Lumina care învinge întunericul – gânduri pentru Săptămâna Luminată

 

Trăim acum Săptămâna Luminată, una dintre cele mai frumoase și încărcate de har perioade din întreg anul bisericesc. E o săptămână în care inimile noastre sunt chemate să rămână deschise în fața luminii Învierii, să nu ne întoarcem prea repede la întunericul cotidian.

Hristos a înviat! – aceste cuvinte nu sunt doar o urare, ci o declarație de biruință. Ele ne spun că moartea nu mai are ultimul cuvânt. Că suferința nu e zadarnică. Că orice noapte are un răsărit. Lumina Învierii nu doar că luminează mormântul gol, ci și sufletele noastre pline de poveri.

În Săptămâna Luminată, Dumnezeu ne amintește că oricât de apăsători ne-ar fi pașii prin viață, există mereu o cale spre lumină. Așa cum piatra mormântului a fost dată la o parte, și noi putem da la o parte fricile, eșecurile, vinovățiile. Nu suntem singuri. Hristos vine spre noi – viu, puternic, iubitor – și ne spune: „Pace vouă!”

De la tăcerea Sâmbetei Mari la strigătul Învierii

 

Sâmbăta Mare, ultima zi a Săptămânii Patimilor, este o zi a tăcerii adânci, a așteptării pline de speranță, o zi de liniște sfântă înaintea zorilor Învierii. Este ziua în care cerul pare să își țină răsuflarea, iar sufletul omului e chemat la reculegere.

Tăcerea acestei zile nu este un gol, ci o încărcătură vie – o așteptare înfrigurată a Luminii care va birui moartea.

M-a frământat astăzi un gând, ca un spin în liniștea sufletului. Dar m-a liniștit un cuvânt de la Părintele Arsenie Papacioc, care știe, prin har și experiență, să așeze adevărul în inimi:

„O simplă vorbă necugetată, fie chiar și nevinovată, spusă într-o clipă despre cineva, cât de mult trebuie să te milogești ca să scapi de urmările ei. Și cine te poate încredința că ești cu adevărat iertată? Un duhovnic, chiar, te poate ierta de faptă, dar consecința ei o porți tu.

Cât de cuminte este să știi să taci și să știi să vorbești frumos despre alții! Cine știe cât de mult îl iubește Dumnezeu pe acela pe care lumea îl arată cu degetul?

Cât de mult se supără Domnul Iisus Hristos pe vorbele goale, vorbele în plus, vorbele rușinoase și mai ales vorbele ucigătoare.

Această stăpânire de sine va fi mult lăudată, plăcută și încununată. Vezi cât de mult se poate câștiga într-o zi cu gura închisă?”

(Arhimandritul Arsenie Papacioc – Scrisori către fiii mei duhovnicești)

Ce binecuvântare e să înveți tăcerea, mai ales azi, când vorba a devenit o monedă ieftină, risipită fără socoteală.

Sfatul lupilor: o poveste cu tâlc sufletesc.

Cică odată lupii au ținut sfat mare despre cum să-i atace pe vrăşmaşii lor; pe câini.

Spre acest scop au ales dintre ei un lup spion, care să iasă mai întâi printre câini să afle şi să ştiricească cât de tari sunt vrăjmaşii lor.

Reîntorcându-se lupul spion din misiunea sa, toată gloata lupilor aştepta cu gura căscată la ce va spune trimisul lor. În atențiunea încordată a tuturor lupilor, cel reîntors astfel grăi:

– Fraților! Am umblat cu bine pe unde m-ați trimis. Cuvântul meu cel dintâi este: nu vă temeți! Vrăjmaşii noştri câini nici pe departe nu sunt aşa de tari cum credeam noi. E adevărat; pe unde am umblat am văzut mulțime mare de câini, dar am băgat de seamă că din câinii aceştia numai cei ce stau legați sunt pentru noi primejdioşi, fiind răi. Însă cei mai mulți dintre câini erau de cei nelegați și umblau haimana.

Apoi, am bagat de seamă că între câini sunt o mulțime de soiuri; nici nu le-am putut însemna pe toate, dar cele mai multe soiuri sunt căini mici, cari mai mult latră decât muşcă.

Tiberiu Vințan – un jurnalist în inima literaturii

 

Interviu realizat cu  jurnalistul Tiberiu Vințan

S.M.: Pentru că sunteți mereu alături de noi și ne promovați cu atâta sinceritate și pasiune aș dori să vă propun o provocare specială. Permiteți-mi, pentru o clipă, să preiau rolul de jurnalist și să vă adresez câteva întrebări, iar dumneavoastră să fiți intervievatul. Orice om are o poveste. Tiberiu Vintan – jurnalist cunoscut cu activitate de mai bine de trei decenii, manager la Exclusiv Media Group și realizator de emisiuni TV, foarte activ în comunitatea sa, implicat în diverse proiecte media și literare, născut într-o familie de mineri… Aceasta este o sinteză la sinteza poveștii pe care v-aș ruga să o dezvoltăm în această discuție. Și aș începe cu câteva întrebări despre pasiunea pentru literatură.

Ce v-a atras inițial spre literatură și cum a evoluat această pasiune de-a lungul anilor?

