„Miraj cu maci” – poezia care te îmbrățișează

Într-o atmosferă plină de sensibilitate și emoție, Anca Ciolca și-a lansat noul volum de poezii, Miraj cu maci, într-un eveniment cultural de excepție. Lansarea a avut loc în după-amiaza zilei de 6 iunie 2025, la Sufrageria Aztek Caffe din Petroșani, jud. Hunedoara, reunind iubitori de literatură, poeți și admiratori ai versurilor sale.

Publicul prezent a avut ocazia să descopere universul poetic al Ancăi Ciolca, marcat de imagini delicate și metafore pline de profunzime. 

Un cântec de lumină la Petrila: Festivalul literar-artistic „Ioan Dan Bălan”, ediția a II-a

 

În după-amiaza de 30 mai 2025, orașul Petrila pulsa de viață în două ritmuri distincte. Afară, Zilele Orașului adunau mulțimile sub muzică, tarabe și forfotă de sărbătoare. Înăuntru, la Casa de Cultură „Ladislau Schmidt”, începând cu ora 16:30, se deschidea o altă poartă către suflet: Festivalul literar-artistic „Ioan Dan Bălan”, ediția a II-a. 

Printre îmbrățișări revederii și planuri de viitor șoptite, sala se umplea de oameni dragi, de chipuri cunoscute, de ochi în care licărea bucuria reîntâlnirii. Dincolo de agitația străzii, aici domnea o altă lume, pătrunsă de mireasma crinului alb ce trona pe scenă. Parfumul său pătrundea până în cele mai tăinuite colțuri ale sălii.

Festivalul a fost deschis de imnul său – „Mă veți iubi”, poezie semnată de Ioan Dan Bălan și transformată în cântec de Ileana Berchi, interpretată cu grație de grupul „Glasuri de Argint”.

„Nebunul din tarot” – un debut poetic promițător al Violetei Deminescu-Jurca

 

Într-un climat literar în continuă schimbare, în care granițele dintre genuri se estompează și vocea autentică devine tot mai greu de distins, debutul Violetei Deminescu-Jurca cu volumul „Nebunul din tarot” reprezintă o apariție promițătoare și binevenită. Lansată vineri, 23 mai 2025, la ora 17:00, la Restaurant Royal din Călan, cartea marchează nu doar intrarea în lumea editorială a unei autoare complexe, ci și confirmarea unei voci care îmbină sensibilitatea poetică cu o profundă înrădăcinare în spațiul cultural românesc.

 

Volumul „Nebunul din tarot” se distinge printr-o tematică profund simbolică și o viziune poetică curajoasă. Autoarea nu doar scrie, ci, după cum ea însăși sugerează, „joacă tarot cu viața”, asumându-și rolul Nebunului – cel care pășește fără teamă spre necunoscut, ghidat de curiozitate, instinct și o doză de nebunie creativă. În tarot, Nebunul este simbolul începuturilor, al libertății și spontaneității – iar această metaforă pare să reflecte fidel muza poetică a Violetei Deminescu-Jurca.

 

Coperta cărții – cu o grafică atent construită – susține această direcție: imagini ale tentației, ale meditației și ale destinului însoțesc vizual discursul liric, invitând cititorul într-un univers dens, în care cuvântul și imaginea creează o atmosferă fascinantă.

 

Din punctual meu de vedere, unul dintre cele mai reprezentative texte din volum este poezia „Încotro”, o construcție simbolică în care se împletesc teme biblice, existențiale și religioase. Poetul stă „lângă poartă” – un limen între lumi, stări și adevăruri – purtând în traistă „două mere strecurate de șarpe”, metaforă a tentației și a cunoașterii. Divinitatea este prezentă nu ca judecător, ci ca însoțitor tăcut, care oferă sprijin și sens: „na ia de aici mi-ai spus / să-ți țină de urât de cald de singurătate...” Iar cheia întregii existențe pare să stea în acel ultim imperativ: „Cântă mi-ai spus.”

 

Acesta pare a fi răspunsul la toate întrebările și îndoielile – arta, expresia, sunetul sunt salvarea în fața singurătății și a foamei, fie ea trupească sau sufletească. 

Această poezie se citește ca o spovedanie și o invitație la meditație. Versul devine aici rugăciune, cântec, mărturisire, dar și uneori un strigăt mut – al celui care, deși izgonit din Eden, găsește în poezie drumul de întoarcere spre sine.

 

Încotro

 

ședeam lângă poartă,

izgonit Doamne

în traistă

vreo două mere

strecurate de șarpe

poate ți-i va fi foame mi-a sssșoptit

știa că e ceva cale mai ales la întors

mă priveai îndurerat Doamne

cu milă cu dragoste

na ia de aici mi-ai spus

să-ți țină de urât de cald de singurătate

de cer de pământ de foame

cântă

mi-ai spus

 

 

„Nebunul din tarot” nu este doar un volum de debut, ci o promisiune literară.  Recomand cu încredere această carte tuturor celor care caută în poezie nu doar frumosul, ci și sensul. „Nebunul din tarot” nu se citește pe fugă. Se trăiește. Se ascultă. Se reia. Și, mai ales, se simte.

