Când eram copil, mă întrebam adesea de ce numele meu, Sorin, nu era unul comun sau pomenit în calendarele bisericești. Simțeam o ușoară nemulțumire și, poate, o urmă de invidie față de colegii mei care își sărbătoreau onomastica cu bucurie și fast. Îmi doream ca și numele meu să fie însoțit de o poveste sacră, să aibă un sfânt protector, să-mi ofere un fel de apartenență mai profundă.
În fiecare an, pe măsură ce treceau zilele de sărbători onomastice, trăiam momente de tăcere amestecate cu dorință. Îmi amintesc cum colegii veneau la școală a doua zi după ziua lor de nume, povestind entuziasmați despre petrecerile lor, lăudându-se cu darurile primite – de la jucării la dulciuri, până la cele mai surprinzătoare cadouri de care eram fascinat.
Îmi aduc aminte cum, în astfel de zile, îmi scoteam pachețelul de prânz, când îl aveam și mă retrăgeam într-un colț, ascultându-i pe ceilalți. Îmi doream să spun și eu: "Și eu am avut o petrecere! Și mie mi-au spus toți ‘La mulți ani!’ pe nume." Dar tăceam, simțind în sinea mea că ceva lipsea, de parcă numele meu nu avea voie să fie sărbătorit.
Într-o zi, i-am spus mătușii despre ceea ce simțeam. Ea m-a ascultat cu răbdare, iar când am terminat, mi-a luat mâinile în ale ei și mi-a zis:
– Sorin, dragul meu, nu uita că numele tău poartă lumină. Ești ca un soare pentru noi, iar lumina nu are nevoie de sărbători ca să strălucească.
De-a lungul timpului, aceste cuvinte și descoperirea semnificației numelui meu au început să vindece această dorință. Iar când, mai târziu, am citit cartea "Cum am vrut să mă fac sfânt" de Constantin Virgil Gheorghiu, m-am regăsit în povestea autorului și am zâmbit. Mi-am dat seama că, de fapt, tot ce căutam era acceptarea propriului meu dar – unicitatea numelui și povestea pe care o creez eu însumi.
Acum, când mă gândesc la acele zile, simt doar o dulce nostalgie. Timpul m-a învățat că fiecare nume are frumusețea sa, iar numele meu, legat de soare, este mai mult decât un simplu cuvânt. Este povestea mea, darul meu pentru lume, un simbol al luminii și nădejdii pe care le pot oferi celorlalți.
Privind în urmă, realizez că fiecare frământare din copilărie și fiecare dorință de a avea un nume "mai special" m-au condus spre un adevăr profund: unicitatea fiecăruia dintre noi stă în felul în care alegem să dăm sens darurilor pe care le primim. Prenumele meu, Sorin, este acum pentru mine un simbol al luminii, al renașterii și al nădejdii – o moștenire simplă, dar puternică, ce mi-a fost oferită de cel care inițial trebuia să îmi fie naș de botez. Chiar dacă deciziile vieții l-au purtat pe alt drum, acest dar a rămas cu mine, ca o binecuvântare tăcută, dar de preț.
Pentru cei care poate simt că numele lor nu le spune o poveste sau că nu îl regăsesc în lumina altora, vă spun un lucru: povestea numelui vostru o creați voi. Numele, fie el comun sau rar, religios sau laic, este doar o ramă pentru tabloul pe care îl pictați în fiecare zi prin ceea ce sunteți, ceea ce faceți și ceea ce dăruiți lumii.
Fiindcă port în nume soarele, am înțeles că lumina sa nu e doar pe cer, ci și în mine. Oriunde mă duc, încerc să aduc un suflet însorit, căci Sorinul meu e mereu gata să ofere căldură și nădejde celor din jur. Astfel, chiar dacă nu am zi de sfânt, fiecare zi în care aduc lumină altora devine o sărbătoare a mea.
Fiți mândri de numele vostru! Este un dar unic, un simbol al identității voastre, și, chiar dacă poate nu e rostit la marile sărbători, are propria sa strălucire, în felul în care vă reprezintă. Lumina voastră este ceea ce îl face cu adevărat valoros.
05.03.2025
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu