumnezeu. Şi atunci se întâmplă taina aceasta – şi aceasta este ascultarea – că, îndreptându-ne către Dumnezeu, prin părintele duhovnic, cum spunea Părintele Sofronie, facem din duhovnicul nostru un prooroc. Poate că este deja prooroc, poate că nu, dar ascultarea mea îl face pe părintele meu prooroc. Într-un fel, dacă starea mea de ascultare este adevărată, aceasta îl naşte pe părintele duhovnicesc. Eu însumi îl nasc pe părintele meu duhovnicesc. Aşa sunt lucrurile la Dumnezeu; de multe ori de-andărătelea!

         Zic asta şi ca să nu vă smintiţi, căci vă poate ispiti cel rău şi aşa: dar dacă părintele meu n-o să ştie asta? Dar dacă nu ştiu ce sau nu ştiu cum? Nu vă smintiţi de aceasta. Naşteţi-vă părintele duhovnicesc prin rugăciune! Căutaţi de la Dumnezeu! Cereţi Domnului: << Doamne, pune în Sfinţia Sa cuvântul potrivit!>> Şi smeriţi-vă înaintea părintelui, în numele Domnului şi părintele, prin rugăciune, va găsi un cuvânt pe care nu ştie nici ele cum este, cum spunea şi Sfântul Serafim de Sarov, dar el, în rugăciunea sa, crede şi nădăjduieşte că Dumnezeu nu vă va lăsa înşelaţi, nu vă va lăsa pe drumuri.

         Şi acum încă un lucru. Înţelesesem că nu trebuie să discuţi cu părintele tău sfatul ce ţi-l dă, că primul lucru pe care ţi-l spune, pe acela să-l faci. Încercam, dar voind să-l fac mai bine, îl întrebam. <> Şi simţeam că se sfarmă totul. Şi câteodată părintele se mâhnea de mine şi îmi ziceam: << Dar ce-am făcut rău, Doamne? Eu voiam să fac mai bine. Dar cum să înţeleg cuvântul? Cum să fac, dacă nu-l înţeleg mai bine?>>. Şi nu pricepeam atunci că nu este vorba numai să înţeleg mai bine, căci nu mă duceam la un filosof, la un om mai deştept ca mine, mai cu experienţă, mai bătrân, ci mă duceam la Dumnezeu. Şi că Dumnezeu îmi dă prin gura lui un cuvânt , poate tainic, poate de neînţeles, dar acela e cuvântul pentru mine de la Dumnezeu, nu-i cuvântul duhovnicului.

Nu căuta lămuriri de la duhovnic – şi asta nu poate fi înţeles nici ca argument că nu vrei să faci voia ta. Nu-i numai asta. Este firul acela, foarte delicat, mai delicat decât firul de păianjen, dintre tine şi Dumnezeu, pe care trebuie să-l rupi, să-l întrerupi cu nimic. Fă o metanie şi spune-i părintelui:>> Binecuvântează, Părinte!>> Ţi-e teamă că n-o să înţelegi? Cere rugăciunile părintelui. Cere tot ce vrei, dar nu cere de la început prea multe explicaţii. Acesta este cuvântul pe care împlinindu-l, îl vei înţelege. Pentru că toată viaţa creştinească este făptuire, nu filosofie. Aceasta este filosofia vieţii creştineşti. Deci, părintele nu-ţi va putea explica cuvântul pentru că nu-i vine de la el şi el însuşi poate nu-l înţelege. Dumnezeu îl înţelege şi tu, cu rugăciunile părintelui, îl vei înţelege, iar dacă nu poţi să-l înţelegi, mai târziu poţi să întrebi. Dar mai întâi încearcă să-l împlineşti.

(sursa)

Să căutăm ca Domnul să facă în sufletele noastre ceea ce este cu neputinţă omului

Partea a I-a

Ortodoxia este singura realitate a omului

Partea a II-a

“Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele"

Partea a III-a

Duhul Ortodoxiei nu este afişare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie

Partea a IV-a 
Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui şi noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.
Partea a V -a 
Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Şi cuvântul înnoieşte şi se înnoieşte în om.
Partea a VI -a  
Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gândeşti la consecinţe.
Partea a VII -a
Căsătorit sau călugăr, în toate stările lucrul esenţial este să fim împreună cu Dumnezeu: viaţa să ne fie în armonie cu Dumnezeu. 
Partea a VIII -a 

Partea a IX -a 

 Părintele Rafail Noica

Cuvinte de învăţătură

Comunicare si comuniune....

"...Oamenii se adapă spiritual unul pe altul prin cuvinte, dar dintr-o trebuinţă sădită în ei de o putere mai presus de ei. Iar cuvintele nu sunt importante pentru ei prin faptul că sună, ci prin faptul că ele comunică apa lor ca izvoare spirituale, legate subteran între ele şi cu oceanul spiritual suprem. Omul însuşi vine în cel ce-i aude cuvintele şi el însuşi se deschide celui ce i le comunică. Omul însuşi e apă vie, prin faptul că se dă pe sine însuşi şi adapă pe cel căruia i se dă prin cuvânt. Şi fiecare e o apă deosebită de celălalt şi adapă pe celălalt numai în măsura în care se dă pe sine însuşi şi nu foloseşte cuvintele mai mult pentru a ascunde ceea ce gândeşte şi simte, sau pentru sine însuşi. în cazul din urma, nici cel ce aude cuvintele altuia nu se încrede în ele, pentru că îl simte pe cel ce i le spune rămânând în voinţa de a nu se comunica cu adevărat.