 

*  *  *

Violeta Deminescu-Jurca – profesor, interpret de muzică populară, realizator TV și poet

 

Născută în satul Sântămăria de Piatră, pe malul Streiului, Violeta Deminescu-Jurca este o personalitate complexă a culturii hunedorene: profesor în învățământul primar, solistă de muzică populară, realizator de emisiuni TV, culegătoare de folclor și poetă contemporană.

 

Este absolventă a Liceului Pedagogic din Deva, a Facultății de Psihologie și Pedagogie din cadrul Universității de Vest din Timișoara, și deține un master în Management și Dezvoltare Durabilă la Universitatea Politehnică din Timișoara. Activează ca dascăl la Liceul Tehnologic „Ovid Densușianu” din Călan. Coordonează grupul folcloric „Ziene Sânziene”, prin care a format generații de tineri interpreți de folclor autentic.

 

Dragostea pentru muzica populară, moștenită din copilărie, a fost pusă în valoare prin creații proprii de texte și linii melodice specifice Văii Streiului. A compus cântece pentru nume cunoscute ale scenei populare, debutând ca interpretă la îndemnul realizatorului TV Adrian Oprea. A realizat emisiuni de succes precum „De dor, lume și de drag” și „Duminici violete”, iar prezența sa scenică a fost apreciată la festivaluri de prestigiu, inclusiv pe scena festivalului „Ana Munteanu”.

 

În paralel, Violeta Deminescu-Jurca este o culegătoare pasionată de folclor și obiecte de artă populară, dar și o poetă premiată, cu apariții în antologii naționale și internaționale. Poezia sa se remarcă printr-un lirism autentic, profund conectat la spiritualitatea românească. Este rudă, prin tată, cu scriitorul și criticul literar Romul Munteanu.

 

Artista îmbină harul pedagogic cu cel artistic, dăruind comunității nu doar cântec și poezie, ci și o viziune clară asupra valorilor tradiționale și a educației prin cultură.

*  *  *

 

În încheiere, nu putem decât să-i mulțumim Violetei Deminescu-Jurca pentru generozitatea cu care și-a împărtășit universul poetic și sufletesc. Lansarea volumului „Nebunul din tarot” nu a fost doar un eveniment literar, ci o întâlnire profundă cu o voce autentică, care reușește să transforme cuvântul în emoție și emoția în revelație. Ne rămâne să așteptăm cu interes următorii pași ai acestei călătorii poetice, convinși că „nebunia” frumoasă a creației sale va continua să inspire.

 

23.05.2025

Sorin Micuțiu

PS. mai multe fotografii aici: FB 

Autismul - trei gânduri, același mesaj

 Pentru copiii cu autism: 

Ești minunat exact așa cum ești. Ai o lume interioară plină de culoare, iar felul în care vezi și înțelegi lumea este un dar. Nu te lăsa descurajat de cei care nu înțeleg asta. Ai dreptul să fii tu însuți, să te bucuri de viață și să visezi la orice îți dorești. Crede în tine!

Pentru părinți:

Dragostea și răbdarea voastră sunt puterea copilului vostru. Drumurile pot fi dificile, dar fiecare mică victorie merită toată lupta. Nu sunteți singuri - există oameni care vă înțeleg și vă susțin. Fiți mândri de fiecare progres și nu uitați că dragostea necondiționată este cel mai frumos dar pe care îl oferiți copilului vostru.

Lumina care învinge întunericul – gânduri pentru Săptămâna Luminată

 

Trăim acum Săptămâna Luminată, una dintre cele mai frumoase și încărcate de har perioade din întreg anul bisericesc. E o săptămână în care inimile noastre sunt chemate să rămână deschise în fața luminii Învierii, să nu ne întoarcem prea repede la întunericul cotidian.

Hristos a înviat! – aceste cuvinte nu sunt doar o urare, ci o declarație de biruință. Ele ne spun că moartea nu mai are ultimul cuvânt. Că suferința nu e zadarnică. Că orice noapte are un răsărit. Lumina Învierii nu doar că luminează mormântul gol, ci și sufletele noastre pline de poveri.

În Săptămâna Luminată, Dumnezeu ne amintește că oricât de apăsători ne-ar fi pașii prin viață, există mereu o cale spre lumină. Așa cum piatra mormântului a fost dată la o parte, și noi putem da la o parte fricile, eșecurile, vinovățiile. Nu suntem singuri. Hristos vine spre noi – viu, puternic, iubitor – și ne spune: „Pace vouă!”

De la tăcerea Sâmbetei Mari la strigătul Învierii

 

Sâmbăta Mare, ultima zi a Săptămânii Patimilor, este o zi a tăcerii adânci, a așteptării pline de speranță, o zi de liniște sfântă înaintea zorilor Învierii. Este ziua în care cerul pare să își țină răsuflarea, iar sufletul omului e chemat la reculegere.

Tăcerea acestei zile nu este un gol, ci o încărcătură vie – o așteptare înfrigurată a Luminii care va birui moartea.

M-a frământat astăzi un gând, ca un spin în liniștea sufletului. Dar m-a liniștit un cuvânt de la Părintele Arsenie Papacioc, care știe, prin har și experiență, să așeze adevărul în inimi:

„O simplă vorbă necugetată, fie chiar și nevinovată, spusă într-o clipă despre cineva, cât de mult trebuie să te milogești ca să scapi de urmările ei. Și cine te poate încredința că ești cu adevărat iertată? Un duhovnic, chiar, te poate ierta de faptă, dar consecința ei o porți tu.