T.V.: Întâlnirea mea cu cartea s-a produs în anii copilăriei, în vremurile în care poate și din penuria altor forme de educație alternativă, poate și din educația primită de la părinți sau poate, pur și simplu, pentru că așa a vrut Dumnezeu ca mie să-mi placă nespus de mult lumea aceasta a literelor, a cărților, lectura a fost cea care mi-a însoțit creșterea și mi-a influențat mintea și caracterul. Sigur că mi-e greu să-mi amintesc acum care a fost prima carte pe care am citit-o, pentru că eu am început să citesc imediat după ce am deslușit tainele Abecedarului. Îmi aduc aminte însă, cu mare plăcere, de poveștile lui Petre Ispirescu, de poeziile lui Eminescu, Topârceanu, Coșbuc, Bolintineanu, de snoavele lui Ion Creangă, de basmele fraților Crimm, de legendele lui Alexandru Mitru, de fabulele lui Grigore Alexandrescu, de câte și mai câte altele.

Interviu cu scriitorul Ion Beg despre poetul și scriitorul creștin Traian Dorz

Sunteți un scriitor care l-a cunoscut îndeaproape pe poetul creștin Traian Dorz. Ce știți acum despre a fi scriitor și nu știați când ați început să scrieți?

 

Mulțumesc pentru invitație! Precizez că nu mă consider scriitor deoarece am început să scriu destul de târziu și am publicat până acum doar câteva cărți. Ce știu acum în plus despre a scrie? Știu acum că scrisul este o treabă foarte serioasă și deosedbit de anevoioasă. Cere multă muncă susținută. Scrisul cere să te ții de el, dacă-l lași, te lasă și el. Aristotel spune că scrisul este meșteșug. Da, dar un  meștreșug care cere timp, dedicare, har. Cicero spune că „Orice idiot crede că poate scrie o carte”. Cam așa am crezut și eu la prima carte: „Traian Dorz la capăt de călătorie”. Cât de greu e, am aflat după ce am început. Totuși am scris-o, dar nu am publicat-o decât după 7 ani, timp în care am rescris-o de câteva ori și am mai scris pentru revistă multe cronici, reportaje, biografii resrtânse.

Apoi scrisul disciplinează gândirea, vorbirea. Nu poți să scrii tot cea ce gândești și așa cum gândești, sau cum vorbești. Scrisul are alt limbaj decât vorbirea.  Alegi, selectezi, reformulezi. E de dorit să gândești numai ce ai putea scrie și în forma pe care o cere scrisul. Ceea ce e greu tare. Însă nu poți lansa un text până ce nu l-ai adus la forma lui cea mai bună posibilă pentru tine. Nu ar fi etic.

Lumina tradiției și harul rugăciunii în Postul Mare

 

La Simeria-Biscaria, în Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, joi, 3 martie 2025, de la ora 17, s-a săvârșit Taina Sfântului Maslu, în sobor de 18 preoți, un moment de profundă încărcătură duhovnicească. Această Sfântă Taină a Maslului, care continuă în Postul Mare, este mai mult decât o slujbă – este o mărturie vie a unei tradiții de peste 45 de ani, ce unește credincioșii din mai multe parohii de pe Valea Mureșului într-o rugăciune comună.

Cristina Ștefan - o viață dedicată poeziei și tinerilor scriitori

Cristina Ștefan este un nume de referință în literatura română contemporană, un scriitor deosebit, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, vice-președinte al Filialei Bacău.[1] Fondator al Cenaclului literar Lira21 din 2008 (și, anterior, al Cărții Tinerilor Scriitori), Cristina Ștefan a fost și rămâne un mentor dedicat, un sprijin neobosit pentru tinerii scriitori și un promotor al calității literare.
 
În cadrul Cenaclului online Lira21, am avut privilegiul de a o cunoaște pe Cristina Ștefan. Din prima zi și până astăzi, ea a fost și este omul care s-a pus deseori în umbră pentru a scoate pe alții în lumina reflectoarelor. Această generozitate și dedicare sunt trăsături rare și prețioase, care au contribuit la formarea și promovarea multor talente literare. Întâlnirile cenaclului, în câteva rânduri, la București, ne-au prilejuit clipe de neuitat, sudând și mai profund prieteniile literare create – prietenii care rezistă și azi, într-o lume de invidii și scări valorice false. Liriștii se adună, se sprijină, se iubesc.
 
Cristina Ștefan a spus cândva despre poezie: „Poezia este un refugiu spiritual, un educator al părții bune din noi, poezia este filozofie și înțelegere a frumosului omenesc. Poezia este tasul celălalt din balanța realism dureros/spirit meditativ. Este, dacă vrei, forța supremă a gândirii, mai mult decât filozofiile lumii, pentru că un poet nu numai gândește lucrurile și faptele lumii, ci le ansamblează într-o formă artistică a cuvintelor.”[2]

„Îmi deschid palmele către cer...”

 

La cei 40 de ani (52 acum ) privesc în copilăria mea...Ecouri plăcute mă ajung din urmă.

Parcă mai ieri alergam după fluturaşi, parcă mai ieri număram frunzele ce se desprindeau de pe ramuri, comparându-le cu anii noştri și așteptând iarna ca pe o odihnă între două vieți.

Odată cu trecerea anilor, începem să vedem iernile altfel, prin ochi de copii; ei încă nu simt iernile din sufletele părinţilor lor.