Cuvintele îşi împlinesc rostul lor, de a uni şi întări pe oameni, când sunt rostite şi simţite ca o comunicare de sine a unuia către altul. în aceasta se face înţeleasă afirmaţia despre Cuvântul suprem că e în acelaşi timp şi Persoană. între oameni, trăirea cuvântului seamănului, ca dăruire a lui însuşi, e cu atât mai intensă, cu cât cel ce se comunică prin cuvânt însoţeşte mai mult comunicarea prin fapte de autodăruire până la jertfa de sine, fără să se piardă prin aceasta definitiv. Numai aceasta aduce bucurie şi fericire reală atât celui ce vorbeşte cât şi celui căruia i se vorbeşte. Această acoperire între cuvânt şi faptă a realizat-o în gradul maxim Cuvântul suprem, făcându-Se om şi adeverind cu jertfa Lui cuvintele de iubire ce ni le-a spus.

Omul care vorbeşte sincer simte, astfel, trebuinţa să se şi dăruiască, dar şi să dorească ca celălalt să i se dăruiască prin ascultarea lui deplină şi prin răspunsul lui. Fiecare e un cuvânt ipostatic sau personificat inepuizabil, care simte trebuinţa să se comunice, ca atare, la nesfârşit, dar şi să primească pe altul ca răspuns personificat la cuvântul său personificat. Sau fiecare e un cuvânt personificat, distinct ca solicitare şi ca răspuns. Căci cine se comunică altuia îşi manifestă chiar prin aceasta pornirea de-a se da şi cererea de a-1 vedea pe celălalt ca răspuns, arătându-se pe sine, chiar prin aceasta, ca persoană ce are nevoie de celălalt sau răspunde nevoii celuilalt.

Dar de unde trebuinţa omului de a se dărui prin cuvânt şi de a cere celuilalt să i se dăruiască prin răspuns? Chiar în faptul că se dăruieşte prin comunicare şi solicită pe celălalt ca răspuns se arata că omul nu poate exista prin sine. O persoană nu poate exista singură, pentru că în ea se personifică o natură care e personificată şi în alte persoane. Dar nici amândouă nu se simt împlinite prin comunicarea-solicitare şi prin răspunsul ce şi-1 dau; sau se află în trebuinţa de a-şi căuta împlinirea în comunicarea cu o realitate personală supremă. în aceasta se reflectă Sfânta Treime, în care una şi aceeaşi fiinţă e ipostatică în trei Persoane şi îşi face simţită unirea şi distincţia şi în relaţia dintre persoanele umane de aceeaşi natură, sau în natura umană cea una, manifestată concret în mai multe persoane necesare unele altora şi având nevoie de comunicarea cu un izvor personal suprem...."

(din “Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”, Pr. Dumitru Staniloae, Editura Mitropoliei Olteniei – 1987 )

Întâi să fim

" Am scris anul trecut o poezie, am făcut un desen, am lucrat ceva, - când anu acesta mă întorc înapoi la ceea ce am creat, căd că ce mi se părae atunci la cel mai înalt nivel posibil pentru mine, acum e depăşit. Şi descopăr atât de multe pe care le am de îndreptat"

"Lucrarea vie în Hristos a avut todeauna aceste două caracteristici: smerenia şi sinceritatea. Pe acestea ne-a spus Domnul Iisus Însuşi ca noi toţi să le învăţăm de la El."

"În momentul în care cineva cade din sinceritate în prefăcătorie şi din smerenie în îngânfare, el s-a despărţit sufleteşte, atât de Hristos, cât şi de fraţi, chiar dacă printr-o încăpăţânare firească şi printr-o împotrivire ambiţioasă a căutat să mai rămână în mijlocul Bisericii şi al adunării sfinte"

"Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este cu deosebire o sărbătoare a sincerităţii şi a smereniei. Maica Domnului a fost sufletul cel mai smerit şi cel mai sincer care a putut fi găsit de Tatăl ceresc în mijlocul lumii pentru a putea împlinii prin ea, în chip vrednic, taina şi promisiunea Întrupării Fiului şi arătarea roadelor Sfântului Duh."

"O, cât respect sfânt trebuie să avem noi, potrivit Evangheliei, faţă de Sfânta Fecioară, acest vas ales de care S-a folosit atât de minunat Dumnezeu - şi faţă de care măritul arhanghel Gavril a arătat atât de înaltă preţuire, încât, cutremurat de evlavie, i s-a închinat, zicându-i: "Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har!"

,,Creaţiile Duhului, prin instrumentele Sale smerite, pot fi uneori mai simple, ca florile de câmp ori de pădure, dar sunt totdeauna vii, înmiresmate, calde şi dulci."

"Dumnezeu nu ne-a chemat întâmplător şi nu ne-a dat zadarnic un dar fiecăruia...Nu ne-a făcut degeaba să cunoaştem nişte adevăruti atât de adînci şi să avem nişte părinţi atât de minunaţi - ci ne-a făcut toate acestea cu un mare şi unic scop: aflarea şi vestirea lui Iisus Cel Răstignit. Primirea şi mărturisirea lui Hristos în sinceritate şi smerenie, pentru mântuirea noastră şi a tuturor semenilor noştri între care ne-a aşezat El."

