Cea mai frumoasă singurătate, împărtășită la Orăștie

 26 septembrie 2025, ora 17:00

Am avut bucuria de a participa, la Biblioteca „Sebastian Bornemisa” din Orăștie, la o întâlnire de suflet dedicată poeziei autentice și emoției care se naște din cuvânt.
 
Evenimentul a prilejuit lansarea volumului de poezie „CEA MAI FRUMOASĂ SINGURĂTATE ESTE A MEA”, semnat de poeta Nuța Crăciun și apărut recent la Editura Vinea, București.
 

Am ascultat lecturi din volum, am dialogat cu autoarea și am pătruns în universul ei liric, unde singurătatea se transformă într-o formă de frumusețe interioară.
 
Originară din Bucium (județul Hunedoara), Nuța Crăciun este o poetă cu o voce profundă și sensibilă. A absolvit Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu” din Orăștie și apoi Facultatea de Filologie (română-franceză) a Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. A debutat în 2001 cu volumul „Alfabetul unei șoapte”, iar de atunci a continuat să publice cărți remarcabile, prin care explorează fragilitatea și forța sufletului. Poezia sa a depășit granițele țării, fiind recunoscută internațional și distinsă, în 2019, cu unul dintre premiile Naji Naaman.
 

Moderatoarea întâlnirii a fost scriitoarea Silvia Beldiman, membră a Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Alba-Hunedoara, care a deschis evenimentul cu un cuvânt cald, dezvăluind frumusețea și nuanțele acestei cărți.
 

Nuța Crăciun, copleșită de emoție, și-a lăsat trăirile să vorbească prin ochii ei - ca două picături de cer înrourat. Aproape că nu ar mai fi fost nevoie de cuvinte: volumul i se citea pe chip, în acea „melancolie lucidă” evocată cu delicatețe și în prefața semnată de Dorina Brândușa Landén, poetă, jurnalistă și traducătoare stabilită în Suedia din 1994, membră a Uniunii Scriitorilor din România.
 
Alături de autoare, au vorbit:
 

• poetul și publicistul Daniel Marian, membru al USR - Filiala Alba-Hunedoara, care a oferit publicului o cronică literară de profunzime;

 

• scriitorul hunedorean Dumitru Tâlvescu, membru al USR - Filiala Alba-Hunedoara și președinte al Asociației Oamenilor de Cultură și Artă a Județului Hunedoara (ASOCA), care a emoționat prin mărturia sinceră a regăsirii de sine printre rândurile volumului;

 

• prof. dr. Gabriel Petric, muzician, filosof, profesor de limba și literatura română, membru al USR - Filiala Alba-Hunedoara, care ne-a convins, prin discursul său, că această carte merită citită cu răbdare și cu inimă deschisă.

 

• În încheiere, las aici emoțiile mele așa cum le-am rostit în această seară:

 

Cea mai frumoasă singurătate este a mea

 

Am citit titlul de câteva ori și m-am bucurat sincer. El ne arată că singurătatea nu este un gol, dimpotrivă, este o avere personală, ceva intim și valoros. Este „cea mai frumoasă” tocmai pentru că aparține celui care scrie și pentru că din ea se nasc gânduri, versuri și liniște.
 
De multe ori oamenii se tem de singurătate și o văd ca pe o povară greu de dus. Dar aici, ea devine un spațiu interior în care autorul se regăsește, unde amintirile și iubirile trecute nu dor, dimpotrivă - dau sens. Este o singurătate creatoare, în care nu există zgomotul lumii, există doar vocea lăuntrică, limpede. Frumusețea nu vine neapărat din prezența altora, vine din curajul de a sta cu tine însuți și de a transforma tăcerea și lipsa în cuvinte și emoții.
 
Moto-ul cărții:
 
scriu despre iubire
ca despre o umbră
uitată lângă mine
într-o dimineață târziu
 
Aceste versuri arată că autorul nu scrie despre iubire ca despre un foc aprins, ci ca despre o amintire liniștită, care încă poate inspira. Umbra și dimineața se împletesc: ceva s-a încheiat, dar în urma lui rămâne o frumusețe tăcută.

 
Fragment din „Prin ușa deschisă a clipei” (pag. 51):
 
sunt o lacrimă neplânsă
cad umbrele copacilor peste tălpile mele
obosite de drum...
 
„Sunt o lacrimă neplânsă” pare o contradicție: o lacrimă care există, dar nu a fost plânsă. Este o durere tăcută, ceva intern, nedeslușit. Poezia transmite o singurătate caldă-rece: nu doar tristețe, ci și liniștire. Există regret pentru iubirile neîmplinite, dar și împăcare cu natura și cu limitele proprii. Limbajul e plin de contraste (lacrimă neplânsă, soare care „se sinucide” și totuși răsare), arătând complexitatea sentimentelor: durere, oboseală, acceptare.
 
Chiar dacă iubirea rămâne nespusă și ne apasă, învățăm să trăim cu durerea. Inima poate fi goală, dar natura - umbrele, pământul - ne primește și ne liniștește. Versurile sunt triste, dar pline de nădejde: soarele răsare din nou, iar pământul îl primește cu liniște. Este o poezie despre sfârșit și început, despre fragilitate, dar și despre împăcare.
 
Toate poeziile din carte urmează aceeași linie: blânde, smerite, uneori dureroase, dar vindecătoare pentru cititorul care se regăsește printre rânduri.
 
Fragment din „Sunt femeia care a învățat să cânte” (pag. 71):
 
am învățat că nu există întoarcere nu aștept nimic
norii navighează pe râuri paradisul se naște iar...
 

Această poezie vorbește din nou despre curaj, libertate și puterea de a trăi chiar și atunci când viața ne pune greutăți. Femeia din poezie a învățat să-și exprime emoțiile, să transforme tristețea și frica în ceva frumos și să găsească speranță în lucrurile simple din jurul ei.
 
Imaginile din natură - norii, râurile, florile, stâncile, păsările - arată legătura strânsă dintre autor și lumea în care trăiește. Chiar și atunci când „îi fuge pământul de sub picioare”, ea găsește puterea de a cânta și de a renaște.
 
Un lucru frumos este că ochii ei au „adunat atâta ploaie”, dar din această durere se naște nădejdea, simbolizată de pasărea cântătoare pe care o poartă mereu în inimă. Este o poezie despre curajul de a continua, despre frumusețea interioară și împăcarea cu sine și cu natura.
 
Pe scurt, întreaga carte ne arată că viața poate fi grea, dar dacă avem curaj și deschidere, chiar și durerea poate deveni cântec și frumusețe.

 

Mulțumesc, Nuța Crăciun, pentru că mi-ați oferit posibilitatea de a citi această carte și de a mă regăsi printre rândurile ei, curățându-mi ochii cu lacrimi calde și vindecătoare.

26.09.2025

Sorin Micuțiu