Timpul şi Sufletul... Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.(William Shakespeare) Iar Sufletul, este o scânteie divină ce şi-a uitat aripile în inima Creatorului, ...rămânând cu două răni adânci
ce sângerează lumină.
- "Nu poate fi vorba de regrete când îţi aminteşti de cele întâmplate în trecut, ci de dulceaţa melancoliei care nu este suferinţa, ci parfum al unei flori evaporate." - " Când te vezi prăbuşit la pământ de dureri şi ai lipsă de putere; când vezi că nimic nu te mai mulţumeşte, nu te mai întăreşte.... El, Domnul este Cel care, "..dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin" Isaia 40:29 Cei ce se încred în Domnul îşi înoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc! v:31. Fiţi întăriţi în Dumnezeul Puterii! " - " Dobâdeşte pacea, şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Atunci când un om se află într-o stare de pace a minţii, el poate de la sine să le ofere celorlalţi lumina necesară luminării raţiunii. Această pace, ca pe o comoară nepreţuită, Domnul nostru Iisus Hristos a lasăt-o drept moştenire ucenicilor Săi înainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : "şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să vă păzească inimile şi cugetele voastre întru Hristos Iisus" (Filip. 4,7) Introdu mintea înlăuntrul inimii şi dăi de lucru acolo cu rugăciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreşte şi ea se află într-o stare de pace. Trebuie să ne obişnuim să tratăm jignirile venite de la alţii cu calm, ca şi cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practică ne poate aduce pacea inimii şi o poate face lacaş al lui Dumnezeu însuşi. " (Sfântul Serafim al Sarovului ) - Nu fii trist că Dumnezeu nu-ţi dă ceeace-I ceri. Fii bucuros că nu-ţi dă ceeace meriţi. - „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul/păcătoasa!” „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa!” Spune fratele meu şi sora mea, cu buzele şi cu inima neîncetat aceste cuvinte mântuitoare, deoarece luminează mintea, liniştesc inima, ard păcatele şi izgonesc pe necuraţi. - "Cine vrea ca Dumnezeu să-i asculte grabnic rugăciunea, de fiecare dată când se ridică şi întinde mâinile către Dumnezeu, mai înainte de toate şi mai înainte de a se ruga pentru sufletul său să se roage pentru sufletul duşmanilor lui. Purtându-se astfel, ori de câte ori Îl va ruga pe Dumnezeu Acesta îl va asculta. " ( Avva Zenon ) - "Nimeni nu-şi poate lua o funcţie de înaltă răspundere singur, ci numai dacă i s-a dat din cer (Ioan 19.11). De aceea noi suntem datori să-i privim pe aceşti oameni totdeauna cu seriozitate şi respect." (Traian Dorz) - Să nu ai încredere nici în inima ta până nu-i despătimită. - Munceşte ca şi cum n-ai muri niciodată, dar îngrijeşte-te de suflet ca şi cum ai muri mâine! - "Veti zice: Cum, oare, e cu putinta sa suferim jignirile? Cum - întreb eu - aceasta n-ar fi cu putinta? Cuvintele pricinuiesc, oare, vreo rana? Lasa pe trup vreo zgârietura? Ce rau fac? De vrem, le putem suferi. Sa facem legamânt ca le vom suferi - si, sa vedeti, le vom suferi." ( Sf. Ioan Gură de Aur ) - "Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce. Ţine-o bine, şi urcă de pe Golgota spre Înviere!" ( Arhimandrit Arsenie Papacioc ) - Ce-nseamnă a-L urma pe Hristos? Înseamnă a ne întoarce ca acest lepros, din cei zece, şi a spune: "Doamne, îţi mulţumesc pentru ceea ce mi-ai dat, îţi mulţumesc pentru viaţa pe care mi-ai dat-o, ajută-mă să o duc, aşa cum este ea! Mi-ar plăcea să am alta, mi-ar plăcea să fiu altfel, să trăiesc altfel, dar ajută-mă să o duc pe aceasta pe care mi-ai dat-o!" Amin! - Sfântul Macarie ştia că nu ştim să ne rugăm, dar ne dă un sfat: „Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi!( el ştia ce înseamnă rugăciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei) - dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!“ Că din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea adevărată. - Caută să-L vezi pe Dumnezeu în tot ceea ce te înconjoară! - "Să ia bine seama orice tânar la aceste adevăruri. Căci, dacă nu se va simţi adânc legat de rădăcina sănătoasă a credinţei înaintaşilor săi, nici nu va putea creşte drept. Nici nu va putea avea urmaşi buni şi roade vrednice. Pomul rupt de rădăcină se usucă şi piere." (Traian Dorz)
( 23 iunie 2008...dorind a scrie un nou poem de iubire, un nou psalm de dor...)
Dor de poem Un râu de bucurie mi-a izvorât în suflet... Şi n-am cuvinte , Doamne, s-o fac să se reverse, Să fac din ea o mare pe care sfântu-Ţi umblet, S-atingă tandru unda ce întristarea-mi şterse. Îmi caut printre stele cuvinte de lumină, Să ţes poeme sfinte iubirii nesfârşite... Din razele albastre să fac un psalm ce-alină Noi doruri, mai aprinse, în suflet tâinuite. Cu roua dimineţii aş vrea să scriu o carte Pe file din rubinul ce trandafirii-l poartă. Să-nmiresmez petale, pe fiecare-n parte, Cu-atingere de inimi ce au aceeaşi soartă. Şi nu găsesc cuvinte...topite-s de iubire... Şi se preling tâcute prin lacrimi fericite. Încerc doar cu acestea să îţi şoptesc, drag Mire, Tot freamătul iubirii din doruri liniştite... Dar parcă nu-mi ajunge a lacrimei rostire... E mult prea mare focul ce-mi mistuie simţirea! Mai caut trei cuvinte...tăcere-i peste fire... Am înţeles, Iisuse... Tăcerea-mi e Iubirea.
Îţi mulţumim de Focul cu care ne-ai iubit: A reaprins Nădejdea care ardea mocnit Şi-apoi ne-a dat puterea să ne-avântăm în zbor, Să fim printre-acei îngeri ce urcă şi cobor.
Îţi mulţumim!... Cântarea ne înfăşoară lin Şi-atinge-al nostru suflet ca un balsam divin, Făcând a’ noastre inimi ţâşnire de şuvoi Nădejdii şi Credinţei, de bună voie-n noi.
Îţi mulţumim şi pentru tot ce ai pătimit, Pentru că din Iubire, pe toate le-ai jertfit, Şi pentru Calea Albă ce ne-ai lăsat în dar Şi pentru părtăşia şi stările de Har
.........
Îţi mulţumim de ruga în care ne-ai purtat, De mâinile-n cătuşe care ne-au ridicat Când ziua dar şi noaptea ne-au fost greu încercate... Îngenuncheaţi în Domnul, îţi mulţumim de toate!
Slăvit să fie Domnul cel care Sâmbătă 20 Iunie şi Duminică 21 Iunie, a.c., la Beiuş a fos norul şi vântul care ne-au ferit de arşiţa soarelui, a fost picurii de ploaie transformaţi în sufletele noastre în culorile curcubeului, ce ne-au răcorit aducând pe chipurile noastre lacrimi de mulţumire !După tote bucuriile trăite şi simţite lângă mormântul acestui "Sfânt Român", în duminica dedicată Sfinţilor Români, nu mai pot decât să spun şi eu ca mulţi alţii dinaintea mea:
(La Beiuş, la comemora celor 20 de ani de dor după fr. Traian Dorz, am putut şopti din nou: nicăieri nu este o stare mai binecuvântată ca sub crucea Lui Iisus, îngenunchiaţi şi cuprinşi de braţele Iubirii Cereşti într-o îmbrăţişare care ne apropie de inima Lui Dumnezeu , şi unii de alţii...pe vecie...)
O, câtă fericire, Iisuse drag, îmi dai În sfânta-ngenunchiere cu-ai Tăi sub cruce, jos!... Abia-i zăresc prin lacrimi şi totu-mi pare rai Şi-nfiorarea-i sfântă şi Ceru-i luminos! O mână-ntind spre Tine şi-aş vrea să Te cuprind... O alta-ntind spre fraţii ce-n dor ne-am regăsit… Iar mâinele-Ţi Jertfirii spre noi cu dor se-ntind Pecetluind iubirea-Ţi cu care ne-ai iubit! În sfânta-mbrăţişare mi-e inima de jar... Mi se topeşte psalmul ce-aş vrea să Ţi-l rostesc... În valuri fericirea mă copleşeşte iar... Şi-i totul o fereastră spre raiul Tău ceresc. E-atâta fericire uniţi sub crucea Ta! Nu-i loc de-nstrăinare, ci doar de înfrăţiri... Nicicând fiinţa-mi nouă nu va putea uita Că-n jertfa-Ţi de iubire aflăm sfinte iubiri. Aş vrea, iubit Iisuse, aşa de mult aş vrea, Să stau îngenunchiată lângă-aste-ngenunchieri! Să nu mă mai despartă nimic şi nimenea De sfintele fiinţe şi sfinte mângâieri. Nimic să mă despartă de Tine şi de-ai Tăi, Oricât ar fi de cruntă lovirea şi durerea! Voi presăra cu lacrimi şi crini a noastre căi, Dorind ca-n Veşnicie să-Ţi preamărim Iubirea! Dorind tot împreună să-Ţi facem psalmi de dor Transfiguraţi pe veci de marea-Ţi strălucire... Şi tot îngenunchiaţi să îţi cântăm în cor, Primind îmbrăţişarea de Tată... şi de Mire!
Au trecut 20 de ani de când Apostolul, Martirul şi Cântăreţul Golgotei, prea iubitul nostru frate Traian Dorz, a intrat pe porţile Veşniciei în Împărăţia Luminii neapuse. De atunci, an de an, la solstiţiul verii, Frăţietatea Oastei Domnului i-a fost alături, cântând şi preamărind pe Dumnezeu întru cel bineplăcut Lui.
La comemorarea din acest an vom fi iarăşi împreună, marcând bidecada întâlnirii sale cu Domnul său Iisus Hristos, în zilele de 20 şi 21 iunie, la Mizieş. În seara zilei de 20 iunie, la orele 17:00, se va săvârşi slujba Vecerniei, după care va continua adunarea Oastei, până către miezul nopţii. A doua zi, duminică, 21 iunie, începând cu orele 7:00, se va oficia slujba Sfintei Liturghii, urmată, de asemenea, de adunarea Oastei.
Ca de obicei, sărbătoarea fratelui Traian Dorz va avea ca preludiu alte două comemorări bihorene: fratele Popa Petru (la Săucani) şi părintele Teodor Heredea (la Beiuş), în dimineaţa şi amiaza zilei de sâmbătă.
Fie ca momentul comemorării fratelui Traian Dorz să adune lângă cuibul său de lut cât mai mulţi preoţi, fraţi şi surori de pe toate meleagurile ostăşeşti locuite de români!
autoarea romanelor "NISIPURI MIŞCĂTOARE" si "ACASĂ", si a volumului de versuri "SUFLETUL MEU: UN MORMÂNTDE VISE" publicate pe site-ul GLOBUSZ PUBLISHING,ne invită la lectură: ( clik pe imagini )
Zilele poeziei dorziene - Traian Dorz - 20 Iunie 1989 - 20 Iunie 2009 - 20 de ani de la trecerea la cele veşnice a marelui poet creştin. Iată una dintre miile de poezii scrise în închisorile comuniste, în lectura autorului:
Zilele poeziei dorziene - Traian Dorz- 20 Iunie 1989 - 20 Iunie 2009 - 20 de ani de la trecerea la cele veşnice a marelui poet creştin. Iată una dintre miile de poezii scrise în închisorile comuniste:
Când eu Te căutam, Iisuse, cu inima-n răscruci răpus, Cu un surâs de primăvară spre mine-ai pogorât, Iisus. Tu mi-ai desfrunzărit fiinţa ce-n moarte şi-n îngheţ zăcea, Făcând să-nmugurească-n mine flori şi dor de rămurea.
Cu dulcea-Ţi rază fermecată mai încălzit şi legănat Şi fruntea mi-ai îmbrăţişat-o cu un sărut înmiresmat. Azi, pleoapele-mi dezgheaţă lacrimi cu bucurii de nedescris Că mi-ai iertat fiinţa toată şi drum spre ceruri mi-ai deschis. Ajută-mă, Te rog , Iisuse, sub raza Ta mereu să stau, Să mă hrănesc din Pâinea Vieţii şi din Potirul Tău să beau. Iar când din lumea asta rece la Tine sus mă vei chema, Dă-mi alt surâs de primăvara, cu el să zbor spre Slava Ta. Traian Dorz
Zilele poeziei dorziene - Traian Dorz- 20 de ani de la trecerea la cele veşnice a marelui poet creştin. Iată una dintre miile de poezii scrise în închisorile comuniste:
Ce liniştiţi sunt paşii Tăi în mine când coboară şi pe-a iubirii mii de căi fiinţa-mi înconjoară!... Ca mersul stelelor pe cer, ca răsăritul lunii, ca luntrea gândului năier pe apa rugăciunii,
ca izvorârea din afund a stropilor spre unde, ca taina harului profund când duhul mi-l pătrunde, ca roua cerului senin pe iarba aplecată, ca seara ce-nfăşoară lin pădurea nemişcată,
ca şoapta dulcii adieri prin spicele-nflorite, ca pacea marilor tăceri pe culmile-nsorite, ca zvonul paşnicei cântări din sânul primăverii, ca sfintele înfiorări din noaptea Învierii...
Ca a iubirii dulci văpăi spre-a inimii comoară... Ce liniştiţi sunt paşii Tăi în mine când coboară!...
Motto: ”Am întrebat Iubirea din Cine eşti, din Cine, Tu scumpo, tu, frumoaso, tu dulceo de nespus? Şi cine-mi dete mie tot cerul Lui cu tine? Şi mi-a răspuns iubirea:Iisus, Iisus, Iisus!”
Fără îndoială că simţul comun al tuturor oamenilor intuieşte, constată , dar şi afirmă că iubirea este cea mai graţioasă forţă şi realitate din existenţă, că fără ea lumea ar fi mai săracă, ba, poate nici nu ar putea să existe. Atât viziunea profană cât şi cea teologică sunt de comun acord în acestă privinţă. Marii poeţi şi compozitori ai Literaturii Universale profane exprimă în operele lor, cu atâta bogăţie, aspecte şi nuanţe ale acestei realităţi de origine divină pe care oamenii o numesc iubire, încât o cercetare superficială duce la concluzia pripită că iubirea dumnezeiască nu are forţa de a impresiona, încânta şi exalta fiinţa aşa cum poate face iubirea naturală. Deci, iubirea naturală ar fi mai puternică decât cea dumnezeiască cel puţin pe acest pământ. Oricine cunoaşte căt de cât universul poetic al marelui poet Traian Dorz îşi dă seama că o astfel de viziune este cu totul falsă.Nu cred că a existat vreun scriitor profan care să experimenteze şi să exprime atât de înfiorat, încântat, zbuciumat şi exaltat o iubire pământescă aşa cum a făcut-o dragul nostru poet cu iubirea lui faţă de Dumnezeu. El a arătat încă odată că atât iubirea cât şi arta sunt de origine divină, de aceea ele sunt destinate îndumnezeirii. Multe aspecte ale artei îmbracă astăzi forme atât de bizare pentru că ea a fost exilată. Iar arta despărţită de marele artist este sortită morţii şi eşecului. El a arătat cu o originalitate ireproşabilă că universul iubirii şi al artei poate fi eternizat numai atunci când se uneşte cu universul teologic. Putem pricepe ceva din fiorul, sublimul şi tăria iubirii dumnezeieşti atunci când o putem surprinde în forma ei paradoxală. Vom rămâne uimiţi observând că poetul şi iubitorul de Dumnezeu, Traian Dorz, surprinde, experimentează şi exprimă iubirea aşa cum au făcut-o cei care au vorbit serios despre ea, adică în mod paradoxal. Acum să lăsăm cuvintele noastre şi să ascultăm cuvintele lui, ca ele să ne poarte pe aripile iubirii divine. 1. Primul paradox al iubirii divine este acela care ne arată modul în care ea se naşte în inima omului. Experienţa acestui fapt este deodată prăbuşire şi înălţare, moarte şi înviere, sfâşiere, rupere lăuntrică, dar în acelaşi timp spor în fiinţă şi împlinire existenţială. După ce poetul, în poezia „Pe uliţele lumii”, descrie mizeria pe care o experimentează sufletul depărtat de Dumnezeu, adaugă:
„Dar undeva în suflet o stea-mi mai străluca Şi s-ndurat Lumina să-ncep să merg spre ea . Şi steua luminoasă cărarea mi-a condus. Spre cesul şi-nspre locul unde-aştepta Iisus. Şi-n marea probuşire care-a urmat arzând. Mi s-a născut iubirea ca mugurul plăpând”.
Acelaşi lucru aparent contradictoriu îl exprimă poetul în poezia „Când Te-am aflat pe Tine Doamne”:
„Când te-am aflat pe tine Doamne al primăverii vis era, Dar ca-tr-un mijloc greu de iarnă, atât belşug de flori ningea ... Când Te-am aflat pe Tine Doamne tot sufletu-mi era vrăjit, Plângeam ca-n cea mai grea durere, atât eram de fericit...”
De ce este paradoxală prima experienţă a omului cu iubirea lui Dumnezeu? Pentru că atunci se întâlneşte „mijlocul greu de iarna” cu „belşugul de flori”, „cea mai grea durere „ cu „vraja” şi „fericirea”, prăbuşirea cu înălţarea , moartea cu învierea, înălţare şi binecuvântarea.