Deseori retrăiesc copilăria fiindcă a fost altfel, și, cu paşi timizi şi privirea plină de melancolie, merg uşor prin proaspătul strat alb.  Mă simt neputincios. Un fulg mi se opreşte jucăuş pe mână.

Îmi deschid palmele către cer...palmele ard... Simțăminte de copil și gânduri de om matur se învălmășesc...

 Multe din trecerile anotimpurilor nu le-am înţeles la vremea lor, numai când le-a venit timpul ne-am amintit de cer. Este frumos anotimpul alb, sunt minunaţi fulgii de nea, dar când vorbeşti de frig, de gheaţă, totdeauna ţi se tulbură duhul şi  se cutremură inima.  Câtă răspundere avem toţi pentru felul de viaţă pe care îl ducem! Știu că pe urmele faptelor noastre vor păși copiii noştri. Mi se înfioară inima când privesc la iernile de altădată; şi atunci era frig, dar era atâta căldură sufletească!

 

Îmi deschid palmele către cer...palmele ard...

Notă de lectură: Robert Vladu – „Genesis” laudate Dominum in theatro et poetica (psalmus 156), o simfonie a creației și transformării

 

Este impresionant să vezi atât de mult talent și pasiune într-o singură persoană! Robert Vladu este un artist multitalentat, care îmbină actoria, literatura și muzica într-un mod cu adevărat unic. În poezia sa „GENESIS”, el ne invită într-o călătorie fascinantă prin teme profunde despre creație, identitate și iubire.

„GENESIS” ne trimite imediat cu gândul la începuturile lumii, la Facerea din Biblie, dar și la o renaștere spirituală sau artistică.

„Laudate Dominum in theatro et poetica” (Laudă Domnul în teatru și poezie), subtitlul poeziei, ne dezvăluie o viziune complexă. Vladu combină ideea de laudă adusă lui Dumnezeu cu teatrul și poezia, sugerând că arta poate fi un mod de a ne conecta cu divinul.

„Psalmus 156” e interesant, deoarece în Biblie, versiunea Bisericii Ortodoxe Române există doar 151 de psalmi. În unele manuscrise apocrife, există psalmi suplimentari, iar acest detaliu ar putea indica „GENESIS”, ca o poezie „adăugată” creației, o continuare sau o reinterpretare a cuvântului divin prin artă. Psalmii 152,153,154 și 155, sunt prezenți în manuscrisele Septuagintei din Qumran.

Notă de lectură: poezia ”POVESTEA UNUI MĂR”, de Marioara Ardelean

 

A răsărit într-o grădină
Un măr c-o firavă tulpină;
Privind în jurul lui cu teamă,
Văzu alți meri cu el de-o seamă.
 
Aveau tulpinile vânjoase
Coroane mari şi sănătoase;
Foșnindu-și frunzele crestate,
Râdeau de el pe înfundate:
 
„-Cât e de pricăjit, sărmanul,
N-o să reziste pân` la anul!
La fel ca orice buruiană,
Ocupă locul de pomană.”
 
Plăpândul pom se necăjește,
Suspină, dar nu-i dojenește.
Cu o voință uimitoare,
Și-ntinde crengile spre soare.
 
Îl roagă-n șoaptă să-l ajute
Să crească sănătos și iute,
S-arate tuturor că poate
Să facă fructe minunate.
 
Măritul astru îl privește,
Îi place felul cum gândește,
Îi dă căldură și lumină,
Îl face mândru în grădină.
 
De-acuma-i mare şi-n putere,
E mulțumit că face mere,
Iar frații lui, care-l jigniră,
Mișcându-și frunzele-l admiră.

Notă de lectură: ”POVESTEA MEA: UN JURNAL”, de Ana Tricu

 

Cartea-jurnal, scrisă de mână, de poeta și colecționara de artă Ana Tricu, are un caracter unic și profund personal, oferind o perspectivă autentică asupra vieții autoarei. Chiar dacă a văzut lumina tiparului, jurnalul păstrează farmecul scrisului de mână, conferindu-i o notă intimă și autentică. Prin paginile sale, se conturează un portret bogat în experiențe, spiritualitate și legături umane, marcând momente esențiale, reflecții intime și valori fundamentale.

Autoarea începe prin a relata despre nașterea sa și copilăria trăită într-un mediu modest, evocând cu emoție perioada postbelică. Încă din primii ani, viața sa a fost ghidată de principii morale și familiale puternice. Rememorează cu mândrie momentele de succes din anii de școală, participarea la sărbători locale și realizările fiicei sale, reflectând asupra satisfacției de a vedea roadele propriilor eforturi.

Ajunsă la aproape 80 de ani, privește cu seninătate spre viitor, punând accent pe sănătate, rugăciune, activități creative și o trecere lină prin anii rămași. Jurnalul devine astfel o expresie a acceptării limitărilor și a prioritizării valorilor spirituale.

„MAMA – «Tată dagă, să cumpălăm o mamă». Din vorbele fiului meu Tit de 4 ani.”

Într-o dimineață, parcă te văd și acuma, puiule dragă, m-ai îmbrățișat mai tare ca altădată, te-ai uitat în ochii mei mai duios, mai rugător ca oricând și m-ai rugat să-ți cumpăr o mamă.

