Să învăţăm de la copiii noştri inocenţa!

Astăzi Adriana, o bună prietenă de familie şi sora mea în Hristos, m-a sesnibilizat până la lacrimi. De ce? Vă las în compania mărturisirii ei:

"Vin de la lucru şi Andrei mă întreabă:
- Mamii, nu mi-ai cumpărat doi pufuleţi?
- Nu mamii, ca nu am avut bani la mine, dar uite în schimb ţi-am adus altceva. Şi îmi duc mâinile înspre inima cuprinzând-o parcă şi întorcându-le căuş spre Andrei, ... îi spun:
- Uite, mamii - toata dragostea mea ţi-am adus-o...
Andrei îmi ia mîinile în mâinile lui mici - şi mi le sărută...
În acel moment am simţit că sunt un om greu la minte pe lângă inocenţa unui copil... Îmi fusese teamă că nu îmi va înţelege gestul şi că îl va considera ca fiind prea puţin pe lângă punga de pufuleţi sau bomboanele pe care le-ar fi primit... Însă m-a smerit - demonstrându-mi că înţelege unele lucruri la adevarata lor valoare."

Şi ca o completare a gestului de mai sus, mărturisit de Adriana, adaug floricica ruptă astăzi de la marginea drumului, dăruită de Andrei mamei lui, la ieşirea de le Biserică.

Să învăţăm de la copiii noştri inocenţa!

O, dorule dor...

Mai întâi a fost eseul scris de Adriana :

"Am invatat ca trebuie sa-mi smeresc Dorul. Nu am invatat cum... E cel mai greu lucru care trebuie sa il fac...pentru ca il gasesc in fiecare cantare, in fiecare chip drag mai apropiat sau mai indepartat, in Cuvant, in rugaciune, in Cer... Ma trezeste dimineata si ma alina seara... Il port cu mine necontenit... Uneori, as vrea sa il las... as vrea sa il las... Ma gandesc ca mi-ar fi mai usor. Ma gandesc ca nu as mai simtii durerea. Dar probabil ca nu as mai simtii nici dulceata lui care cheama... As putea sa nu mai il caut in fiecare cantare, sa il ocolesc dimineata si sa nu il las sa ma aline seara la culcare... As putea... As putea? Nu as putea sa fac nimic din toate astea... As putea sa il controlez? Sa-l cert - as vrea. Sa se linisteasca - as vrea. Sa se cumpateasca... Sa nu o ia inaintea mea... caci nu ma pot tine niciodata dupa el... Intotdeauna, raman in urma lui. Intotdeauna castiga. Cum as putea sa-l inving? L-am rugat sa ii dau in schimb lacrimi - numai sa ma astepte macar o data... Dar nu a fost multumit. Mi-am dat seama ca nu ma pot intelege cu el. S-a lipit de inima mea dar, nu vrea sa ma asculte. Nu vrea sa-mi dea socoteala pentru ca imi lasa in suflet atata durere si numai putina dulceata... O, dorule dor, poate o sa vina ziua cand ne vom intalnii fata in fata si o sa imi dai socoteala..."



apoi s-au născut versurile... se pare că gândim la fel. O, de câte ori nu am spus şi eu ca tine , Adriana, "O, dorule dor..."

O, dorule dor...

Am învăţat că trebuie
să-mi smeresc dorul.
Nu am învăţat însă cum!...

Orice cântare mi-l şopteşte,
chipurile celor dragi,
apropiaţi sau mai îndepărtaţi,
îl oglingdeşte.
Cuvântul şi rugăciunea
mi-l arată în cer.
El mă trezeşte dimineaţa,
mă alintă seara...
Îl port cu mine necontenit.

Uneori, greaua aşteptare
mă-ndeamă să-l las,
poate-mi va fi mai uşor,
poate nu aş mai simţi durerea,
dar nu aş mai simţi nici dulceaţa
din chemările lui.

Aş putea să nu-l mai caut
în fiecare cântare.
În zorii dimineţii
aş putea să-l ocolesc,
iar seara, la culcare
să nu-l mai las să mă alinte,
dar, oare , aş putea?...
Nu, nu aş putea
din toate acestea
nimic să fac!

Aş vrea să-l controlez,
să-l cert să se liniştească,
să se cuminţească,
să nu o ia înaintea mea..
Nu mă pot ţine de el,
întotdeauna rămâm în urmă,
el câştigă mereu.
Cum aş putea să-l înving?...

L-am rugat
să-i dau lacrimi,
măcar odată,
în schimbul aşteptării,
dar nu a fost mulţumit.
Atunci am simţit
că nu mă pot înţelege cu el,
s-a lipit de inima mea,
dar nu vrea să mă asculte
nu vrea să-mi dea socoteală
de ce este atâta durere
şi atât de puţină dulceaţă?...

O, dorule dor,
poate o să vină şi ziua
când ne vom întâlni
faţă către faţă
şi o să-mi dai scocoteală...

Sorin M. şi Adriana C.