"Oricine nu-L primeşte pe Hristos până în compartimentul din fundul inimii sale, acela în zadar zice că este creştin. Rădăcina răului este: în adâncul inimii - şi oricine nu scoate rădăcina, în zadar taie lăstarii"

,,Hristos ne cere întâi inima - şi numai după aceea ne cere slujba noastră. Cine face o slujbă fără inimă, acela este un slujbaş netrebnic şi va face o slujbă netrebnică, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru semenii săi."

( Îmi voi permite un scurt comentariu: când inima îi este dată Lui Hristos, de fapt El va face lucrarea...iar ceea ce e făcut dintr-o ,,astfel de inimă" atinge inimi, le dă acel fior care apropie de Cer... )

"Lucrarea Oastei Domnului este un profet, solia ei este o solie profetică, duhul ei este un duh profetic, scopul ei este un scop profund profetic. Porunca dată ei este să cheme la naşterea din nou tot poporul nostru şi să trezească din somnolenţă la o viaţă vie şi lucrătoare toată Biserica noastră"

"Fiul meu, mai întâi dă-I Domnului inima ta, apoi încearcă să faci pentru El slujba ta. Mai întâi caută să fii cum vrea El, apoi să cauţi să faci ce vrea El"

(Traian Dorz, din volumul "Întâi să fim", pag. 26 )

"Dacă a rămas ceva nemuritor în poezie, în cântare - în orice domeniu de creaţie -, au rămas numai operele create spre slava lui Dumnezeu, ceea ce a izvorât din sentimentul şi adoraţia lui Hristos"

"În Hristos, nimeni nu este bătrân!...

Iată, fraţii şi părinţii noştri în Domnul ce tineri şi ce plini de vlagă duhovnicească sunt şi cum!... Ei cântă cu noi, aleargă cu noi, veghează cu noi, sunt alături de noi parcă tot mai tineri, aşa cum spune psalmistul sfânt: Plini de suc şi verzi, întineriţi şi întinerind ca vulturl..."

"Iubiţi-vă în Domnul şi rugaţi-vă totdeauna unul pentru altul şi unul cu capul pe umărul celuilalt. Veţi fi cu adevărat fericiţi numai atunci când fiecare veţi fi încredinţaţi că soţul primit este tocmai cel mai potrivit pe car vi l-a dat - sau v-a dat-o - chiar Dumnezeu; unul şi una pe veci. Aceasta, şi nu altul. Aceasta, şi nu alta."

"Nici o şcoală de artă lumească n-a putut crea ceea ce a creat şscoala Duhului Sfânt prin cei care au fost ascultători şi silitori în ea.

Creaţiile lumeşti sunt reci şi sunt moarte, ca nişte flori de gheaţă. Pot fi frumoase, e adevărat, dar sunt tot atât de trecătoare şi de fără viaţă ca florile de ger pe fereastră"

"Aveţi grijă când vorbiţi - şi mai gândiţi-vă şi la cei care vă ascultă, să vedeţi dacă vă înţeleg ori nu. Când scrieţi, mai gândiţi-vă şi la cei care vă citesc, dacă vă pot pricepe sau nu. Decât să lucraţi degeaba, mai bine să dormiţi degeaba!"

"Un proverb spune aşa: "Dacă-n douăzeci de vorbe ai ceva să ne spui nouă şi-l poţi spune-n două vorbe - află-le pe astea două!" Aceasta este arta, aceasta este inspiraţia, acesta este creatorul care află ideea, expresia, adevărul pe care îl simt toţi, - dar nu-l poate ori nu l-a exprimat decât el! "

" Să ne simţim totdeauna sub supravegherea sfântă şi sub controlul sever al privirilor Domnului nostri Iisus, care este cu noi fiecare zi!

Să nu ne permitem lucruri, cuvinte ori gesturi pe care El nu ni le-ar permite."

Traian Dorz,

"Întâi să fim" (Colecţia "Cugetări nemuritoare 25" )

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfântului Chiril al Ierusalimului

Sfântul Chiril s-a născut din părinţi evlavioşi, care mărturiseau credinţa creştină. De mic copil a fost crescut şi el în nevoinţe asemănătoare, pe vremea împăratului Constantin. Când, mai târziu, episcopul de atunci al Ierusalimului, s-a mutat către viaţa cea fericită, cel ce a fost învrednicit cu darul episcopiei a fost tocmai acest fericit Chiril, care s-a arătat un apărător plin de râvnă al sfintelor dogme apostolice. În vremea aceea, pe scaunul din Cezareea Palestinei se găsea Acaciu, care pentru că nu voia nicidecum să mărturisească cum că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, a fost depus din treaptă de către Sinodul din Sardica. Dar Acaciu nu a voit să se supună hotărârii sinodului, ci a rămas mai departe, ca un tiran pe scaunul său şi, mai mult, pentru că era cunoscut împăratului, luând putere de la acesta, a depus la rândul său din treaptă pe Chiril şi l-a alungat din Ierusalim.