Cât de cuminte este să știi să taci și să știi să vorbești frumos despre alții! Cine știe cât de mult îl iubește Dumnezeu pe acela pe care lumea îl arată cu degetul?

Cât de mult se supără Domnul Iisus Hristos pe vorbele goale, vorbele în plus, vorbele rușinoase și mai ales vorbele ucigătoare.

Această stăpânire de sine va fi mult lăudată, plăcută și încununată. Vezi cât de mult se poate câștiga într-o zi cu gura închisă?”

(Arhimandritul Arsenie Papacioc – Scrisori către fiii mei duhovnicești)

Ce binecuvântare e să înveți tăcerea, mai ales azi, când vorba a devenit o monedă ieftină, risipită fără socoteală.

Sfatul lupilor: o poveste cu tâlc sufletesc.

Cică odată lupii au ținut sfat mare despre cum să-i atace pe vrăşmaşii lor; pe câini.

Spre acest scop au ales dintre ei un lup spion, care să iasă mai întâi printre câini să afle şi să ştiricească cât de tari sunt vrăjmaşii lor.

Reîntorcându-se lupul spion din misiunea sa, toată gloata lupilor aştepta cu gura căscată la ce va spune trimisul lor. În atențiunea încordată a tuturor lupilor, cel reîntors astfel grăi:

– Fraților! Am umblat cu bine pe unde m-ați trimis. Cuvântul meu cel dintâi este: nu vă temeți! Vrăjmaşii noştri câini nici pe departe nu sunt aşa de tari cum credeam noi. E adevărat; pe unde am umblat am văzut mulțime mare de câini, dar am băgat de seamă că din câinii aceştia numai cei ce stau legați sunt pentru noi primejdioşi, fiind răi. Însă cei mai mulți dintre câini erau de cei nelegați și umblau haimana.

Apoi, am bagat de seamă că între câini sunt o mulțime de soiuri; nici nu le-am putut însemna pe toate, dar cele mai multe soiuri sunt căini mici, cari mai mult latră decât muşcă.

Tiberiu Vințan – un jurnalist în inima literaturii

 

Interviu realizat cu  jurnalistul Tiberiu Vințan

S.M.: Pentru că sunteți mereu alături de noi și ne promovați cu atâta sinceritate și pasiune aș dori să vă propun o provocare specială. Permiteți-mi, pentru o clipă, să preiau rolul de jurnalist și să vă adresez câteva întrebări, iar dumneavoastră să fiți intervievatul. Orice om are o poveste. Tiberiu Vintan – jurnalist cunoscut cu activitate de mai bine de trei decenii, manager la Exclusiv Media Group și realizator de emisiuni TV, foarte activ în comunitatea sa, implicat în diverse proiecte media și literare, născut într-o familie de mineri… Aceasta este o sinteză la sinteza poveștii pe care v-aș ruga să o dezvoltăm în această discuție. Și aș începe cu câteva întrebări despre pasiunea pentru literatură.

Ce v-a atras inițial spre literatură și cum a evoluat această pasiune de-a lungul anilor?

T.V.: Întâlnirea mea cu cartea s-a produs în anii copilăriei, în vremurile în care poate și din penuria altor forme de educație alternativă, poate și din educația primită de la părinți sau poate, pur și simplu, pentru că așa a vrut Dumnezeu ca mie să-mi placă nespus de mult lumea aceasta a literelor, a cărților, lectura a fost cea care mi-a însoțit creșterea și mi-a influențat mintea și caracterul. Sigur că mi-e greu să-mi amintesc acum care a fost prima carte pe care am citit-o, pentru că eu am început să citesc imediat după ce am deslușit tainele Abecedarului. Îmi aduc aminte însă, cu mare plăcere, de poveștile lui Petre Ispirescu, de poeziile lui Eminescu, Topârceanu, Coșbuc, Bolintineanu, de snoavele lui Ion Creangă, de basmele fraților Crimm, de legendele lui Alexandru Mitru, de fabulele lui Grigore Alexandrescu, de câte și mai câte altele.

Interviu cu scriitorul Ion Beg despre poetul și scriitorul creștin Traian Dorz

Sunteți un scriitor care l-a cunoscut îndeaproape pe poetul creștin Traian Dorz. Ce știți acum despre a fi scriitor și nu știați când ați început să scrieți?

 

Mulțumesc pentru invitație! Precizez că nu mă consider scriitor deoarece am început să scriu destul de târziu și am publicat până acum doar câteva cărți. Ce știu acum în plus despre a scrie? Știu acum că scrisul este o treabă foarte serioasă și deosedbit de anevoioasă. Cere multă muncă susținută. Scrisul cere să te ții de el, dacă-l lași, te lasă și el. Aristotel spune că scrisul este meșteșug. Da, dar un  meștreșug care cere timp, dedicare, har. Cicero spune că „Orice idiot crede că poate scrie o carte”. Cam așa am crezut și eu la prima carte: „Traian Dorz la capăt de călătorie”. Cât de greu e, am aflat după ce am început. Totuși am scris-o, dar nu am publicat-o decât după 7 ani, timp în care am rescris-o de câteva ori și am mai scris pentru revistă multe cronici, reportaje, biografii resrtânse.