”O, pentru câte haruri mi-ai dăruit de-atunci, Ţi-aş da atâtea imnuri cât fir de iarbă-n lunci Ţi-aş da atâtea lacrimi câţi stroi pe-un cer senin, Dar numai doi ochi Domne şi doi genunchi Ţi-nchin.” (Pe uliţele lumii)
Dar această ultimă biruinţă a iubirii vine după o viaţă întregă de luptă şi luptă dintre dintre aceste puteri:
”Primăvară dulce drumu-i încă sloi, zare-i încă umbre mersu-i tot suiş. Până unde-i oare încă pentru noi Noapte , numai noapte fără luminiş? Vine, vine, vine însă Ziua făr-apoi, Nunta fără capăt, har făr-asfinţit, Crucea numai raze cerul nimai noi, Slava , numai slavă fără de sfărşit.” ( Mi-am luat prin soare crucea către ţel)
2. Un alt paradox al iubirii pe care îl întâlnim în poezia dăruitului poet este cel fenomenal , privitor la modul în care ea se manifestă. Pe de o parte glasul iubirii este diafanitate, uşor liber şi fin, aproape imperceptibil, este „adiere de vânt lin”(III Regi 19,12), pentru că este glasul Duhului.Iubirea este delicateţe, blândeţe şi tandreţe, infinită grijă şi nobilă revărsare:
”Ce liniştişi sunt paşii Tăi în mine când coboară Şi pe-a iubirii mii de căi fiinţa-mi înconjoară! Ca mersul stelelor pe cer, ca răsăritul lunii, Ca luntrea gândului năier pe apa rugăciunii. ...Ca roua cerului senin pe iarba aplecată, ca seara ce-făşoară lin pădurea nemişcată. ...Ca zvonul paşnicei cântări din sânul primăverii, Ca sfintele înfiorări din noaptea Învierii...” (Ce liniştiţi sunt paşii Tăi).
Pe de altă parte, iubirea nu este neputinţă, laşitate sau nepăsare, ea este în mod inevitabil desfăşurare maximă, pentru că este deslănţuirea spiritului.Ea este „vuiet” şi „suflare de vânt ce vine repede” şi străpunge inimile oamenilor pentru împărăţia lui Dumnezeu (F.A.2,37). În acest mod o experimentează şi poetul:
„Când cu săgeţile iubirii Cuvântul Tău aprins trăgea, Mai câte inimi erau strânse de ce-ai străpuns-o chiar pe-a mea?” (Ce taine-mi sunt atâtea Doamne!)
3. O altă dualitate extraordinară este aceea în care iubirea dumnezeiască se exprimă ca ascundere şi revelare , prezenţă şi absenţă.Iubirea este adânc total , nebănuit, tainnă insondabilă, dar în acelaşi timp, ea este temelia evidentă a lumii. Tot aşa ne vorbeşte şi Sfânta Scriptură de Iubirea lui Dumnezeu.Ea este ascunsă şi plecată de la noi de noi „într-o ţară îndepărtată”(Luca 19,12), dar, în acelaşi timp este cu noi „până la sfârşitul veacurilor”(Mat 28,20). Trăitorii filocalici aşa l-au experimentat pe Dumnezeu: „El licăreşte în faţa noastră ca o rază de lumină în momentele de har... El este cerb , este căprioară care se arată pe vârfurile inaccesibile ale munţilor, apărând într-o clipă şi dispărând într-un salt”(Păr. Dumitru Stăniloae, nota 98 la Cântatrea Cântărilor) Aşa vorbeşte uneori şi poetul despre Hristos, ca despre o absenţă chinuitoare:
”Te-ai dus Iisuse dulce , zicând : Eu vin curând! Ca să-ţi aştept într-una întoarcerea grăbită, Să nu-mi prea pară lungă durerea aşteptând, Nici noaptea prea adâncă, nici viaţa prea zdrobită. Te-am urmărit cu ochii îndureraţi şi grei, Dar prea curând ’nălţimea şi norii Te luară Şi-n locul Tău rămase durerea-n ochii mei Şi-n jurul meu pustia şi-n inima mea pară” (Te-ai dus Iisuse dulce)
Tot aşa ne vorbeşte marele cântăreţ despre absenţa Preaiubitului său ca despre o taină grea al carei mister nimeni nu-l poate destrăma:
”O, Preaiubitul meu ascuns pe unde eşti, pe unde? Cine-ar putea să-mi dea răspuns, ce umbră te ascunde? Unde-i grădina Ta de crini, ori turma Ta aleasă? Pe unde-s ochii tăi divini şi faţa Ta frumoasă?”
Cel neiniţiat înţelege această stare ca pe o absenţă, ca pe un gol absurd. Dar pentru poet acestă iubire este , în acelaşi timp, descoperire aici şi acum, prezenţă vie, organică , concretă, pe care o asimilează toate fibrele fiinţei şi o experimentează toate rădăcinile ei. Iubirea este pâine şi vin, mâncare şi băutură: „Toate rădăcinile iubirii mele, prin care mai pot trăi, îşi trag mana lor numai din Tine...Tu mă ţii în sus şi mă hrăneşti cu Trupul Tău, Tu mă încălzeşti la sânul Tău, Tu mă speli cu Sângele Tău şi mă hrăneşti cu roua Ta.Tu mă îndestulezi cu viaţa din Tine.Tu mă înalţi cu tăria Ta”.(Prietenul tinereţii mele, p.97) Iubirea este o prezenţă atât de organică şi vie încât reuşeşte contopirea dintre Cel iubit şi sufletul doritor. Dar, totodată, prin necunoscutul ei imens sugerează o netrecută depărtare. Aşa se explică expresiile de o inegalabilă valoare artistică şi teologică pe care le întâlnim în opera lui: „chiar când eşti lângă mine simt dorul Tău mereu” sau „deşi Te-am aflat într-una Te caut”. 4. Un alt paradox al iubirii este acela legat de limbajul pe care o exprimă. Iubirea este cuvânt suprem, dar în acelaşi timp abolire a cuvântului. Iubirea este cel mai puternic şi grăitor limbaj, este limbajul imperial şi suveran:
„Buze îngereşti să-ţi cânte laude de nepătruns, Pentru slava Ta cea mare niciodată nu-i deajuns” sau: „Ţi-aş spune nu ştiu ce cuvinte De adorare şi fior Cât mi-e iubirea de fierbinte, Dar nu pot cât îţi sunt dator”
Cu tate că poetul simte că iubirii i se cuvine cele mai sublime şi măreţe cuvinte, recunoaşte , pe linia celor mai mari teologhisitori, că libajul care redă cel mai fidel conţinutul iubirii este tăcerea. Ei au afirmat că orice limbaj omenesc , în eternitate, amuţeşte. Acelaşi adevăr il formulează şi el intr-o manieră originală în poezia „Ce-ţi voi spune oare?”:
„Ce-ţi voi spune oare Dulce, Preaiubitul meu Când odată o să fie să fim numai Tu şi eu? Oare care-ar fi cuvântul ce-o să-l pot rosti uimit Cuprinzând tot simţământul ce, trăind, ţi l-am sfinţit? ...Doamne toată-ndreptăţirea de vreun grai aş mai avea, cred c-aş spune-atuncea numai: Te-am iubit!... şi voi tăcea...”