Sfântul Chiril, alungat fiind din Ierusalim, a venit la Tars unde a rămas câtva vreme împreună cu minunatul episcop Silvan. După ce s-a adunat un alt sinod la Seleucia, în 359, care a condamnat din nou pe Acaciu, acesta a plecat la Constantinopol şi a venit la împărat aţâţând mânia acestuia, prin cele spuse de el împotriva lui Chiril. Pentru aceasta Chiril a fost condamnat la surghiun. După moartea lui Constantiu însă, urmând la conducerea împărăţiei Iulian şi voind să atragă de partea lui pe toţi cei ce fuseseră surghiuniţi de înaintaşul său, a dat poruncă să revină la scaunele lor toţi episcopii care fuseseră mai înainte surghiuniţi. Împreună cu toţi ceilalţi a revenit din surghiun şi sfântul Chiril şi şi-a luat în primire scaunul său de la Ierusalim. Şi păstorind în chip frumos şi bineplăcut lui Dumnezeu turma încredinţată lui şi lăsând ca amintire Bisericii catehezele sale, cu care căutase să întărească în credinţa creştină turma sa, după ce a mai trăit puţină vreme de la întoarcerea din surghiun, a răposat întru fericire.

Şi era sfântul Chiril, în ceea ce priveşte înfăţişarea trupului, om potrivit de vârstă, gălbui la faţă, cu părul lung, cu nasul adus, lat şi rotund la obraz, cu sprâncene deopotrivă tocmite şi aduse, cu barba albă, deasă şi îngemănată şi cu toată ţinuta asemenea unui om de la ţară.( Sinaxar 18 Martie )

"Dreptii dantuiesc, pacatosii sunt legati. Dreptii canta, pacatosii se tinguiesc... Dreptii au cantarea, pacatosii prapastia. Dreptii in sanurile lui Avraam, pacatosii in torentele de foc ale lui Veliar. Dreptii, in lumini, pacatosii in intunecimea furtunii. Dreptii, cu ingerii, pacatosii, cu demonii... Dreptii, in mijlocul luminii, pacatosii, in mijlocul intunericului. Dreptii, mangaiati de Mangaietorul, pacatosii, chinuiti de demoni. Dreptii, in fata tronului Stapinului, pacatosii, in fata intunericului chinuitor. Dreptii, vad pururea fata lui Hristos, pacatosii, stau pururea in fata diavolului... Dreptii sunt initiati de ingeri, pacatosii de demoni... Dreptii in cer, pacatosii in abis"

(Sfantul Chiril al Alexandriei - Omil. 14, Despre iesirea sufletului si despre a doua venire a Domnului, la D. Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. III, pag. 459)

Cristelniţa şi apa botezului, spunea Sf. Chiril al Ierusalimului, „sunt pentru noi mormânt izbăvitor de viaţă şi maică duhovnicească, născându-ne pentru viaţa în Hristos şi ţinând locul pântecelui celui curat al Sfintei Fecioare, din care S-a născut Mântuitorul”.

“Pentru ce Domnul a comparat apa săltătoare cu harul Duhului ? Pentru că este forța care uneşte totul. Ea naşte plante şi animale. Un singur izvor adapă tot Raiul [...] ea (apa, n.n.) devine albă în crin şi roşie în trandafir, altfel în palmier şi altfel în vie. Aşa şi Duhul Sfânt, unic, simplu, indivizibil, fiecăruia îi dăruieşte harul aşa cum voieşte“

(Cateheza 16; 12 DS, IV col. 1269.)

"Nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu, decât ridicându-se prin jertfă"

"Pacatul taie nervii sufletului"

,,Dezbinarea şi ura între fraţi pregătesc terenul pentru venirea lui Antihrist!"

"Oamenii s-au lepadat de adevar, si neadevarul le încânta urechile. Se graieste ceva care desfata urechile? Toti oamenii asculta cu placere. Se graieste ceva folositor sufletului? Toti se îndeparteaza. Cei mai multi oameni s-au lepadat de învataturile cele drepte; este ales raul mai mult decât binele. Aceasta este deci „lepadarea de credinta“. Trebuie asteptat dusmanul, în parte a si început de pe acum sa trimita pe înaintemergatorii lui, ca sa vina pregatit la vânatoare. Ai grija de tine, omule, si întareste-ti sufletul!"

( din Cateheze, Editura IBMBOR, Bucuresti, 2003 )

«Vouă, după ce ati iesit din cristelnita sfintei ape, vi s-a dat ungerea, preinchipuirea aceleia cu care a fost uns Hristos ; iar aceasta este Sfântul Duh»

„Ţi s-a uns capul tău, pe frunte, cu untdelemn, din pricina peceţii pe care o ai, spre a avea în tine urma peceţii, sfinţirea lui Dumnezeu”

"Dacă stai cu tărie în credinţă, eşti fericit."

"Lucrul lui Dumnezeu este de a dărui harul, iar al tău de a-l primi şi a-l păstra."