Apoi scrisul disciplinează gândirea, vorbirea. Nu poți să scrii tot cea ce gândești și așa cum gândești, sau cum vorbești. Scrisul are alt limbaj decât vorbirea.  Alegi, selectezi, reformulezi. E de dorit să gândești numai ce ai putea scrie și în forma pe care o cere scrisul. Ceea ce e greu tare. Însă nu poți lansa un text până ce nu l-ai adus la forma lui cea mai bună posibilă pentru tine. Nu ar fi etic.

Lumina tradiției și harul rugăciunii în Postul Mare

 

La Simeria-Biscaria, în Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, joi, 3 martie 2025, de la ora 17, s-a săvârșit Taina Sfântului Maslu, în sobor de 18 preoți, un moment de profundă încărcătură duhovnicească. Această Sfântă Taină a Maslului, care continuă în Postul Mare, este mai mult decât o slujbă – este o mărturie vie a unei tradiții de peste 45 de ani, ce unește credincioșii din mai multe parohii de pe Valea Mureșului într-o rugăciune comună.

Cristina Ștefan - o viață dedicată poeziei și tinerilor scriitori

Cristina Ștefan este un nume de referință în literatura română contemporană, un scriitor deosebit, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, vice-președinte al Filialei Bacău.[1] Fondator al Cenaclului literar Lira21 din 2008 (și, anterior, al Cărții Tinerilor Scriitori), Cristina Ștefan a fost și rămâne un mentor dedicat, un sprijin neobosit pentru tinerii scriitori și un promotor al calității literare.
 
În cadrul Cenaclului online Lira21, am avut privilegiul de a o cunoaște pe Cristina Ștefan. Din prima zi și până astăzi, ea a fost și este omul care s-a pus deseori în umbră pentru a scoate pe alții în lumina reflectoarelor. Această generozitate și dedicare sunt trăsături rare și prețioase, care au contribuit la formarea și promovarea multor talente literare. Întâlnirile cenaclului, în câteva rânduri, la București, ne-au prilejuit clipe de neuitat, sudând și mai profund prieteniile literare create – prietenii care rezistă și azi, într-o lume de invidii și scări valorice false. Liriștii se adună, se sprijină, se iubesc.
 
Cristina Ștefan a spus cândva despre poezie: „Poezia este un refugiu spiritual, un educator al părții bune din noi, poezia este filozofie și înțelegere a frumosului omenesc. Poezia este tasul celălalt din balanța realism dureros/spirit meditativ. Este, dacă vrei, forța supremă a gândirii, mai mult decât filozofiile lumii, pentru că un poet nu numai gândește lucrurile și faptele lumii, ci le ansamblează într-o formă artistică a cuvintelor.”[2]

„Îmi deschid palmele către cer...”

 

La cei 40 de ani (52 acum ) privesc în copilăria mea...Ecouri plăcute mă ajung din urmă.

Parcă mai ieri alergam după fluturaşi, parcă mai ieri număram frunzele ce se desprindeau de pe ramuri, comparându-le cu anii noştri și așteptând iarna ca pe o odihnă între două vieți.

Odată cu trecerea anilor, începem să vedem iernile altfel, prin ochi de copii; ei încă nu simt iernile din sufletele părinţilor lor.

Deseori retrăiesc copilăria fiindcă a fost altfel, și, cu paşi timizi şi privirea plină de melancolie, merg uşor prin proaspătul strat alb.  Mă simt neputincios. Un fulg mi se opreşte jucăuş pe mână.

Îmi deschid palmele către cer...palmele ard... Simțăminte de copil și gânduri de om matur se învălmășesc...

 Multe din trecerile anotimpurilor nu le-am înţeles la vremea lor, numai când le-a venit timpul ne-am amintit de cer. Este frumos anotimpul alb, sunt minunaţi fulgii de nea, dar când vorbeşti de frig, de gheaţă, totdeauna ţi se tulbură duhul şi  se cutremură inima.  Câtă răspundere avem toţi pentru felul de viaţă pe care îl ducem! Știu că pe urmele faptelor noastre vor păși copiii noştri. Mi se înfioară inima când privesc la iernile de altădată; şi atunci era frig, dar era atâta căldură sufletească!

 

Îmi deschid palmele către cer...palmele ard...

Notă de lectură: Robert Vladu – „Genesis” laudate Dominum in theatro et poetica (psalmus 156), o simfonie a creației și transformării

 

Este impresionant să vezi atât de mult talent și pasiune într-o singură persoană! Robert Vladu este un artist multitalentat, care îmbină actoria, literatura și muzica într-un mod cu adevărat unic. În poezia sa „GENESIS”, el ne invită într-o călătorie fascinantă prin teme profunde despre creație, identitate și iubire.

„GENESIS” ne trimite imediat cu gândul la începuturile lumii, la Facerea din Biblie, dar și la o renaștere spirituală sau artistică.

„Laudate Dominum in theatro et poetica” (Laudă Domnul în teatru și poezie), subtitlul poeziei, ne dezvăluie o viziune complexă. Vladu combină ideea de laudă adusă lui Dumnezeu cu teatrul și poezia, sugerând că arta poate fi un mod de a ne conecta cu divinul.

