s-aud prin şoapta frunzei şi-a ierbii naintaşii
cum vin cu bucurie spre mine şir cu şir,
cum dragostea le-nvie privirile şi paşii.
Şi nu ştiu, din adâncul acestei scumpe glii,
sau din atât de-adâncul şi tainicul trecut,
sau din adâncul zării iubirii mele vii
se-ntoarce neamu-acesta cucernic şi tăcut.
Ştiu cine odihneşte sub cruce-n orice loc
şi-aşa de adânc prieten mă simt cu fiecare;
simt inima bătându-i sub pajiştea de foc
şi glasu-i cum mă cheamă mai dulce şi mai tare.
Ce-apropiate astăzi sunt lumea mea şi-a lor,
cum n-ar fi fost vreo moarte şi nici vreo despărţire,
cum ar fi-n tot Prezentul, Trecut sau Viitor
şi-n ambele hotare, o unică trăire.
Un dor de veşnicie mă-ncearcă-atunci arzând
şi-aşa de grea-mi devine povara firii mele
când fiecare-ntoarce Acasă, aprinzând
la geamul unei lacrimi lumina unei stele.
Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, voI .III, pag 596
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu