Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei.

În vremea aceea, intrând Iisus în Capernaum, s-a auzit că este în casă şi s-au adunat mulţi, cât nu mai puteau încăpea nici pe lângă uşă şi grăia lor cuvântul. Şi au venit la El aducând un slăbănog care era purtat de patru inşi. Şi, neputând ei a se apropia de El din cauza norodului, au descoperit casa unde era şi, spărgând, au pogorât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: „Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele tale!” Şi erau acolo unii din cărturari şezând şi cugetând întru inimile lor: Ce, Acesta aşa grăieşte hulă! Cine poate ierta păcatele, fără numai unul Dumnezeu?
Şi, îndată cunoscând Iisus, cu duhul Său, că aşa cugetau aceia întru sine, le-a zis lor: „Ce cugetaţi acestea întru inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului, iartă-ţi-se ţie păcatele sau a zice: scoală şi-ţi ridică patul tău şi umblă? Şi, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ţie zic: scoală şi îţi ridică patul tău şi mergi la casa ta!” Şi s-a sculat îndată şi, ridicându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât se spăimântau toţi şi lăudau pe Dumnezeu, zicând: Niciodată n-am văzut aşa ceva! (Marcu 2, 1-12) 

 

Un adânc înţeles este în această evanghelie.
Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta înseamnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui. El trebuia mai întâi scăpat şi tămăduit de boala aceasta sufletească şi apoi de cea trupească. Tămăduirea omului trebuie să plece dinăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească. Cealaltă, din afară, e numai trecătoare şi nu-l poate pierde pe om.

Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi este de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav; câtă vreme patimile şi năravurile cele rele sunt cuibărite în tine.

Şi, iarăşi, boala cea adevărată este boala sufletului. De multe ori boala cea trupească ajută sănătatea şi tămăduirea sufletului. Boala cea adevărată e boala cea sufletească. Adevăraţii bolnavi sunt cei bolnavi cu sufletul, sunt cei care pătimesc în ologie şi orbie şi slăbănogie sufletească. O, e plină lumea de slăbănogi cu sufletul! Numai că lumea la astfel de bolnavi le zice „viteji”. După judecata lumii eşti sănătos şi viteaz când te îmbeţi, când sudui, când chefuieşti, când te ţii la rând cu toate modele şi păcatele lumii. Eşti un „slăbănog” când te laşi batjocorit, când te laşi smerit şi umilit. După judecata lumii, eşti un suflet „bolnav” când te cuprinde râvna pentru Evanghelie şi pentru mântuirea sufletului.

Păcatul îmbolnăveşte sufletul. El face rană în suflet şi o tot măreşte.
Boala cea sufletească se dezvoltă întocmai ca aceea trupească. Începe cu o rană mică, cu o durere uşoară, şi, dacă nu umbli să o tămăduieşti, ea tot creşte mereu, până ce aruncă sufletul la pat; ne strică ochii cei sufleteşti şi urechile şi picioarele cele sufleteşti. Pătimaşii, beţivii, desfrânaţii, zgârciţii etc. sunt tot atâţia slăbănogi şi ologi care nu se pot ridica de jos, nu pot umbla pe picioarele lor cele sufleteşti.

Eu am cunoscut un om care n-avea putere să treacă pe lângă vreun birt fără să nu intre înăuntru „la un pahar”.
O, lumea aceasta este plină de astfel de slăbănogi care abia se mută de ici-colo! Ah, lumea aceasta este un spital uriaş, plin cu fel de fel de schilodenii, ologii, slăbănogii şi alte boli sufleteşti.
Boala cea sufletească este o boală cumplită pe care numai Iisus Mântuitorul o poate tămădui. Şi Domnul îndată ne tămăduieşte, dacă ne apropiem de El cu credinţă, cu căinţă şi cu dor de mântuire sufletească.
Minunea din Capernaum se petrece şi azi în sufletul şi în viaţa celor care se apropie de Iisus Mântuitorul şi Tămăduitorul bolilor noastre sufleteşti şi trupeşti. Oameni pătimaşi şi ticăloşi în cele rele se ridică dintr-o dată sus şi încep „a umbla”.