De atunci vorbele tale nu le mai pot uita. Ele mi-au rămas ca un fior în suflet. Ele mi-au rămas în suflet cu o întrebare. Ele cer răspuns la întrebarea de ce și pentru ce le-ai rostit?

1. Cu durere mă gândesc și îmi dau seama că și tu, puiule dragă, simți că s-a răcit cuibul nostru, simți că lipsește ceva în casa noastră dela Vidra. Lipsește căldura, lipsește sufletul ei. Mama este căldura, este sufletul cuibului familiar și ție, Titule dragă, această căldură îți lipsește. În zadar îți cumpără tata haine și jucării de mătase, ție o mamă îți trebuie.

2. Îmi dau apoi seama că poate și altceva te-a îndemnat să ceri o mamă. Tu, Titule dragă, observi și înțelegi că s-a schimbat nu numai casa noastră, ci s-a schimbat și tata din ea. Observi că nu numai casa noastră și-a pierdut bucuria și liniștea de eri, ci le-a pierdut și tata. Îl vezi pe tata abătut, zdrobit, îl vezi ștergându-și mereu ochii, simți atmosfera rece și tristă ce ne învăluie casa și sufletul și tu, puiule dragă, îți dai seama că eri nu era așa. Pe tine și suflețelul tău te doare această schimbare din casa noastră, te doare răceala cuibului și neliniștea tatii. Tu, puișorul meu, îți dai seama că această stare din casa noastră nu este cea bună, nu este cea firească, ci trebuie să ieșim, să scăpăm din ea.

Mama – umbre, ecouri și regăsiri

 

                Am crescut cu dorul unui cuvânt pe care nu l-am putut rosti niciodată cu adevărat. ”Mamă.” Îmi răsuna în suflet mai mult ca o chemare decât ca un glas concret, o umbră caldă ce mă îndruma atunci când totul părea pierdut. Ea nu a fost acolo să mă prindă când cădeam, să mă mângâie când aveam febră sau să-mi zâmbească în serile liniștite, decât în primul an din viață. Și totuși, a fost. A fost mereu. 
          Când eram copil, chemam „mamă” în rugăciunile mele. În acele momente de încercare, când doar cerul putea fi martor, o chemam cu o disperare tăcută. Și răspunsul venea, de fiecare data, ca o tainică minune, ca o liniște care îmi spunea că nu sunt singur. În prezența ei nevăzută, găseam puterea să merg mai departe. 
          Anii au trecut, iar eu am devenit tată. Și abia atunci, în privirea copilului meu, am înțeles. Am înțeles ce înseamnă să fii pentru cineva un far, un refugiu, un sprijin nesfârșit. În momentele când copilul meu mă cheamă cu glasul plin de iubire – „tată” – aud ecoul propriilor chemări de odinioară. Și mă regăsesc pe mine. Mă regăsesc copilul pierdut, dar și pe mama, cea care, deși a plecat, a lăsat un dor ce m-a făcut un om puternic. 

Fratele bunicii mele, Rusu Cornel

Mi-am întors gândurile cu mulți ani în urmã, în copilãria și adolescența mea, (am 70 de ani acuma) pe vremea când l-am întâlnit pe unchiul Cornel. Îmi amintesc cã ne-a vizitat la Petrila și cã l-am vizitat la Simeria dupã ce a ieșit din închisoare. Nu eram la o vârsta maturã suficient sã știu exact cine este acest om cu o voce muzicalã și o privire blândã. Zâmbetul nu-l pãrãsea; zâmbea și cu ochii, nu numai cu gura. 

Era respectat în familie ca unul care își trãia credința. Buna mea și unchiul Cornel au ținut legãtura și dupã ce am plecat, în 1980, în America. De fapt, în Biblia ei am gãsit câteva scrisori trimise de unchiul Cornel, dovadã a pãrtãșiei în Hristos pe care au avut-o întreaga viațã și pe care distanța sau obstacolele vieții nu le-au putut opri. 

Mărturia unui copil despre numele său

 

Când eram copil, mă întrebam adesea de ce numele meu, Sorin, nu era unul comun sau pomenit în calendarele bisericești. Simțeam o ușoară nemulțumire și, poate, o urmă de invidie față de colegii mei care își sărbătoreau onomastica cu bucurie și fast. Îmi doream ca și numele meu să fie însoțit de o poveste sacră, să aibă un sfânt protector, să-mi ofere un fel de apartenență mai profundă. 
          În fiecare an, pe măsură ce treceau zilele de sărbători onomastice, trăiam momente de tăcere amestecate cu dorință. Îmi amintesc cum colegii veneau la școală a doua zi după ziua lor de nume, povestind entuziasmați despre petrecerile lor, lăudându-se cu darurile primite – de la jucării la dulciuri, până la cele mai surprinzătoare cadouri de care eram fascinat.
          Îmi aduc aminte cum, în astfel de zile, îmi scoteam pachețelul de prânz, când îl aveam  și mă retrăgeam într-un colț, ascultându-i pe ceilalți. Îmi doream să spun și eu: "Și eu am avut o petrecere! Și mie mi-au spus toți ‘La mulți ani!’ pe nume." Dar tăceam, simțind în sinea mea că ceva lipsea, de parcă numele meu nu avea voie să fie sărbătorit.
          Într-o zi, i-am spus mătușii despre ceea ce simțeam. Ea m-a ascultat cu răbdare, iar când am terminat, mi-a luat mâinile în ale ei și mi-a zis: 
– Sorin, dragul meu, nu uita că numele tău poartă lumină. Ești ca un soare pentru noi, iar lumina nu are nevoie de sărbători ca să strălucească. 