„Dumnezeu aşteaptă din partea fiecăruia o voinţă sinceră“

„Numele vostru vi s-a înscris şi aţi fost chemaţi la oaste. Purtaţi în mâini făclii pentru alaiul de nuntă şi doriţi să aveţi vieţuire cerească. Bună este intenţia voastră. Iar acesteia îi urmează nădejdea... Dumnezeu este bogat în facerea de bine; totuşi aşteaptă din partea fiecăruia o voinţă sinceră. Dacă voinţa ţi-e sinceră, atunci Dumnezeu te cheamă.“

,,Suferinte pe care Doctorul Dumnezeu sa nu le poata vindeca nu exista. Nu sunt ranile mai mari decat stiinta Doctorului”

"Diavolul este începătorul păcatului şi născătorul relelor. Asta a spus-o Domnul, că de la început diavolul păcătuieşte. Înainte de el nimeni n-a păcătuit. Iar el a păcătuit nu din necesitatea firii - pentru că, în acest caz, pricina păcatului se ridică până la Dumnezeu Creatorul - ci, cu toate că a fost creat bun, totuşi, prin propria sa voinţă a ajuns diavol, căpătându-şi numele din faptele sale. A fost arhanghel, încât pe urma a fost numit diavol de la "a calomnia" (în greacă). Era slujitor bun al lui Dumnezeu şi a ajuns satană"

(P.G. 33, 381-408)

În Dumnezeu ne găsim scăparea“

„Fiecare om să-L audă deci pe Iisus şi să nu mai păcătuiască. Să alergăm la cel care iartă greşelile! De suntem bolnavi, la El să ne găsim scăparea; de ne doare sufletul, să urmăm pe Doctorul sufletelor; de suntem flămânzi, să primim Pâinea; de suntem morţi, să primim Învierea; de am îmbătrânit în neştiinţă, să cerem înţelepciune de la Înţelepciune“.

“Aşa cum omul este alcătuit din două părţi: suflet şi trup, există şi o curăţire îndoită: netrupească pentru ceea ce nu este a trupului şi trupească pentru trup. Apa curăţeşte trupul şi Duhul curăţeşte şi întăreşte sufletul“

(din Învăţătura lumii, Cartea III)

Sfântul Chiril al Ierusalimului ne arată lămurit puterea Sfântului şi
Marelui Mir zicând: „Să nu-ţi închipui că mirul acela este simplu mir. Căci după cum pâinea Euharistiei, după invocarea Sfântului Duh, nu mai este simplă pâine – ci trup al lui Hristos, tot aşa şi acest sfânt mir, după invocare, nu este simplu mir […] dimpotrivă, este un dar al lui Hristos şi al Sfântului Duh şi lucrează prin prezenţa dumnezeirii Lui”

(Cateheza a II-a mistagogică – Despre ungerea cu Sfântul Mir, în vol. Catehezele, partea a II-a, trad.Pr.Dumitru Fecioru, Bucureşti 1943, p.557 )

"Mărturisirea credinţei ne învaţă despre una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică pentru ca să te păzeşti de stricăciunea adunărilor eretice şi să fi totdeauna în sfânta sobornicească Biserică."

„Nu ne vom ruşina de Crucea lui Hristos. Iar dacă cineva se ascunde, tu să-i face semnul Crucii pe frunte, ca diavolii văzând semnul împărătesc să fugă departe. Fă semnul acesta când mănânci, când bei, când te culci, cânt te scoli, când vorbeşti, când mergi; şi să nu începi nici o lucrare fără a-ţi face semnul cinstitei Cruci. Ziua şi noaptea, în casă, la drum şi în orice loc”

“Mântuitorul a suferit pentru ca să împace prin Sângele Crucii cele din cer si cele de pe pământ."

„Fiind «tatăl minciunii» (Ioan 8, 44), va înşela închipuirea prin lucrări amăgitoare, aşa încât mulţimile să creadă că văd înviat un mort care nu e înviat şi şchiopi umblând sau orbi văzând, câtă vreme nu s-a săvârşit nici o tămăduire"

(Cateheze, traducere din limba greacă şi note de pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 256. )

"Păcatul este un rău grozav, de altfel, de netăgăduit. Este un rău grozav pentru cel ce ţine în sine păcatul, dar lesne de vindecat pentru cel ce-şi scoate păcatul prin pocăinţă"

“Oamenii s-au lepădat de adevăr, şi neadevărul le încântă urechile. Se grăieşte ceva care desfată urechile? Toţi oamenii ascultă cu plăcere. Se grăieşte ceva folositor sufletului? Toţi se îndepărtează“.

„Noi ne rugăm pentru Sfinţii Părinţi, Episcopi adormiţi, şi în general, pentru toţi cei mutaţi mai înainte de noi, crezând că le este de folos sufletelor pentru care se face rugăciunea atunci când stă înainte jertfa cea sfântă şi înfricoşată."

Îţi mulţumesc, Iisuse!...

Îţi mulţumesc, Iisuse, prin vers şi prin cântare,
Aşa cum pot aduce, de dincolo de mine,
Din pulbere de stele, smerita închinare,
Din freamătul tăcerii, o lacrimă spre Tine.

Îţi mulţumesc, Iisuse, de sâmburele Vieţii
Care pulsează, tainic, în tot ce ne-nconjoară,
Şi se-nveşmântă-n Soare în Zorii Dimineţii,
Adeverind Lumina din ziua fără seară...