„Psalmus 156” e interesant, deoarece în Biblie, versiunea Bisericii Ortodoxe Române există doar 151 de psalmi. În unele manuscrise apocrife, există psalmi suplimentari, iar acest detaliu ar putea indica „GENESIS”, ca o poezie „adăugată” creației, o continuare sau o reinterpretare a cuvântului divin prin artă. Psalmii 152,153,154 și 155, sunt prezenți în manuscrisele Septuagintei din Qumran.

Notă de lectură: poezia ”POVESTEA UNUI MĂR”, de Marioara Ardelean

 

A răsărit într-o grădină
Un măr c-o firavă tulpină;
Privind în jurul lui cu teamă,
Văzu alți meri cu el de-o seamă.
 
Aveau tulpinile vânjoase
Coroane mari şi sănătoase;
Foșnindu-și frunzele crestate,
Râdeau de el pe înfundate:
 
„-Cât e de pricăjit, sărmanul,
N-o să reziste pân` la anul!
La fel ca orice buruiană,
Ocupă locul de pomană.”
 
Plăpândul pom se necăjește,
Suspină, dar nu-i dojenește.
Cu o voință uimitoare,
Și-ntinde crengile spre soare.
 
Îl roagă-n șoaptă să-l ajute
Să crească sănătos și iute,
S-arate tuturor că poate
Să facă fructe minunate.
 
Măritul astru îl privește,
Îi place felul cum gândește,
Îi dă căldură și lumină,
Îl face mândru în grădină.
 
De-acuma-i mare şi-n putere,
E mulțumit că face mere,
Iar frații lui, care-l jigniră,
Mișcându-și frunzele-l admiră.

Notă de lectură: ”POVESTEA MEA: UN JURNAL”, de Ana Tricu

 

Cartea-jurnal, scrisă de mână, de poeta și colecționara de artă Ana Tricu, are un caracter unic și profund personal, oferind o perspectivă autentică asupra vieții autoarei. Chiar dacă a văzut lumina tiparului, jurnalul păstrează farmecul scrisului de mână, conferindu-i o notă intimă și autentică. Prin paginile sale, se conturează un portret bogat în experiențe, spiritualitate și legături umane, marcând momente esențiale, reflecții intime și valori fundamentale.

Autoarea începe prin a relata despre nașterea sa și copilăria trăită într-un mediu modest, evocând cu emoție perioada postbelică. Încă din primii ani, viața sa a fost ghidată de principii morale și familiale puternice. Rememorează cu mândrie momentele de succes din anii de școală, participarea la sărbători locale și realizările fiicei sale, reflectând asupra satisfacției de a vedea roadele propriilor eforturi.

Ajunsă la aproape 80 de ani, privește cu seninătate spre viitor, punând accent pe sănătate, rugăciune, activități creative și o trecere lină prin anii rămași. Jurnalul devine astfel o expresie a acceptării limitărilor și a prioritizării valorilor spirituale.

„MAMA – «Tată dagă, să cumpălăm o mamă». Din vorbele fiului meu Tit de 4 ani.”

Într-o dimineață, parcă te văd și acuma, puiule dragă, m-ai îmbrățișat mai tare ca altădată, te-ai uitat în ochii mei mai duios, mai rugător ca oricând și m-ai rugat să-ți cumpăr o mamă.

De atunci vorbele tale nu le mai pot uita. Ele mi-au rămas ca un fior în suflet. Ele mi-au rămas în suflet cu o întrebare. Ele cer răspuns la întrebarea de ce și pentru ce le-ai rostit?

1. Cu durere mă gândesc și îmi dau seama că și tu, puiule dragă, simți că s-a răcit cuibul nostru, simți că lipsește ceva în casa noastră dela Vidra. Lipsește căldura, lipsește sufletul ei. Mama este căldura, este sufletul cuibului familiar și ție, Titule dragă, această căldură îți lipsește. În zadar îți cumpără tata haine și jucării de mătase, ție o mamă îți trebuie.

2. Îmi dau apoi seama că poate și altceva te-a îndemnat să ceri o mamă. Tu, Titule dragă, observi și înțelegi că s-a schimbat nu numai casa noastră, ci s-a schimbat și tata din ea. Observi că nu numai casa noastră și-a pierdut bucuria și liniștea de eri, ci le-a pierdut și tata. Îl vezi pe tata abătut, zdrobit, îl vezi ștergându-și mereu ochii, simți atmosfera rece și tristă ce ne învăluie casa și sufletul și tu, puiule dragă, îți dai seama că eri nu era așa. Pe tine și suflețelul tău te doare această schimbare din casa noastră, te doare răceala cuibului și neliniștea tatii. Tu, puișorul meu, îți dai seama că această stare din casa noastră nu este cea bună, nu este cea firească, ci trebuie să ieșim, să scăpăm din ea.