Iertarea – O lecție valoroasă din Cartea a doua a Regilor

 

          În această Duminică a iertării, suntem îndemnați să reflectăm asupra puterii și importanței iertării în viețile noastre. Un exemplu remarcabil al iertării și milosteniei este oferit de Regele David în Cartea a doua a Regilor, cap. 9, în relația sa cu casa lui Saul și, în mod special, cu Mefiboșet, fiul lui Ionatan:

 1.       "N-a mai rămas, oare, cineva din casa lui Saul? - zise David. Eu i-aş arăta milă din pricina lui Ionatan".

2.       În casa lui Saul însă fusese un rob, cu numele Ţiba. Pe acesta l-au chemat la David şi i-a zis regele: "Tu eşti Ţiba?"Eu, robul tău", a răspuns acesta.

3.       "Nu cumva mai este cineva din casa lui Saul? a întrebat regele, că i-aş arăta mila lui Dumnezeu". "Ba este, fiul lui Ionatan, cel şchiop de picioare", a zis Ţiba către rege.

4.       Iar regele zise: "Unde este?"Iată, a răspuns Ţiba regelui, el este în casa lui Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar".

L-am rugat pe Dumnezeu

 "L-am rugat pe Dumnezeu să ia mândria de la mine, și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu.
Mândria nu se ia. De ea trebuie să te lepezi.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare și El mi-a răspuns: Nu.
Răbdarea este cununa încercărilor. Ea nu se dă, ea se dobândește.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericirea și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu.
Eu îți dau binecuvântarea, dar depinde de tine să fii fericit.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ferească de durere și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu.
Suferințele îl îndepărtează pe om de grijile lumești și îl apropie de Mine.

I-am cerut lui Dumnezeu creștere duhovnicească și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu.
Duhul trebuie să crească singur. Eu doar îl altoiesc, ca să aducă roade.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să-mi iubesc aproapele, așa cum mă iubește El și Dumnezeu mi-a spus: În sfârșit ai înțeles ce trebuie să ceri.

I-am cerut lui Dumnezeu putere și El mi-a dat încercări ca să devin puternic."

Sf. Cuv. Irodion - Sf. Mănăstire Lainici

Notă de lectură: ”La capăt de milenii” – o reflecție asupra destinului umanității

 

La capăt de milenii

de Traian Dorz

 

La capăt de milenii suntem şi parcă la sfârşit de lumi; 

gândind la aste adevăruri, simţi cum te-neci şi te sugrumi 

şi parcă-un semn apocaliptic apare pe un negru nor, 

cumplit şi crâncen, şi haotic, şi rece, şi-nspăimântător.

 

Talazuri şi talazuri, – urlet şi râset vin şi trec căzând, 

tirani, tiranizaţi – grămadă –, aplaudând şi blestemând, 

minţiţi şi mincinoşi, de-a valma, ucişi şi ucigaşi se-adun’ 

şi se împing către Infernul cel mai cumplit şi mai nebun.

 

Oh, iată-nfăţişarea gloatei ce, lepădând pe Dumnezeu 

şi sugrumându-şi conştiinţa, se-nchină-acestui Astarteu 

cu semnul celui-fără-unu şi numele cel fioros, 

mergând spre blestemul şi-osânda, şi Judecata lui Hristos.

 

…Mai este poate o scânteie, dar cea din urmă, să mai speri 

spre-o îndoielnică salvare, în clipa ultimei căderi; 

agaţă-te de firu-acesta, rupându-te de-al lor şuvoi, 

’nainte de-a cădea-n gheena îngrozitorului Apoi.

 

E încă Har, – se poate încă, 

– dar se prea poate şi să nu; 

acum chiar parcă arde puntea pe care te mai legeni tu 

şi-i gata să se rupă firul şi cel din urmă ce-l mai ai, 

şi, vai, – nu mai rămâne după decât un vai, 

– un veşnic vai!…

 

 

Poezia aceasta a poetului Traian Dorz,  cunoscută pentru profunzimea și gravitatea sa,rezonează atât de mult și în zilele noastre, chiar dacă a fost scrisă cu mult timp înainte de anul 1989. Versurile evocă imagini apocaliptice, de haos și suferință, reflectând o lume în derivă, caracterizată de tiranie, minciună și violență și au relevanță și astăzi, în contextul provocărilor globale și sociale pe care le trăim.

Psalmistul Golgotei, scriitorul și poetul Traian Dorz, despre operele nemuritoare ale sculptorului Constantin Brâncuși

 

Ziua Constantin Brâncuși. Pe 19 februarie se sărbătoresc 149 de ani de la nașterea sculptorului român.

Totul este profetic şi divin aici. Drumul Eroilor până la Scara Îngerilor are un urcuş continuu. Pe tot acest drum sunt presărate lupte, înfrângeri, ocolişuri, piedici, lacrimi, sudori şi sânge – dar fiecare dintre acestea au un rost, un scop, un rod nemuritor.