Dar iubitorul de cuvinte frumoase a simţit că nici toată viaţa nu poate spune ultimul cuvânt despre iubire:
„În tainicele-adâncuri din sufletul ascuns în care niciodată şi nimeni n-a pătruns. Aş vrea Iisuse, Dulce, tu singur să cobori, Să vezi ascunse-acolo a dragostei comori... Să vezi acolo viersul ce n-a putut fi scris. Ce-mi mistuie fiinţa în care zace-nchis...” (În tainicele-adâncuri)
5. Un alt paradox al iubirii pe care îl întâlnim în poezia dorziană este acela deteminat de dualitatea dinte linişte şi frământare, dintre odihnă şi zbucium, dintre „a bea” şi „a înseta”Iubirea este linişte, odihnă, relaxare, pace şi echilbru. Numai iubirea relaxează deplin şi odihneşte desăvârşit, este singura certitudine din fiinţă, dacă ea nu există toate celelalte se clatină, se prăbuşesc:
”Căci inima în care îşi face los iubirea Primeşte azi odihna iar mâine nemurirea”
Numai iubirea poate convinge omul, numai ea este singura aflare, când vasul ei se fisureaza, fiinţa rămâne pustie. Dar în acelaşi timp iubirea este vâltoare , furtună, frământare şi zbucium; ea este asaltul munţilor fiinţei, dar unul care se consumă în infinitul univesului interior , care cu greu poate fi banuit înafară:
„Mire-al veşniciei mele ce-n extaz plâng şi te-ador, Oare când afla-mi-voi stâmpăr dorului ce arde-n dor? ...Inima-mi ce-a ars atâta de-al iubirii dulce chin Când aflaşi-va lângă Tine aşteptatul ei alin?” (Mire-al veşniciei mele)
Aşadar iubirea este o amărăciune dulce şi o dulceaţă amară, este singurul gol care umple şi singurul conţinut care poate să-l golească pe om de sine, spre a putea face loc în sine celuilalt. A fost o intuiţie reflectată din experienţa vieţii sale, poate, atunci când a spus despre Maica Domnului, care a iubit cel mai mult dintre oameni pe Domnul Iisus, că în viaţa ei s-a întâlnit acest paradox al iubirii la cote maxime:
„În viaţa ta cum nici o mamă în lumea asta n-a avut E-o pace negrăit de dulce şi-un zbucium nepătruns de mut.” (O, Maica Jertfei salvatoare)
Nu putea să fie poetul decât în duhul Sfintei Scripturi, care promite celor ce-L caută pe Dumnezeu că nu vor înseta niciodată(Ioan 4,14), dar, totodată, acelaşi cuvânt etern fericeşte pe cei ce „însetează de dreptate” (Mat. 5,6). De fapt, mai mult decât mulţimi întregi, cântăreţul Golgotei a fost atât de îndestulat, fericit şi odihnit de iubire, dar în acelaşi timp atât de chinuit, frământat şi însetat de ea! El împlineşte şi exprimă într-un mod propriu cele mai fine şi ascunse învăţături ale Mântuitorului: „Porunca şi îndemnul Domnului: „să vină la mine şi să bea” este dată pentru veşnicie. Deci nici setea nu se va potoli vreodată. Ci în cel ce bea sau în cel ce gustă se trezeşte dorinţa de a gusta şi de a bea şi mai mult. Şi izvorul e nesecat şi mereu dă ceva nou din el”(Păr. D.Stăniloae nota 165 la Cântarea Cântărilor). Cine citeşte cu atenţie poezia poetului observă că în ea se înscrie minunat setea arzătoare după apa cea vie şi bucuria nepământească de a bea din acest izvor.
”Bolnav de iubire şi zdrobit de jale, Am pornit pe drumuri lungi spre-a Te căuta, Să-Ţi sărut cu lacrimi urma urmei Tale, Să-ţi mai văd odată scumpă Faţa Ta”. (Bolnav de iubire)
Dar şi bucuria aflării, a lucrării şi prezenţei divine întrece orice aşteptare:
„Cu ce măsură minunată în inimi ne-ai putut turna Iubiri cum n-am putut cunoaşte simţiri cum n-am putut visa” (Lumina veşniciei noastre)
În încheierea acestor scurte şi dulci poposiri prin cele mai frumoase şi înfiorătoare locuri ale poaziei dorziene, nu putem decât să-l fericim pe cel ce a păşit în „dorit-a Patrie-a iubirii” şi să aducem o curată recunoştinţă viului Dumnezeu, Care, prin preiubitul sau psalmist, ne-a făcut şi nouă cunoscut un strop din oceanul infinit al iubirii Sale dumnezeieşti.