Când îl primesc cu credinţă adevărată pe Iisus Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El.

În Oastea Domnului sunt destui care au zăcut ani de zile în ologie sufletească, şi azi „umblă pe picioarele lor”. Din nişte stricaţi şi slăbănogi cu sufletul s-au făcut nişte vestitori ai Domnului, încât se miră lumea de ei, aşa cum se mirau gloatele de slăbănogul cel tămăduit.

Ah, ce grea e boala ce te ţine la pat! Zaci numai două-trei zile şi abia apuci să te mai ridici. Dar sărmanul suflet al celor păcătoşi, care zace o viaţă întreagă? Când te ridici după o boală lungă, ce dulce îţi vin ridicarea şi umblarea! Această bucurie o are şi sufletul când scapă de boala păcatului, când începem să umblăm în căile Domnului.

Toţi suntem bolnavi cu sufletul, toţi trebuie să ne apropiem de marele Doctor şi Tămăduitor. Dar puţini sunt cei care caută tămăduirea cea sufletească. Cei mai mulţi stau liniştiţi în ologia şi orbia cea sufletească. Nu le trebuie sănătate şi tămăduire sufletească. Nu se îndură să-şi lase patimile şi năravurile cele lumeşti, ca să ia tămăduire sufletească. Sunt oameni care poartă o viaţă întreagă grele beteşuguri sufleteşti şi se bagă în pământ cu ele. Alţii, numai de pe patul morţii, trimit în toate părţile după doctor. Alţii ar dori să se vindece de patimile cele rele, dar nu ştiu să se apropie de Domnul.
- Am încercat, părinte, să mă las de beţie – îmi spunea un om – dar n-am putut!
I-am răspuns: – Apropie-te, dragă suflete, mai întâi de Domnul şi ia putere de la El! Altfel, faci întocmai ca un bolnav ce ar încerca să se ridice din pat înainte de a se vindeca.
Alţii, iarăşi, nu pot străbate până la Domnul. Îi împiedică vuietul şi vălmăşagul acestei lumi.
Pe slăbănogul din evanghelie l-au adus patru inşi la Mântuitorul, altfel nu s-ar fi tămăduit. Aici vine datoria noastră să-i ajutăm pe cei bolnavi cu sufletul să se apropie de Mântuitorul.

Iubiţi ostaşi din Oastea Domnului şi toţi care aţi luat tămăduire sufletească de la Domnul, nu uitaţi că datoria voastră este să ajutaţi sufletele bolnave a se apropia de Mântuitorul! Aduceţi-vă aminte că, la învierea lui Lazăr, Mântuitorul a pus pe cei din jurul Lui să dezlege mâinile şi picioarele celui înviat. Mortul era înviat, dar „mâinile şi picioarele lui erau legate cu fâşii de pânză”. „Dezlegaţi-l pe el şi îl lăsaţi să meargă!” – a zis Iisus celor din jurul Său (In 11, 44).
Domnul trezeşte la viaţă suflete bolnave, dar lumea, cu legăturile ei, le împiedică mersul. Aici e datoria noastră să-i ajutăm să umble pe cei care se întorc la Domnul: să-i dezlegăm de năravurile în care lumea încă îi ţine legaţi.

Aici e datoria noastră: prin orice greutăţi, să străbatem cu cei bolnavi, aducându-i la Domnul. Toţi care am luat tămăduire sufletească de la Domnul să plecăm prin lume şi să aducem neîncetat suflete bolnave la Domnul, la picioarele Crucii Sale, ca să ia tămăduire. 

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne:
„Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!”

Părintele Iosif Trifa

din "Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an"