Pe acest drum de foc nu pot merge şi nu-l pot sfârşi decât eroii, profeţii şi martirii. Drumul însuşi le conferă acelora ce-l urcă până la sfârşit aceste nume şi aceste cununi nemuritoare.

Ce mult seamănă Coloana Infinitului de la Târgu-Jiu cu scara îngerilor de la Genesa 28, 12! De fapt, ea este aceeaşi, numai că primele cincisprezece trepte se văd şi jumătate din a şaisprezecea. Celelalte nu se mai văd de jos în sus, ci numai de Sus în jos. Dacă n-ar fi decât cele ce se văd de jos, ea ar fi o scară finită. Dar nu, ci ea continuă. Însă de la jumătatea aceasta în sus ea nu se mai vede decât cu ochii sufletului.

Notă de lectură : ”ARCANA ANIMAE ” - autor Dumitru Tâlvescu

 

Refugiat pentru câteva zile în mijlocul naturii, am luat cu mine de acasă o carte de poezii. Și nu o carte oarecare. ”arcana animae” este un titlu fascinant și profund, ce sugerează explorarea tainelor sufletului și a profunzimilor interioare ale ființei umane. Cartea de poezii a lui Dumitru Tâlvescu se remarcă prin versuri evocatoare, ce dezvăluie dorințe ascunse și reflecții asupra trecerii timpului și a misterelor universului interior. ”arcana animae” sună tare fain! Din latină, ”arcana” se traduce prin ”secrete” sau ”taine”, iar ”animae” înseamnă ”suflet”. Titlul acesta mă face curios încă de la început să aflu mai multe despre temele și emoțiile pe care le abordează această carte de poezii.

 

Iată primul poem al cărții ”arcana animae”:

 

”Absurd, dintr-un quadrant sublim

Din ceruri scad la număr stele

Și pier în vălmășag nebun

Ducând cu ele doruri grele.

Se ascund în locuri neștiute

Ori stau la pândă și nu știu

Când visele îmi dau de știre

 Că-n univers nu e pustiu.”

Neputința de a fi prezent: O reflectare asupra comemorării Părintelui Iosif Trifa

Ieri și astăzi, orașul Sibiu a fost martorul unor întâlniri emoționante, sufletești, dedicate comemorării Părintelui Iosif Trifa, un om trimis de Dumnezeu pentru a călăuzi și inspira poporul roman și nu numai. Se împlinesc la 12 februarie, 87 de ani de când Părintele Iosif – „soţ cu-altarul”, „stins frumos” şi „uns cu harul de rob şi-apostol lui Hristos” – a păşit biruitor în Împărăţia Luminii, în Împărăţia Dragostei Domnului nostru Iisus Hristos.

Deși cu puțin efort aș fi putut fi prezent, din diverse motive am lipsit. Neputința de a fi acolo fizic a lăsat în mine un gol profund, o frământare care mă macină. Mi-am imaginat tinerii strânși în aula sediului Oastei Domnului, Sibiu, Str. Charles Darwin, nr. 11, la părtășia tinereții în Hristos, cu nostalgia tinereții mele...

De ce îl iubesc pe poetul Traian Dorz?

 

Poetul Traian Dorz, cu versurile sale simple, dar pline de înțelepciune, a lăsat o amprentă profundă asupra sufletului meu. Iubirea mea pentru el se bazează pe o adâncă recunoștință pentru sfaturile sale înțelepte care m-au ghidat prin momente dificile și mi-au luminat calea.

Îmi place cum poetul Traian Dorz a reușit să îmbine simplitatea cu profunzimea în versurile sale. El nu se teme să vorbească despre durere, despre singurătate, și, în același timp, transmite o nădejde uriașă, o nădejde în puterea iubirii și a bunătății.

Unul dintre cele mai profunde sfaturi ale sale este în poezia următoare:

 

Mergi fiul meu în pace

 

Mergi, fiul meu, în pace, dar pe cale

dreptar să-ţi iei cuvântul ce ţi-l spun.

Să-ţi faci din el merindea vieţii tale

şi perna ta şi prietenul tău bun!

Notă de lectură: ”priviri, tablouri și năluci” sau curajul de a scrie versuri

 

Astăzi, 31.01.2025, de la ora 17, am participat la un eveniment deosebit, care s-a ţinut la Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva. Poetul Dumitru Tuhuț a venit în fața cititorilor cu cel de-al doilea volum de versuri, intitulat „priviri, tablouri și năluci” (Editura Castrum de Thymes, Giroc, judeţul Timiş 2024). Au vorbit despre carte: poetul și publicistul Daniel Marian, poetul și prozatorul Daniel Mariș, prozatorul, istoricul şi criticul literar Gheorghe Secheșan, poetul Nicolae Toma – vicepreședintele U.Z.P.R. Filiala Timișoara – și Daniel Luca, editor, poet, prozator și critic literar. Intervențiile celor amintiți mai sus, au fost acompaniate de muzică live. Emanuil Constantin creând un cadru ideal pentru aprecierea evenimentului.