Mama – umbre, ecouri și regăsiri

 

                Am crescut cu dorul unui cuvânt pe care nu l-am putut rosti niciodată cu adevărat. ”Mamă.” Îmi răsuna în suflet mai mult ca o chemare decât ca un glas concret, o umbră caldă ce mă îndruma atunci când totul părea pierdut. Ea nu a fost acolo să mă prindă când cădeam, să mă mângâie când aveam febră sau să-mi zâmbească în serile liniștite, decât în primul an din viață. Și totuși, a fost. A fost mereu. 
          Când eram copil, chemam „mamă” în rugăciunile mele. În acele momente de încercare, când doar cerul putea fi martor, o chemam cu o disperare tăcută. Și răspunsul venea, de fiecare data, ca o tainică minune, ca o liniște care îmi spunea că nu sunt singur. În prezența ei nevăzută, găseam puterea să merg mai departe. 
          Anii au trecut, iar eu am devenit tată. Și abia atunci, în privirea copilului meu, am înțeles. Am înțeles ce înseamnă să fii pentru cineva un far, un refugiu, un sprijin nesfârșit. În momentele când copilul meu mă cheamă cu glasul plin de iubire – „tată” – aud ecoul propriilor chemări de odinioară. Și mă regăsesc pe mine. Mă regăsesc copilul pierdut, dar și pe mama, cea care, deși a plecat, a lăsat un dor ce m-a făcut un om puternic. 

Fratele bunicii mele, Rusu Cornel

Mi-am întors gândurile cu mulți ani în urmã, în copilãria și adolescența mea, (am 70 de ani acuma) pe vremea când l-am întâlnit pe unchiul Cornel. Îmi amintesc cã ne-a vizitat la Petrila și cã l-am vizitat la Simeria dupã ce a ieșit din închisoare. Nu eram la o vârsta maturã suficient sã știu exact cine este acest om cu o voce muzicalã și o privire blândã. Zâmbetul nu-l pãrãsea; zâmbea și cu ochii, nu numai cu gura. 

Era respectat în familie ca unul care își trãia credința. Buna mea și unchiul Cornel au ținut legãtura și dupã ce am plecat, în 1980, în America. De fapt, în Biblia ei am gãsit câteva scrisori trimise de unchiul Cornel, dovadã a pãrtãșiei în Hristos pe care au avut-o întreaga viațã și pe care distanța sau obstacolele vieții nu le-au putut opri. 

Mărturia unui copil despre numele său

 

Când eram copil, mă întrebam adesea de ce numele meu, Sorin, nu era unul comun sau pomenit în calendarele bisericești. Simțeam o ușoară nemulțumire și, poate, o urmă de invidie față de colegii mei care își sărbătoreau onomastica cu bucurie și fast. Îmi doream ca și numele meu să fie însoțit de o poveste sacră, să aibă un sfânt protector, să-mi ofere un fel de apartenență mai profundă. 
          În fiecare an, pe măsură ce treceau zilele de sărbători onomastice, trăiam momente de tăcere amestecate cu dorință. Îmi amintesc cum colegii veneau la școală a doua zi după ziua lor de nume, povestind entuziasmați despre petrecerile lor, lăudându-se cu darurile primite – de la jucării la dulciuri, până la cele mai surprinzătoare cadouri de care eram fascinat.
          Îmi aduc aminte cum, în astfel de zile, îmi scoteam pachețelul de prânz, când îl aveam  și mă retrăgeam într-un colț, ascultându-i pe ceilalți. Îmi doream să spun și eu: "Și eu am avut o petrecere! Și mie mi-au spus toți ‘La mulți ani!’ pe nume." Dar tăceam, simțind în sinea mea că ceva lipsea, de parcă numele meu nu avea voie să fie sărbătorit.
          Într-o zi, i-am spus mătușii despre ceea ce simțeam. Ea m-a ascultat cu răbdare, iar când am terminat, mi-a luat mâinile în ale ei și mi-a zis: 
– Sorin, dragul meu, nu uita că numele tău poartă lumină. Ești ca un soare pentru noi, iar lumina nu are nevoie de sărbători ca să strălucească. 

Iertarea – O lecție valoroasă din Cartea a doua a Regilor

 

          În această Duminică a iertării, suntem îndemnați să reflectăm asupra puterii și importanței iertării în viețile noastre. Un exemplu remarcabil al iertării și milosteniei este oferit de Regele David în Cartea a doua a Regilor, cap. 9, în relația sa cu casa lui Saul și, în mod special, cu Mefiboșet, fiul lui Ionatan:

 1.       "N-a mai rămas, oare, cineva din casa lui Saul? - zise David. Eu i-aş arăta milă din pricina lui Ionatan".

2.       În casa lui Saul însă fusese un rob, cu numele Ţiba. Pe acesta l-au chemat la David şi i-a zis regele: "Tu eşti Ţiba?"Eu, robul tău", a răspuns acesta.

3.       "Nu cumva mai este cineva din casa lui Saul? a întrebat regele, că i-aş arăta mila lui Dumnezeu". "Ba este, fiul lui Ionatan, cel şchiop de picioare", a zis Ţiba către rege.

4.       Iar regele zise: "Unde este?"Iată, a răspuns Ţiba regelui, el este în casa lui Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar".

L-am rugat pe Dumnezeu

 "L-am rugat pe Dumnezeu să ia mândria de la mine, și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu.
Mândria nu se ia. De ea trebuie să te lepezi.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare și El mi-a răspuns: Nu.
Răbdarea este cununa încercărilor. Ea nu se dă, ea se dobândește.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericirea și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu.
Eu îți dau binecuvântarea, dar depinde de tine să fii fericit.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ferească de durere și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu.
Suferințele îl îndepărtează pe om de grijile lumești și îl apropie de Mine.

I-am cerut lui Dumnezeu creștere duhovnicească și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu.
Duhul trebuie să crească singur. Eu doar îl altoiesc, ca să aducă roade.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să-mi iubesc aproapele, așa cum mă iubește El și Dumnezeu mi-a spus: În sfârșit ai înțeles ce trebuie să ceri.