Vasilica Nica - articol preluat cu acordul autorului din revista "Timotheos" nr. 3 (69) 2007
"Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela." - Matei 15, 21 -28 -
Pilda înfăţişată de Sf. Ev. Matei este o mustrare pentru fiecare dintre noi. Ascultând cuvântul Sfintei Scripturi, îţi dai seama cât de departe este sufletul nostru, tulburat de patimi şi şovăielnic, de adevărata credinţă, cu care suntem datori Domnului!... Femeia despre care s-a făcut amintire mai sus era păgână, din părţile Tirului şi Sidonului; legea părinţilor ei nu-i vestise nici pe Dumnezeu, nici făgăduinţa trimiterii Fiului izbăvitor...Şi totuşi, câtă răsplată am dobândi, dacă şi noi - cei ce ne spunem creştini, cei care ne-am născut şi am crescut în credinţă - am putea sta alături de această femeie păgână?...
Întreabă-ţi sufletul, cum mi-l întreb şi eu: Când te-a încercat suferinţă grea, când necazul şi urgia s-au revărsat peste casa ta, ce-ai făcut tu, în amărăciunea ta? Te-ai mâniat, ai blestemat, ai cârtit! Şi tu zici că eşti creştin, nu este aşa?...
Femeia cea păgână a alergat înebunită de durere, către Hristos şi - punându-şi toată nădejdea în El - cu lacrimi în ochi, i-a cerut ajutorul!... Dar poate şi tu te-ai îndreptat spre Domnul, în clipe de cumpănă, şi L-ai rugat să-ţi ridice povara suferinţei. Şi El n-a răspuns rugăciunii tale! Iar tu te-ai răzvrătit, te-ai mîniat, ai cârtit! Şi tu zici că eşti creştin, nu este aşa?...
Femeia cea păgână n-a primit nici ea răspuns, de la Hristos; dar ea a continuat să se roage şi să ceară ajutorul Domnului, cu atâta stăruinţă, încât Apostolilor li s-a făcut milă de ea!...Poate că totuşi, ai stăruit, ca şi cananeanca, în rugile tale, dar răspunsul Domnului a întârziat să vină asupra ta. Atunci L-ai scotit nedrept, nemilostiv, te-ai răzvrătit, te-ai mîniat, ai cârtit şi te-ai lepădat de El!...Şi tu zici că eşti creştin, nu este aşa?...
Dar femeia cea păgână a stăruit şi după ce Domnul Iisus i-a arătat că nu se cuvine a-i veni în ajutor; ea a continuat a cere cu stăruinţă mila şi îndurarea Domnului. Ia aminte, frate, trei stavile grele a pus domnul Iisus în calea credinţei sale. Atunci, i-a răspuns Mântuitorul: "Femeie, mare este credinţa ta!", şi i-a împlinit ruga, după credinţa ei cea mare. Tu de ce te opreşti, suflete creştin, la cea dintâi încercare? De ce te lepezi de Hristos, la cea mai neînsemnată piedică? Şi, mai cu seamă, de ce te superi când El îţi dă ţie, după puţinătatea "credinţei tale"?...
Adevarata independenta nu-i numai cea trupeasca, ci este mai ales cea sufleteasca. Poti fi uneori rob cu trupul, dar poti fi independent cu sufletul. E grea, desigur, robia trupeasca, dar este de o mie de ori mai grea robia sufleteasca.
Cand cineva este liber cu sufletul, chiar daca este un sclav trupeste, el tra-ieste demn, sufera demn, moare demn. Dar daca este liber trupeste, insa este un sclav, un rob sufleteste – fie la patimi, fie la oameni, fie la frica ori ticalosie – el este un condamnat la o nefericire vesnica.
Desigur, independenta trupeasca este scumpa si cere nespus de mari jertfa pentru dobandirea ei. O, cate jertfe a dat neamul nostru, secole de-a randul, pentru ea! Si alte neamuri la fel. Dar independenta sufleteasca este nespus mai scumpa – si de aceea si jertfele date pentru ea sunt nespus mai mari.
In primul rand, pentru independenta noastra de sub robia diavolului si a pacatului, a trebuit cea mai mare si mai scumpa Jertfa. Jertfa Fiului lui Dumnezeu, Dragul si Scumpul nostru Mantuitor Iisus Hristos. Iar dupa aceasta Jertfa si impreuna cu Ea, cate alte jertfe ale celor mai sfinti si mai apropiati urmasi ai lui Iisus a trebuit, de-a lungul veacurilor!
Temelia independentei noastre nationale este jertfa marelui nostru erou necunoscut – jertfele tuturor celor nespus de multi eroi ale caror nume si ale caror fapte nu le mai stie nimeni. Dar sangele lor ne-a rascumparat independenta. Si jertfele celor mai putini, dar cunoscuti, care s-au adaugat la ceilalti, intregind pretul independentei noastre.
Fata de memoria tuturor acestora, noi trebuie sa avem o mare recunostinta, cat va dura neamul nostru pe fata pamantului. Pentru ca ei au murit, ca noi sa traim. Ei au cazut, ca noi sa ne ridicam; si ei s-au dat ca pret mortii, ca noi sa capatam independenta vietii.
Dar la temelia eliberarii noastre sufletesti, ce mari si scumpe jertfe s-au pus! Ce curat si Sfant Sange s-a varsat! Ce grele si unice vieti s-au daruit! Cei mai alesi eroi ai lui Dumnezeu, in frunte cu Fiul Sau, au luptat si s-au jertfit in aceasta Oaste Nemuritoare pentru independenta noastra. Mausoleele lor umplu tara si lumea.
Sa ne ducem copiii si tineretul cat mai des pe la Mausoleul eroilor neamului nostru si pe la locurile istorice ale biruintei lor! Pentru a le inspira cultul eroilor. Si pentru a se patrunde de dragostea de tara si de marele pret al libertatii ei. Dar sa-i ducem si mai des pe la locurile si vietile sfintilor, ale eroilor credintei, pentru a se patrunde si mai mult de valoarea libertatii sufletului – pentru ca doar aceasta libertate stie sa o pretuiasca si sa o foloseasca bine si pe cealalta.
Un eliberat sufletesc este si un eliberator al semenilor sai, pe cand un eliberat numai trupesc adeseori este si el, dar ii duce si pe altii in cea mai nefericita robie sufleteasca…
Ce folos ca il eliberezi pe un talhar din inchisoare, daca nu-l eliberezi si din talharie? Scapat afara, el va talhari din nou.