Într-o societate care adesea scoate în evidență doar succesul material, a scrie poezie este un act de curaj. Acest act de curaj este ceea ce face poezia atât de valoroasă și de frumoasă. Cei care aleg să își exprime gândurile și emoțiile prin versuri nu doar că își dezvăluie propria lume interioară, dar oferă și altora ocazia de a se regăsi în acele cuvinte. 

Când stai la popas, ce scoţi din traistă?

 

„În vremea aceea, ridicându-Și Iisus ochii și văzând că mulțime mare vine la El, a zis către Filip: De unde vom cumpăra pâine ca să mănânce aceștia? Iar aceasta o zicea ca să-l încerce, că El știa ce avea să facă. Filip I-a răspuns: Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puțin. Și a zis Lui unul dintre ucenici, Andrei, fratele lui Simon-Petru: Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești. Dar ce sunt acestea la atâția? Și a zis Iisus: Spuneți oamenilor să se așeze. Și era iarbă multă în acel loc. Deci au șezut bărbații, în număr ca la cinci mii. Atunci Iisus a luat pâinile și, mulțumind, a dat ucenicilor, iar ucenicii, celor ce ședeau; asemenea și din pești, cât au voit. Iar după ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: Adunați fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă ceva. Deci, au adunat și au umplut douăsprezece coșuri de fărâmituri, care au rămas de la cei ce au mâncat din cele cinci pâini de orz. Iar oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Prorocul, Care avea să vină în lume.” Ioan 6, 5-14

Ne-am gândit în dimineaţa aceasta la sfârşitul nostru?

Cu ce mă duc?
Când stai la popas, ce scoţi din traistă?

Cu ce am plecat de la întâlnirea cu Eminescu?

 

Ce am învățat de la Eminescu?
Am învățat lecții valoroase despre iubire, natură, patriotism și condiția umană.
 
Am învățat despre iubire și sensibilitate.
Da, Eminescu ne învață despre complexitatea și profunzimea iubirii. Poezii precum "Luceafărul" și "Sara pe deal" explorează sentimentele de dor, pasiune și melancolie, arătându-ne cât de puternice și transformatoare pot fi aceste emoții. De la el am învățat să prețuim și să respectăm mediul înconjurător.
 
Am învățat despre respectul pentru natură.
În multe dintre poeziile sale, Eminescu descrie natura cu o sensibilitate aparte. "Dorința" și "Revedere" sunt doar două exemple în care poetul își exprimă admirația pentru frumusețea naturii și legătura profundă pe care o simte cu aceasta.

Respectul pentru Eroi

În tumultul protestelor recente din București, o imagine a reușit să-mi stârnească o profundă indignare: un tânăr protestatar urcat cu picioarele pe troița ridicată în cinstea eroilor Revoluției Române. Această scenă, însoțită de râsete și poze de grup, este o insultă adusă memoriei celor care și-au sacrificat viața pentru libertate. Protestele sunt un drept fundamental într-o democrație, un mod prin care cetățenii își pot exprima nemulțumirile și pot cere schimbări. Cu toate acestea, există o linie fină între exercitarea acestui drept și lipsa de respect față de simbolurile sacre ale istoriei noastre. 

Troițele și monumentele dedicate eroilor nu sunt simple obiecte; ele reprezintă sacrificiul suprem al celor care au luptat pentru un viitor mai bun.Actul de a urca pe o troiță nu este doar o manifestare de lipsă de respect, ci și o rană adâncă în memoria colectivă a unei națiuni. Este un gest care subminează valorile pentru care acești eroi au luptat și au murit. Încurajarea și râsetele celor din jur nu fac decât să amplifice această lipsă

Notă de lectură: „Duel cu mine...și restul lumii”

 

„Duel cu mine...și restul lumii”

Autor: David Valentin

An publicare: 2024

Editura: Editura Pim, Iași

Număr pagini: 280

„Duel cu mine...și restul lumii” este o carte captivantă care îmbină satira și umorul într-o coridă literară fascinantă. Narațiunea se desfășoară în prima parte, între două personaje principale: „Eu, Îngerul” și „Eu, Lucifer”, care se angajează într-un duel perpetuu plin de ironie și reflecție asupra vieții.

Cartea explorează conflictul dintre bine și rău, între idealuri și realitate, prezentând o serie de dueluri verbale între cele două entități. Umorul și satira este la ea acasă. Dialogurile sunt pline de umor și sarcasm, aducând în discuție teme precum: greșelile de prozodie; relațiile interumane și dilemele existențiale

Traian Dorz și opera de culturalizare, moralizare şi chiar alfabetizare a poporului

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În timpul lunii decembrie 1977, la unul dintre controalele care mi se făceau destul de des, cei doi ofiţeri care mi-au făcut percheziţia mi-au cerut să le prezint şi un memoriu în care să arăt pe scurt toată activitatea mea publicistică şi scriitoricească. De asemenea, să răspund din ce motiv nu scriu şi nu trimit la publicaţiile şi editurile din ţară. La câteva zile după acestea, le-am prezentat următorul

MEMORIU

cu privire la activitatea mea publicistică şi scriitoricească dintre anii 1932-1977

 

Sunt născut în 25 decembrie 1914, în localitatea Mizieş, jud. Bihor. În 8 iunie 1930 am trecut printr-o totală transformare sufletească în urma lecturii unei scrieri a părintelui Iosif Trifa din Sibiu, care iniţiase şi conducea atunci asociaţia religioasă ortodoxă Oastea Domnului.