Îţi mulţumesc, Iisuse, de-ntâiul strop de rouă
Ce-mi răcoreşte setea şi îmi alină dorul,
Rodind într-al meu suflet cântare sfântă, nouă,
Să-mi dăruiasca aripi şi să mă-nveţe zborul..

Îţi mulţumesc, Iisuse, că mi-ai redat seninul,
Prin care-n zori de cântec îmi picuri alte haruri,
Şi mai presus de fire, Tu-mi schimbi mereu suspinul
În tril de Înviere. Mă reclădeşti prin daruri.

Îţi mulţumesc, Iisuse, de raza de Iubire,
Ce-a prefăcut în Soare o inimă de piatră,
Dând lemnului din Cruce prin Flăcări - dezrobire,
Şi zboruri sfinţitoare cenuşii de pe vatră.

Îţi mulţumesc, Iisuse, plecând genunchii-n tină
În unica simţire ce-năbuşă fiinţa
De lacrimile Tale în marea mea de vină
Viindu-mă din moarte, spălându-mi neputinţa.

Îţi mulţumesc, Iisuse, că renoindu-mi lutul,
Ai plămădit în mine Altar Iubirii Tale...
Pe el mi-e ruga pară, sub el mi-e scrum trecutul,
Liturghisind cu Îngeri, sunt clopot de petale…

Îţi mulţumesc, Iisuse, de marea Ta răbdare...
M-aştepţi în Zorii Zilei cu braţele deschise,
Ca rupt de tot ce-nseamnă a firii închisoare
Să mă înalţi la Ceruri, spre Patria din vise.

Îţi mulţumesc, Iisuse, de Visul Veşniciei,
Ca de-o arvună sfântă a Zilei Ne-Apuse.
Preschimbă jertfa clipei în Oda Bucuriei!
Şi Veşnicia toată-Ţi voi mulţumi, Iisuse!

Amin!

Mulţumim din inimă autorilor:
Catiusha, Catalin OD, Cristinalisman, Hadassa, Jeni,
Sorin M.,(Miriam) Mariana, Neogen, Nuţi Dragomir, Olimpiada.

P.S. După cum vedeţi această poezie este o creaţie colectivă, AICI , puteţi descoperii felul cum au luat viaţă aceste versuri

DREPTUL SIMEON ŞI VOCAŢIA AŞTEPTĂRII

 

„Şi iată era un om în Ierusalim cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului”

(Luca 2, 25-26). 

Temelia şi motivaţia, piscul şi destinul tuturor strădaniilor omeneşti se regăsesc în experienţa întâlnirii cu Dumnezeul cel viu. Această experienţă este răsplata îndestulătoare chiar şi pentru cele mai grele aşteptări. Când veritabila aşteptare a ajuns la sfârşit tot chinul trecut devine eternă şi strălucită sărbătoare. Prasnicul împărătesc al Întâmpinării Domnului străluceşte în lume această revelaţie, în ziua de 2 februiarie cei credincioşi pot întrezări pe chipul şi în cuvintele dreptului Simeon, slava cerească care se află la capătul unei aşteptări îndelungate şi grele.

În a doua parte a capitolului 2 din Evanghlia sa, Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă o lume care se afla în aşteptarea mântuirii. Deşi din celelate Evanghelii aflăm că, în general, lumea din timpul venirii Domnului era rece, indiferentă şi chiar ostilă faţă de Iisus (cf Ioan 1, 11; Mat 2, 3, 15-1opt), Sf Luca ne descoperă că, totuşi, era o mână de oameni care îşi hrăneau aşteptările din promisiunle şi profeţiile Vechiului Testament. Ei au cunoscut în Pruncul Iisus împlinirea profeţiilor şi atunci s-au umplut de o nelumească fericire.

Dreptul Simeon „aştepta mângâierea lui Israel”(v. 25), el primise înştiinţare prin Duhul Sfânt că „nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului”(v. 26). Memorabila sa cântare ( 2, 29-32) are o inegalabilă valoare duhovnicească, ea este o icoană vie a bucuriei de la capătul drumului, a revelaţiei cereşti ce încununează aşteptarea.

Proorociţa Ana”nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni”(2, 36, 37). Prin această viaţă dedidicată postului şi rugăciunii ea grăbea şi pregătea venirea în lume a lui Hristos „aşteptarea popoarelor”. Când Iisus Hristos este adus la templu de Fecioara Maria pentru a împlini cu El rânduielile Legii Vechi (cf. 2, 22-24), Ana se face glasul tuturor celor care „aşteptau mântuire în Ierusalim” (v. 3opt). Când trimful aştepării se descoperă lumii în chipul Pruncului Iisus, ea a venit la templu ca să anunţe şi să vestească celor ce erau în aşteptare că nădejdea lor s-a împlinit. „Şi venind şi ea în acel ceas lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor care aşteptau mântuirea în Ierusalim” (Luca 2, 38). Toată istoria aşteptării este concetrată, acualizată şi răsplătită în această clipă. Rodul pregătirilor milenare, răsplata secolelor chinuite scântează tainic şi măreţ din portreptul Feciarei care poartă pe braţe sale pe „Cel ce poartă toate”. Numai cei care au luat în serios aşteptarea au cunoscut împlinirea ei. Ceilalţi, deşi au cunoscut profeţiile, au trecut orbi pe lângă împlinirea lor (cf. Mat 2, 4-6).