Ce folos ca l-ai scos pe un betiv din groapa, daca nu-l scoti din alcoolism? Scos afara din groapa, el se va imbata din nou.
Ce folos ca il opresti pe un fumator de la o tigara ori pe un injurator de la o blasfemie, ori pe un flecar de la o vorba murdara, - daca nu le-ai ajutat acestora sa se opreasca ei insisi de la fumat, de la sudalmi, de la murdarii? Indata ce vor avea prima ocazie, vor pacatui din nou, fiindca ei sunt robii acestora(Ioan 8,34).
Iata deci ca adevarata independenta este numai cea pe care o da Hristos Eliberatorul sufletelor. Caci prin El scapam de cea mai monstruoasa tiranie si de cea mai murdara sclavie, si de cea mai nefericita robie: a diavolului, a pacatului si a mortii.
Numai acela pe care il elibereaza Fiul lui Dumnezeu este cu adevarat liber, dupa cum este scris (Ioan 8,36). Dar cat de greu ajung oamenii sa inteleaga acest adevar! Iar dintre cei care totusi il inteleg, cat de putini ajung sa-l si dobandeasca…
Daca noi ramanem numai la independenta trupeasca a fiintei noastre ori a familiei noastre, ori a tarii noastre – inca n-am facut prea mare lucru. N-am facut nici pe jumatate drumul spre independenta acestora. Sa nu ne oprim aici si sa nu punem armele jos. Efortul cel greu abia aici incepe. Partea cea mai insemnata abia de acum urmeaza. Eliberarea sufleteasca este de un si mai mare pret. La asta sa ajungem!...
Daca eliberarea pamantului nostru a cerut atatea jertfe – cate a cerut si cate va mai cere inca eliberarea cerului nostru? Eliberarea pamantului nostru s-a incheiat deplin numai in momentul cand ostasii tarii, eliberatorii acestui pamant, au intrat in Capitala pe sub Arcul de Triumf! Eliberarea cerului nostru se va fi facut si ea pe deplin numai atunci cand ostasii Domnului, eliberatorii acestui cer, vor intra pe portile Ierusalimului Ceresc, capitala Patriei noastre Vesnice!
Cand se incheie o lupta si se obtine o victorie pamanteasca, atunci inceteaza orice efort pentru front. Se pun armele jos – si se duc toti luptatorii acasa. Toate fortele tarii invingatoare se odihnesc: Telul a fost atins.
Dar lupta noastra cereasca inca nu s-a incheiat, biruinta noastra finala inca n-a fost atinsa, telul nostru de independenta sufleteasca a tuturor semenilor nostri inca n-a fost cucerit. Mai sunt atatia dintre cei iubiti ai nostri in robia pacatului. Mai sunt atatea locuri si posturi sfinte ocupate de slugile celui rau si murdarite de obiceiurile paganesti. Frati ostasi ai Domnului, nu depuneti armele Duhului Sfant. Nu va duceti la vatra, ca sa odihniti. Lupta cea sfanta inca nu s-a incheiat.
Veniti la mormintele eroilor lui Hristos. Duceti acolo nu numai florile admiratiei voastre si nu numai lacrimile recunostintei pentru jertfele lor, ci duceti acolo mai ales legamintele voastre sfinte si luati de acolo curajul lor sfant.
Legamintele voastre si curajul lor sa va faca apoi sa le preluati solia din mana lor intinsa spre voi. Sa le preluati steagul implantat pana aici, unde au cazut ei, si sa le inaltati si mai sus, si sa le duceti si mai departe. De la voi le vor lua altii – si, cand vor ajunge la Hristos, El va invia tot lantul biruitorilor Sai si in fruntea lor va intra El Insusi pe Portile Triumfului in Ierusalimul de Sus, Capitala Vesnica a Imparatului nostru Biruitor, Iisus Biruitorul! Amin.
Ce este DORUL? - este o mare vălurind între ţărmurile sufletelor noastre... - e braţul de flori de iubire ce aşteaptă să-ţi fie dăruite... - e altarul iubirii pe care sunt jertfiţi crinii sufletelor noastre pentru mai multă înflorire... - e un cântec cu dedicaţie specială pe care îl murmuri în gând... - e răsplata amintirii unei dulci comuniuni şi visul unei reîntâlniri... - este mireasma unei binecuvântate părtăşii pe care nu te saturi să o respiri până la o nouă înmiresmare... - e un intermezzo între două alinătoare simfonii... - e curcubeul dintre două bucurii împărtăşite pe care se leagănă amintirea şi speranţa... - este argumentul că iubirea există şi că aduce starea de bine în comuniune... - e nedespărţirea aripilor unui înger... - e un poem ce îţi freamătă în suflet... - e liniştea nopţii dintre apus şi răsărit, şi e durerea ce arde în stele şi plânge în rouă...
Ce înseamnă să îţi fie dor?!... ...Să zâmbeşti fără umbre şi să lăcrimezi fără durere atunci când eşti singur şi departe...
Atunci, când vom înţelege menirea noastă în lume şi vom răstigni firea pământească, când nu ne vom mai prăbuşi în abisuri, la orice ispită şi vom învăţa să rămânem statornici, când nu ne vom mai vedea plini de merite atunci, să veghem şi mai mult!
În poieniţa scăldată de lumina soarelui ca o pulbere de aur, parcă se îngrămădeau toate frumuseţile pământului.