I-am cerut lui Dumnezeu putere și El mi-a dat încercări ca să devin puternic."

Sf. Cuv. Irodion - Sf. Mănăstire Lainici

Notă de lectură: ”La capăt de milenii” – o reflecție asupra destinului umanității

 

La capăt de milenii

de Traian Dorz

 

La capăt de milenii suntem şi parcă la sfârşit de lumi; 

gândind la aste adevăruri, simţi cum te-neci şi te sugrumi 

şi parcă-un semn apocaliptic apare pe un negru nor, 

cumplit şi crâncen, şi haotic, şi rece, şi-nspăimântător.

 

Talazuri şi talazuri, – urlet şi râset vin şi trec căzând, 

tirani, tiranizaţi – grămadă –, aplaudând şi blestemând, 

minţiţi şi mincinoşi, de-a valma, ucişi şi ucigaşi se-adun’ 

şi se împing către Infernul cel mai cumplit şi mai nebun.

 

Oh, iată-nfăţişarea gloatei ce, lepădând pe Dumnezeu 

şi sugrumându-şi conştiinţa, se-nchină-acestui Astarteu 

cu semnul celui-fără-unu şi numele cel fioros, 

mergând spre blestemul şi-osânda, şi Judecata lui Hristos.

 

…Mai este poate o scânteie, dar cea din urmă, să mai speri 

spre-o îndoielnică salvare, în clipa ultimei căderi; 

agaţă-te de firu-acesta, rupându-te de-al lor şuvoi, 

’nainte de-a cădea-n gheena îngrozitorului Apoi.

 

E încă Har, – se poate încă, 

– dar se prea poate şi să nu; 

acum chiar parcă arde puntea pe care te mai legeni tu 

şi-i gata să se rupă firul şi cel din urmă ce-l mai ai, 

şi, vai, – nu mai rămâne după decât un vai, 

– un veşnic vai!…

 

 

Poezia aceasta a poetului Traian Dorz,  cunoscută pentru profunzimea și gravitatea sa,rezonează atât de mult și în zilele noastre, chiar dacă a fost scrisă cu mult timp înainte de anul 1989. Versurile evocă imagini apocaliptice, de haos și suferință, reflectând o lume în derivă, caracterizată de tiranie, minciună și violență și au relevanță și astăzi, în contextul provocărilor globale și sociale pe care le trăim.

Psalmistul Golgotei, scriitorul și poetul Traian Dorz, despre operele nemuritoare ale sculptorului Constantin Brâncuși

 

Ziua Constantin Brâncuși. Pe 19 februarie se sărbătoresc 149 de ani de la nașterea sculptorului român.

Totul este profetic şi divin aici. Drumul Eroilor până la Scara Îngerilor are un urcuş continuu. Pe tot acest drum sunt presărate lupte, înfrângeri, ocolişuri, piedici, lacrimi, sudori şi sânge – dar fiecare dintre acestea au un rost, un scop, un rod nemuritor.

Pe acest drum de foc nu pot merge şi nu-l pot sfârşi decât eroii, profeţii şi martirii. Drumul însuşi le conferă acelora ce-l urcă până la sfârşit aceste nume şi aceste cununi nemuritoare.

Ce mult seamănă Coloana Infinitului de la Târgu-Jiu cu scara îngerilor de la Genesa 28, 12! De fapt, ea este aceeaşi, numai că primele cincisprezece trepte se văd şi jumătate din a şaisprezecea. Celelalte nu se mai văd de jos în sus, ci numai de Sus în jos. Dacă n-ar fi decât cele ce se văd de jos, ea ar fi o scară finită. Dar nu, ci ea continuă. Însă de la jumătatea aceasta în sus ea nu se mai vede decât cu ochii sufletului.

Notă de lectură : ”ARCANA ANIMAE ” - autor Dumitru Tâlvescu

 

Refugiat pentru câteva zile în mijlocul naturii, am luat cu mine de acasă o carte de poezii. Și nu o carte oarecare. ”arcana animae” este un titlu fascinant și profund, ce sugerează explorarea tainelor sufletului și a profunzimilor interioare ale ființei umane. Cartea de poezii a lui Dumitru Tâlvescu se remarcă prin versuri evocatoare, ce dezvăluie dorințe ascunse și reflecții asupra trecerii timpului și a misterelor universului interior. ”arcana animae” sună tare fain! Din latină, ”arcana” se traduce prin ”secrete” sau ”taine”, iar ”animae” înseamnă ”suflet”. Titlul acesta mă face curios încă de la început să aflu mai multe despre temele și emoțiile pe care le abordează această carte de poezii.

 

Iată primul poem al cărții ”arcana animae”:

 

”Absurd, dintr-un quadrant sublim

Din ceruri scad la număr stele

Și pier în vălmășag nebun

Ducând cu ele doruri grele.

Se ascund în locuri neștiute

Ori stau la pândă și nu știu

Când visele îmi dau de știre

 Că-n univers nu e pustiu.”