În Sibiu, preotul Iosif Trifa redacta atunci gazeta oficială a asociaţiei, numită «Lumina Satelor», având ca supliment săptămânal «Oastea Domnului», la care m-am abonat o dată cu intrarea mea în rândurile acestei mişcări duhovniceşti, în data de 8 iunie 1930.

Notă de lectură: "Oprește-mă, la tine Maramureș! Oprește-mă, în tine, anotimp!"

 

În data de 11 ianuarie 2025, la Sala Multifuncțională a Consiliului Județean Timiș, după evenimentul deosebit dedicat Zilei Culturii Naționale, organizat de Filiala „Mihai Eminescu” Timiș a UZPR, în parteneriat cu C.J. Timiș, Asociația Cultural Umanitară „Luceafărul de Vest” Timișoara și MNADOR Timișoara, a fost și o parte de socializare. În această a doua parte a evenimentului am întâlnit un deosebit. A fost o întâlnire destul de emoționantă, deaorece era întradevăr omul pe care mi-l imaginasem. Un om plin de viață, zâmbitor și cu mult curaj, un orator desăvârșit. Am primit din partea dumnealui o carte. Cartea se numește: ” Oprește-mă, la tine Maramureș! Oprește-mă, în tine, anotimp! ” Vol. I : Concursul ”Acrostih și Poezie – din Vatra Satului”. Chiuzbaia ( Ediția 2023), Coordonator Vasile Bele, Editura Armonii Cuturale,2024.

Această carte este rezultatul unui concurs de poezie și acrostih intitulat ”Acrostih și Poezie – din Vatra Satului”. Chiuzbaia ( Ediția 2023), care reunește lucrări din diverse unghiuri ale creativității literare. Vasile Bele, în calitate de coordonator, oferă cititorilor o selecție diversificată de scrieri frumoase, unde personajele sunt chiar poeții care au participat la acest concurs. "Oprește-mă, la tine Maramureș! Oprește-mă, în tine, anotimp!" este o lucrare care te face să simți emoția întâlnirii cu oameni pasionați de literatură.

LUMINA ÎNTUNECATULUI LIDICE

 

 O noapte de început de decembrie. Undeva, în Cehia, la vreo 20 de km de Praga. Păşim tăcuţi, împreună cu părintele românilor din Praga, spre ceea ce cândva fusese satul Lidice. O ploaie măruntă, grea, ne pătrunde adânc în oase. Păşim şerpuind, indecişi, spre memorialul retras undeva între colinele satului. Aici, în noaptea dinspre 9 spre 10 iunie 1942, naziştii au intrat în localitate, au ucis toţi bărbaţii, au deportat copiii şi femeile şi au ras de pe faţa pământului toate cele 102 case. Satul a fost ars, efectiv, din temelii, fiecare animal ucis, iar peste rămăşiţele clădirilor s-a trecut cu buldozerele. Inclusiv cimitirul a fost vandalizat, rămăşiţele de aici fiind dezgropate şi distruse. 100 de germani sunt trimişi să are zona, să planteze flori, ca şi cum nimeni nu a locuit vreodată acolo. Toate acestea, ca răzbunare a lui Hitler pentru a curma rezistenţa cehă în faţa ororilor nazismului şi a încercării de înlăturare de către cehi a unuia din principalii oameni ai lui Hitler.

Câţiva din locuitorii din Lidice au fost adăpostiţi în catedrala ortodoxă din Praga, de către episcopul Gorazd. Şi el, împreună cu preoţii de aici şi cu conducătorii mireni ai comunităţii, ajung în faţa neiertătoarelor plutoane de execuţie. Alţi câţiva credincioşi şi preoţi se baricadează în subsolul catedralei şi sunt inundaţi, până la înec.

Un eveniment binecuvântat: Foaia «Iisus Biruitorul» a ajuns la 1500 de numere

Sãptãmânalul „Iisus Biruitorul”, foaia noastrã dragã, marcheazã, la începutul acestui an, un moment de referinþã: atingerea numãrului 1500 de apariții. Scumpa noastrã foaie, care a debutat pe 6 ianuarie 1935, a devenit un pilon al literaturii creștin-ortodoxe românești, dar și o masã bogatã pentru Frãțietatea Oastei Domnului, traversând decenii de provocãri și renașteri. Fondatã, inițial, ca o continuare a publicației „Lumina Satelor”, „Isus Biruitorul” a fost suspendatã în 1947, dupã arestarea fratelui Traian Dorz, dar a revenit în forțã în 1990, sub binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. De atunci, a menținut un ritm constant de apariție, devenind o sursã de inspirație și învãțãturã pentru cititorii ei. 

La început, cu tiraje care erau undeva la 17-18 mii de exemplare pe numãr, „Iisus Biruitorul” a reușit sã se impunã prin sobrietatea și acurateþea mesajului sãu, oferind cititorilor predici, exegeze scripturistice, mãrturii personale, reportaje și interviuri de o înaltã ținutã duhovniceascã. De-a lungul timpului, în paginile sale, au semnat voci redutabile ale teologiei românești, contribuind la îmbogãțirea spiritualã a cititorilor.