Biblia ne spune că viaţa de credinţă este o înţelegătoare, vie şi statornică aşteptare. Mântuitorul ne defineşte starea celor care au conştiinţa apartenenţei la neamul Lui: „Şi voi fiţi asemenea oamenilor care aşteaptă pe Stăpânul lor când se va întoarce de la nuntă, ca venind şi bătând, îndătă să-i deschidă. Fericite sunt slugile acelea pe care venind Stăpânul le va afla veghind. Adevărat zic vouă că se va încinge şi la va pune la masă şi, apropiindu-se le va sluji” (Luca 12, 36, 37). Sf. Ap. Pavel ne spune că harul ne învaţă „să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (Tit 2, 13). Cununa dreptăţii este darul care se cuvine tuturor celor care prin nădejdea în promisiunile lui Dumnezeu, au făcut un salt peste vremi şi „au iubit arătarea Lui” (II Tim 4, opt). Singurele aspiraţii şi speranţe veritabile care merită să mistuie fiinţa sunt cele îndretate către cer „de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos” (Fil 3, 20). În Crez mărturisim nu numai credinţa noastră în înviere, ci spunem mai mult: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va sa fie”. Or a aştepta învierea este ceva mai mult decât a crede în ea.

Lumea este mistuită şi consumată de tot felul de aşteptări. Oamenii fireşti îşi consumă toate energiile pentru a-şi împlini dorinţele lor pământeşti. O lume întreagă caută cu nădejde şi desnădejde, cu rost şi fără rost fericire şi bucurie, plăcere şi sens. Săracii aşteaptă bani, cei bogaţi aşteaptă ceva ce nici nu pot defini. Copiii aşteaptă să ajungă la adolescenţă, adolescenţii deseori îşi îndreaptă aşteptările pe cele mai primejdioase hăţişuri ale vieţii. O lume confuză care caută cu ardoare, dar nu ştie exact ce caută şi de ce caută. Unii care au văzut implinte anumite aşteptării chiar îşi impun bucuria şi satisfacţia că ceea ce au vrut de la viaţă au şi gasit. Dacă dincolo de toate acestea cuceriri vremelnice aşteptarea noastră nu trece peste hotarul acestei lumi, ne limităm mult fiinţa şi ne facem prizonierii unur scopuri limitate. Mulţi îşi pierd demnitatea şi valoarea propriei fiinţe atunci când se lasă mistuiţi de aşteptări lumeşti, când se lasă prea încântaţi de cucerirea lor, sau întristaţi de eşecul dat de neîmplinirea lor.

Modul în care Dreptul Simeon şi Proorociţa Ana aşteptau prima venire a Mântuitorului este modelul după care şi noi avem datoria de a aştepta cea de a doua venire a Lui. Puterea şi vigoarea de care avea trebuinţă dreptul Simeon în această aşteptare îndelungată şi obositoare, le-a primit de la Duhul Sfânt care „era asupra lui” (2, 2). Duhul Sfânt dă putere celui ce aşteaptă să simtă încă de la început bucuria de la sfârşit. Duhului Sfânt usucă şi scoate din vigoare fervenţa şi intensitatea aşteptărilor pământeşti. În clipa în care simţi harul dorinţele lumeşti se risipesc, iar în locul lor Duhul Sfânt le înfiripă pe cele veritabile, le înteţeşte şi le face lucrătoare.

„Aşteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul” (Ps 26, 20). 

Vasilică Nica

Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( XXXII)

"Cititorule! Din starea ta cea păcătoasă numai o singură cale de ieşire şi de scăpare este: să te apropii de Mântuitorul Hristos; că cazi înaintea Mântuitorului ca şi femeia din chipul arătat în pagina dinanite. ( Evanghelia zilei -Tămăduirea femeii gărbove)...Aşa şi tu să cazi înaintea lui Hristos nu numai cu păcatele tale, ci şi cu credinţa ta în Jertfa Lui cea Sfântă şi atunci vei primi şi tu viaţă şi tămăduire. "

,,Îngerii cerului trag neîncetat clopotele dragostei cereşti. Peste lumea aceasta răsună neîncetat muzica cea dulce şi sfântă a dragostei cereşti. La muzica aceasta, noi trebuie să răspundem cu dragostea noastră...Trebuie să răspundem cu slabele noastre ,,acorduri”. ( Ioan 3, 16)

,,Să punem în slujba Domnului tot ce avem. Să-i aducem ca jertfă averea noastră cea sufletească: mintea, priceperea, cunoştinţa şi mai ales inima.”

,,Fratele meu! Lumea aruncă cu apă şi peste focul tău. O, nu te întrista şi nu te descuraja pentru aceasta, ci te bucură. Chiar acesta-i semnul că arzi. Căci unde nu-i foc n-aleargă nimeni cu apă să-l stingă.”

,E frumos şi bine să ştii că Hristos S-a născut în peştera Betleemului, S-a botezat în Iordan, a învăţat multe lucruri frumoase şi pe urmă a murit pe crucea Golgotei, dar ele nu-ţi sunt de nici un folos, câtă vreme nu cunoşti pe un Hristos care s-a născut pentru tine, a trăit pentru tine, a murit pentru tine, a înviat pentru tine şi petrece şi acum în lume pentru tine; vrea să trăiască cu tine, vrea să intre în casa ta, în viaţa ta, în inima ta, în toate gândurile şi faptele tale.”