Neputința de a fi prezent: O reflectare asupra comemorării Părintelui Iosif Trifa

Ieri și astăzi, orașul Sibiu a fost martorul unor întâlniri emoționante, sufletești, dedicate comemorării Părintelui Iosif Trifa, un om trimis de Dumnezeu pentru a călăuzi și inspira poporul roman și nu numai. Se împlinesc la 12 februarie, 87 de ani de când Părintele Iosif – „soţ cu-altarul”, „stins frumos” şi „uns cu harul de rob şi-apostol lui Hristos” – a păşit biruitor în Împărăţia Luminii, în Împărăţia Dragostei Domnului nostru Iisus Hristos.

Deși cu puțin efort aș fi putut fi prezent, din diverse motive am lipsit. Neputința de a fi acolo fizic a lăsat în mine un gol profund, o frământare care mă macină. Mi-am imaginat tinerii strânși în aula sediului Oastei Domnului, Sibiu, Str. Charles Darwin, nr. 11, la părtășia tinereții în Hristos, cu nostalgia tinereții mele...

De ce îl iubesc pe poetul Traian Dorz?

 

Poetul Traian Dorz, cu versurile sale simple, dar pline de înțelepciune, a lăsat o amprentă profundă asupra sufletului meu. Iubirea mea pentru el se bazează pe o adâncă recunoștință pentru sfaturile sale înțelepte care m-au ghidat prin momente dificile și mi-au luminat calea.

Îmi place cum poetul Traian Dorz a reușit să îmbine simplitatea cu profunzimea în versurile sale. El nu se teme să vorbească despre durere, despre singurătate, și, în același timp, transmite o nădejde uriașă, o nădejde în puterea iubirii și a bunătății.

Unul dintre cele mai profunde sfaturi ale sale este în poezia următoare:

 

Mergi fiul meu în pace

 

Mergi, fiul meu, în pace, dar pe cale

dreptar să-ţi iei cuvântul ce ţi-l spun.

Să-ţi faci din el merindea vieţii tale

şi perna ta şi prietenul tău bun!

Notă de lectură: ”priviri, tablouri și năluci” sau curajul de a scrie versuri

 

Astăzi, 31.01.2025, de la ora 17, am participat la un eveniment deosebit, care s-a ţinut la Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva. Poetul Dumitru Tuhuț a venit în fața cititorilor cu cel de-al doilea volum de versuri, intitulat „priviri, tablouri și năluci” (Editura Castrum de Thymes, Giroc, judeţul Timiş 2024). Au vorbit despre carte: poetul și publicistul Daniel Marian, poetul și prozatorul Daniel Mariș, prozatorul, istoricul şi criticul literar Gheorghe Secheșan, poetul Nicolae Toma – vicepreședintele U.Z.P.R. Filiala Timișoara – și Daniel Luca, editor, poet, prozator și critic literar. Intervențiile celor amintiți mai sus, au fost acompaniate de muzică live. Emanuil Constantin creând un cadru ideal pentru aprecierea evenimentului.

Într-o societate care adesea scoate în evidență doar succesul material, a scrie poezie este un act de curaj. Acest act de curaj este ceea ce face poezia atât de valoroasă și de frumoasă. Cei care aleg să își exprime gândurile și emoțiile prin versuri nu doar că își dezvăluie propria lume interioară, dar oferă și altora ocazia de a se regăsi în acele cuvinte. 

Când stai la popas, ce scoţi din traistă?

 

„În vremea aceea, ridicându-Și Iisus ochii și văzând că mulțime mare vine la El, a zis către Filip: De unde vom cumpăra pâine ca să mănânce aceștia? Iar aceasta o zicea ca să-l încerce, că El știa ce avea să facă. Filip I-a răspuns: Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puțin. Și a zis Lui unul dintre ucenici, Andrei, fratele lui Simon-Petru: Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești. Dar ce sunt acestea la atâția? Și a zis Iisus: Spuneți oamenilor să se așeze. Și era iarbă multă în acel loc. Deci au șezut bărbații, în număr ca la cinci mii. Atunci Iisus a luat pâinile și, mulțumind, a dat ucenicilor, iar ucenicii, celor ce ședeau; asemenea și din pești, cât au voit. Iar după ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: Adunați fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă ceva. Deci, au adunat și au umplut douăsprezece coșuri de fărâmituri, care au rămas de la cei ce au mâncat din cele cinci pâini de orz. Iar oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Prorocul, Care avea să vină în lume.” Ioan 6, 5-14

Ne-am gândit în dimineaţa aceasta la sfârşitul nostru?

Cu ce mă duc?
Când stai la popas, ce scoţi din traistă?

Cu ce am plecat de la întâlnirea cu Eminescu?

 

Ce am învățat de la Eminescu?
Am învățat lecții valoroase despre iubire, natură, patriotism și condiția umană.
 
Am învățat despre iubire și sensibilitate.
Da, Eminescu ne învață despre complexitatea și profunzimea iubirii. Poezii precum "Luceafărul" și "Sara pe deal" explorează sentimentele de dor, pasiune și melancolie, arătându-ne cât de puternice și transformatoare pot fi aceste emoții. De la el am învățat să prețuim și să respectăm mediul înconjurător.
 
Am învățat despre respectul pentru natură.
În multe dintre poeziile sale, Eminescu descrie natura cu o sensibilitate aparte. "Dorința" și "Revedere" sunt doar două exemple în care poetul își exprimă admirația pentru frumusețea naturii și legătura profundă pe care o simte cu aceasta.