Iarba verde ca de smaragd se întindea ca un covor moale, mătăsos. Strălucirea întreagă a soarelui se cuibărea în fiecare strop de rouă care împodobea firicelele de iarbă. O adiere blândă le legăna şi păreau o mare vălurindă cu scilipiri de argint. Ici, colo, pâlcuri de floricele albe, roz şi mov, colorau splendorile poieniţei. De jur împrejur, falnicii stejari, ulmii şi fagii, într-o armonie perfectă de verde şi în cea mai nevinovată îmbrăţişare, străjuiau luminişul ca nişte uriaşe lumânări ce ardeau cu flacără verde. Triluri vesele de păsărele răzbăteau în dulci ecouri până departe... Farmecul poieniţei era întregit de frumuseţea unui lac aflat chiar în mijlocul acelui loc mirific. Părea că tot cerul albastru se coborâse pe luciul ca de oglindă al apei. Pe marginea vălurită ca o dantelă, erau câţiva nuferi cu potire albe care stăteau nemişcaţi şi sorbeau revărsarea de lumină a soarelui. Înspre mijlocul lacului se făceau unde line, albastre. Câteva raţe pluteau graţioase pe apa lacului, toate împreună. După un timp se împrăştiau pe toată suprafaţa lacului şi iarăşi se îndreptau unele spre altele. Părea o joacă atât de fericită! Părea, la un moment dat, că e un fel de ritual tainic al lor prin care îşi manifestau bucuria de a fi nedespărţite. Erau atât de libere în plutirea lor! Doar marginile lacului le făcea să facă un ocol printre nuferii imaculaţi care stăteau acolo ca nişte buni prieteni, ca nişte îngeraşi cu aripi de petale... Marginile nu le întristau deloc! Dimpotrivă, erau fericite şi se simţeau în siguranţă. Astfel erau tot timpul împreună! Se gândeau că nimic nu le putea despărţi sau îndepărta una de alta... Ani la rând a durat bucuria lor, până când, într-o vară secetoasă, li s-a tulburat bucuria...Arşiţa verii a sorbit prea lacomă picătură cu picătură din apa lacului...În scurt timp a rămas foarte puţină...şi aceea era tulbure, cu mult, foarte mult mâl... Nuferii s-au uscat... Şi parcă nu era de ajuns, a mai apărut ceva care a adus multă tristeţe; de pe fundul lacului apăruse, plin de rugină şi mâl, un gard...chiar în mijlocul lacului, tăindu-l în două...separând apele... Unele raţe au rămas deoparte a gardului, iar altele de cealaltă parte... Puteau pluti în apa tulbure doar până la gard...Şi acolo, printre zăbrelele pline de nămol uscat, se priveau cu dor...Erau triste...Apoi, de prea multă tristeţe au început să fie neliniştite...Se agitau bătând neputincioase din aripi tulburând şi mai mult apa...Aripile lor se încărcau de nămol....Plutirea lor era din ce în ce mai greoaie...Mai era puţin şi devenea o târâre prin noroi... Poieniţa se umplu de tristeţe....iarba îşi uscase firele...floricelele îşi scuturaseră petalele... Raţele, prea triste de dor, unele de o parte a gardului, altele de altă parte, aşa cum le prinsese vremea, începură să se tânguie răspândind ecouri triste... Zilele treceau cu greu...Şi, cu fiecare zi care trecea, parcă se apropiau tot mai rar de gard...Începură, parcă, să se înstrăineze puţin câte puţin... Ba, chiar unele dintre ele începeau să le vadă pe celelate, de dincolo de gard, prin ceaţa depărtării, parcă mai urâte, parcă cu mai mult noroi pe aripi... .....
Până într-o zi când, în poieniţă, venise un fetiţă cu părul de aur, cu ochii scăldaţi de azurul cerului senin. Era atât de îndurerată uitându-se la priveliştea sumbră din faţa ochişorilor ei nevinivaţi! Nu putea face nimic altceva decât să se roage...Îngenuche în iarba uscată pe care o udă cu lacrimile lui atât de curate, apoi începu să murmure un cântecel despre îngeri... Veni acolo mai multe zile la rând, rugându-se de de fiecare dată cu aceeaşi credinţă ca în prima zi când inimioara îi era sfâşiată de durere... Avea o rană adâncă...Cântecele ei erau parcă prea triste pentru un copil...
În una din zile, observă o răţuşcă mai altfel decât altele...Aceasta le îndemna pe celelalte să se apropie din nou de gard. La fel s-a întâmplat şi de partea cealaltă ...Au început iarăşi a se privi cu dor, dar...gardul era încă între ele...în timp ce inimile zburau una către alta... Şi încă o minune! Puişorii, privind iubirea celor mari, au învăţat şi ei să iubească, şi uşor, uşor, s-au strecurat printre zăbrele!...Ce fericire era între ei! Se jucau înotând încoace şi încolo, când deoparte a gardului, când de cealaltă, de parcă nici nu exista... Raţele bătrâne se bucurau enorm! Îşi aminteau de dragostea dintâi şi au început să o retrăiască parcă mai frumoasă...Pentru ele gardul nu mai exista...Iubirea lor era liberă să le îmbrăţişeze pe celelalte surate.. ... Fetiţa continua să se roage...zi de zi...şi noapte de noapte...şi apoi cânta... În una din zile, pasărea aceea mai deosebită descoperise zborul...Îşi curăţă aripile de nămol şi zbură deasupra lacului...Au urmat şi celelalte...Albastrul cerului le cuprindea...Gardul nu mai conta...El nu mai exista de mult pentru ele...Tot înaltul cerului era al lor...Au stat în zbor fericit până seara, după care fiecare a înnoptat pe partea ei de lac...fără tristeţe, ci cu mult dor pe aripile lor ce le-a făcut visul nopţii atât de plăcut!... Fetiţa cu părul de aur şi cu ochi de cer, a mai venit cu nişte copilaşi şi se rugau zi de zi pentru bietele răţuşte care tânjeau după vremurile de demult, când totul era ca în Cer... Şi, într-o zi, s-a întâmplat minunea!...Cerul îşi plânse ploaia bucuriei şi, împreună cu lacrimile răţuştelor şi ale copilaşilor, au umplut lacul de apă ca odinioară... Gardul a rămas pe fundul lacului, în nămol, neputincios şi în plin proces de descompunere, în timp ce raţele pluteau iarăşi unele spre altele, cu o fericire mai mare ca înainte...Câteodată zburau, şi, de acolo de sus li se părea că Cerul coborâse în lacul lor... Peste câtva timp, nuferii, mai mulţi şi mai albi, au împodobit lacul... Revenise starea de Rai, de Cer...ca într-un vis frumos...sau, poate că, chiar Visul acela frumos se împlinise...