,,Ce să fac când ispita certei intră în casa noastră? – întrebă odată o femeie căsătorită pe un credincios.

- În clipele acelea – răspunde credinciosul – tu trebuie să fii mută, iar bărbatul să fie surd. De veţi face aşa veţi avea pace şi linişte în casă. ”

" ŞI DE LA DIAVOLUL PUTEM ÎNVĂŢA CEVA BUN

Un vestit predicator zicea: Să învăţăm şi de la diavolul ceva bun. Şi de la diavolul putem învăţa ceva bun. Să ne gândim câtă stăruinţă pune diavolul pentru a caştiga un suflet de om. Cât aleargă, cât se vicleneşte, câte şopteşte şi câte iscoade pentru a caştiga un suflet de om. Să ne gândim că stăruinţa aceasta e un semn că diavolul ştie preţul sufletului, ştie ce comoară nepreţuită e un suflet de om, de aceea aleargă, lucră, asudă, să-l poată câştiga. Măcar şi de la diavolul să învăţăm a ne preţui sufletul, comoara cea nepreţuită pe care ne-a dat-o Dumnezeu."

(din Evanghelia Duminicii a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) )

"Cu lucrurile mântuirii nu-i de glumit.

Cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu fiecare din noi trebuie să ştim să umblăm cu toată teama, evlavia şi seriozitatea.

Dacă Dumnezeu S-a îndurat faţă de noi ca să ne aleagă pentru mântuire, acest hareste nespus de mare şi cutremurător. O dată ce am devenit părtaşi ai harului acestuia, noi trebuie să o rupem cu păcatul, în chip cu totul hotărât, apoi să trăim cu toată frica de Dumnezeu în dreptate, cumpătare şi evlavie, lucrând neîncetat şi aşteptând fericita noastră nădejde, arătarea Slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos (Tit 2, 11-13)."

Părintele Iosif Trifa

An nou…

Cu fila cea din calendar ce le-a-ncheiat şiragul,
s-a dus un an şi altul iar ne trece astăzi pragul.

O, dacă vrei al tău amar să-l schimbi în bucurie,
pe-al vieţii tale calendar azi pe IISUS tu-L scrie.

Şi pune-ţi gând să-ntrebi mereu de El în rugăciune:
– Ce-ai face Tu în locul meu? Şi fă ce crezi c-ar spune.

Când blândul Său Cuvânt ţi-ar sta în suflet şi pe limbă,
vedea-vei tu cum viaţa ta preafericit se schimbă.

De-L vei primi sfătuitor, prieten de-L vei cere,
în greu El fi-Ţi-va ajutor, în chinuri, mângâiere.

Ce fericiţi ţi-ar fi aşa şi zilele şi anii,
n-ai vrea să-L schimbi, de-ar fi să-ţi dea tot aurul, toţi banii…

(Traian Dorz)

Să ne rugăm împreună...

"O Sfine Duh al Inspiraţiei Dumnezeieşti, Te rugăm, înflăcărează duhul nostri şi ajută-ne să înflăcărăm şi noi darul Tău sfânt cu care ne-ai înzestrat! Pentru ca din acest dar să putem dobândi lumina şi puterea comunicării divine, din care apoi să putem crea lucruri de ce mai înaltă slavă pentru Tine!

Fii în noi şi între noi Acela care să ne inspire fândurile, să ne înflăcăreze mărturisirea, să ne săruţi lacrimile, să ne ajuţi în realizarea de creţii tot mai vrednice de Tine şi de slaba Numelui Tău Sfânt!

Să Te slăvim pe Tine nu numai cu cuvintele înaripate şi cu creaţii înalte, ci cu o viaţă nouă şi sfântă. Toţi să fim născuţi din nou şi ajunşi oameni cu o viaţă sfântă, părtaşi firii dumnezeieşti, fii ai Evangheliei înalte, curate şi vii.

Şi dacă până la acest ţel divin ni se vor mai cere şi nouă încă osteneli şi jertfe, - ajută-ne să nu deznădăjduim niciodată, ci să fim deplin încredinţaţi că îl vom ajunge... Tu nu începi o lucrare care să de faliment, ci tot ce începi Tu - atât în mare, cât şi în mic - va avea sigur, până la urmă, izbândă! Cu încredere deplină să suferim, să luptăm, să trăim şi să murim, dacă va fi nevoie, chiar dacă nu vom ajunge în viaţa asta să vedem cu ochii trupeşti împlinirea deplină a scopului divin pentru care ne-am jertfit... În Ziua Învierii ne vei ridica şi pe noi, să vedem împlinirea deplină şi eternp a gândului pentru care am muncit şi ne-am sacrificat şi noi.

Fă Doamne, din noi toţi nişte fermenţi sănătoşi care, puşi în frământătura poporului nostru, să dospim frumos spre învierea tuturor acestor fiinţe, până când cu toţii vom ajunge ca o pâine rumenă, gustoasă şi dulce pentru Tine, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru.
Amin!

Traian Dorz, 

din volumul "Întâi să fim", pag. 11 -13